Regalul orchestrelor de tineret

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Stagiunea estivală oferită (şi) anul acesta de către Lanto Communication şi al său dăruit Dorin Ioniţă a adus, la Ateneu, sub genericul deja familiar nouă, „Vara magică” - ajunsă la ediţia a V-a -, o adevărată paradă a ansamblurilor simfonice, chiar şi de peste hotare, toate din marea familie a orchestrelor de tineri, realizare posibilă prin implicarea efectivă a directorului artistic Marin Cazacu.

Trebuie subliniat şi faptul că interpreţii aplaudaţi la Ateneu s-au regăsit şi în programul Festivalului „Enescu şi muzica lumii” de la Sinaia, fondat şi condus de acelaşi înpătimit artist, deopotrivă manager al Centrului Naţional de Artă „Tinerimea română” din Bucureşti, astfel încât, frresc, manifestările s-au derulat în organizarea acestui lăcaş de cultură.

Debutând în 13 iulie, „Vara magică” a propus o reîntâlnire cu Orchestra Română de Tineret, ca de obicei sub bagheta lui Cristian Mandeal, optând pentru pagini îndrăgite precum Simfonia clasică de Prokofiev sau Simfonia nr. 4 Italiana de Mendelssohn-Bartholdy, extrem de ofertante pentru interpreţii care, cu fiecare nouă apariţie pe podium, reuşesc să entuziasmeze melomanii de aici sau din lume prin performanţa şi expresivitatea cu care investesc opusurile abordate, prin calitatea sunetului şi prin bucuria de a „face muzică” în cel mai frumos sens cu putinţă. Recunoaşterea internaţională a ansamblului, consolidată în ultimii ani prin concerte apreciate la superlativ în mari centre europene, a determinat şi includerea sa în Festivalul de Varna, în Bulgaria, unde a evoluat în 4 iulie şi reinvitarea la Milano, în cadrul Festivalului Orchestrelor de Tineret, prezentând lucrările de Prokofiev şi Mendelssohn, alături de Variaţiunile rococo de Ceaikovski, solistă fiind violoncelista Julia Hagen, „Serialul” a continuat cu Orchestra Romanian Sinfonietta, dirijată de Horia Andreescu, evoluând la Casino Sinaia şi apoi la Ateneu într-un program prioritar romantic, deschis însă cu Concertul românesc de Ligeti, compozitor care, născut la Târnăveni, păstrând în minte, chiar şi după stabilirea sa în străinătate, ecouri ale muzicii populare ascultate în copilărie, atras totodată de culegerea de folclor autentic, a aşternut pe portativ sonuri cu tentă rapsodică, în care se regăsesc şi semnale de bucium şi ritmuri de joc românesc - o partitură departe de maniera componistică a creatorului profund avangardist, dar pe care instrumentiştii au abordat-o cu reală plăcere, asemeni dirijorului, conturând o structură cu reliefuri pregnante.

Orchestra Romanian Sinfonietta, dirijată de Horia Andreescu

sinfonietta

A urmat Concertul de Max Bruch, în care violonistul Dan-Iulian Druţac, provenind din Rep. Moldova, studiind însă la Londra, a constituit, pentru mulţi dintre spectatori, o surpriză deosebit de plăcută, sunetul rotund, generos şi cald, tehnica sigură, sensibilitatea „bine temperată” şi anvergura solisitcă asigurându-i o interpretare fluentă, logică şi captivantă, într-o relaţie echilibrată cu orchestra care l-a acompaniat cu discreţie şi precizie; demersul său interpretativ, cu certă încărcătură expresivă., a stârnit aplauze şi ovaţii prelungi, răsplătite în bis cu piesa Lăutarul de Enescu (decupată din Suita Impresii din copilărie), redată pe aceleaşi coordonate ale bunului gust, cu o anume robusteţe şi culoare specifică, evitând însă capcana tratării „lăutăreşti”, cu înflorituri şi sentimentalisme. După pauză, „piesa de rezistenţă” a fost Simfonia nr. 9 Din Lumea Nouă de Dvorak, lucrare monumentală pe care tinerii cu vârste între 17 şi 22 de ani au realizat-o cu seriozitate, dar parcă fără prospeţimea şi strălucirea ce îi caracterizau în alte seri, totul sunând totuşi dens şi omogen, cu atacuri în general simultane la corzi, cu alămuri excelente şi solo-uri superbe ca acurateţe şi puritate, lipsind însă farmecul şi poezia uneori nostalgică, evocatoare, gândită de compozitor, aşa cum de altfel s-a petrecut în toate momentele de calm, parcurse corect dar departe de sensurile partiturii; în schimb, secţiunile în forţă au avut anvergură, trădând voluptatea desfăşurărilor ample, bogate în explozii de efect. Cu siguranţă, tocmai acele momente au trezit admiraţia publicului, dirijorul anunţând la microfon, cu umor şi o anume relaxare, cele două polci semnate de Johann şi Josepf Strauss pe care Sinfonietta le-a „atacat” în bis, lucrările ritmate şi pline de vervă fiind punctate şi de exclamaţii sau „certuri” ale instrumentiştilor, ceea ce, evident, a sporit impactul şi deci succesul, la finalul unui concert susţinut cu profesionalism şi cu o maturitate surprinzătare pentru vârsta adolescentină a interpreţilor. Cu siguranţă, aceste aspecte au fost apreciate, câteva zile mai târziu, şi în Italia, în cadrul Festivalului de la Dobbiaco, de asemenea dedicat orchestrelor de tineret

Orchestra Naţională de Tineret a Portugaliei

orch portugalia

Pentru prima oară în România, Orchestra Naţională de Tineret a Portugaliei,  „descoperită” în urmă cu doi ani de către violoncelistul Marin Cazacu, aflat atunci la Lisabona cu prilejul întâlnirii Federaţiei europene a formaţiilor de tineri, a cântat de asemenea şi la Sinaia şi sub cupola Ateneului, oaspeţii oferind o seară absolut cuceritoare, prefaţată de cuvântul Ambasadorului dr. Joao Bernardo Weinstein, rostit şi în limba română, pe scenă urcând deopotrivă Dorin Ioniţă, managerul proiectului şi Gelu Savonea, director adjunct al ICR Lisabona. Excelentul dirijor Pedro Carneiro a conceput un program ce alătura două opusuri ample, dificile şi total diferite în plan stilistic, ambele purtând însă nr. 5, scrise în tonalităţi minore. Pentru început, am ascultat celebra Simfonie în do minor A Destinului de Beethoven, remarcându-se, încă de la primele măsuri, consistenţa sonoră a orchestrei care, având 100 de persoane, a fost omogenă şi compactă, răspunzând impecabil cerinţelor dirijorale foarte clare, conturând planuri contastante, suprafeţe de profundă introspecţie, poate meditativă, cu accente grave, dar şi izbucniri în care alămurile au fost remarcabile. O versiune interpretativă captivantă - ceea ce în cazul unui „şlagăr” este chiar greu de obţinut -, echilibrată şi mai ales capabilă să transmită ascultătorilor o anume stare. În Simfonia în re minor de Şostakovici, încărcată de sensuri şi trăiri intense, tălmăcirea conferită a reliefat pregnant tocmai acea încărcătură ideatică aproape dureroasă, pe care publicul a perceput-o cu acuitate datorită expresivităţii inteligent realizate, ţeasând o atmosferă adesea impresionantă, fie în pagini de o transparenţă ce tăia respeiraţia, fie în cele de un tragism paroxistic sau în secvenţele de apoteoză, cu desfăşurări în fraze generoase, păstrând permanent unitatea orchestrală, evoluând cu aceeaşi concentrare până la ultimul acord. O asemenea profunzime şi capacitate de a reda, cu adevărat, frământările şi sentimentele autorului nu am mai întâlnit demult, cea mai bună dovadă fiind liniştea absolută care parcă plutea în sală, spectatorii urmărind fiecare linie melodică, fiecare formulă ritmică desenată într-un „întreg” artistic pe care Orchestra Naţională de Tineret a Portugaliei ni l-a oferit cu o seriozitate şi o pregătire remarcabilă. Chiar dacă intervenţia concert-maestrului a lăsat impresia unei uşoare ezitări, chiar dacă, în general, „cordarii” au cântat cu aplomb şi precizie, fără a avea însă rotunjume sonoră, toate acestea au rămas în plan secund raportat la nivelul de excepţie al performanţei din concertul îndelung ovaţionat, în picioare, încântătoare fiind şi reacţia spontană a celor aflaţi pe scenă, aplaudându-şi colegii într-o manieră... mediteraneană, ca o descătuşare tinerească şi... firească.

Valentin şi Roxana Gheorghiu FOTO: Virgil Oprina

valentin roxana

În 2013, „colecţia” ansamblurilor de tineret create de violoncelistul Marin Cazacu s-a îmbogăţit cu o nouă orchestră, alcătuită din copii şi adolescenţi între 12-15 ani, denumită, firesc, „Junior”, susţinând primele concerte, conform tradiţiei, la Sinaia, acolo unde am ascultat-o şi de această dată în opusuri pe care le-a prezentat şi la Buşteni şi la Ateneu; am avut ocazia să asist (şi) la seara bucureşteană a „Juniorilor”, cu Cristian Oroşanu la pupitru, un punct „suplimentar” de interes, pe lângă nivelul deosebit al orchestrei, fiind şi colaborarea cu pianiştii Valentin şi Roxana Gheorghiu, genericul „Tinereţe fără bătrâneţe” subliniind totodată alăturarea tinerilor instrumentişti cu maestrul care, la vârsta senectuţii, rămâne la fel de dornic să cânte, să se bucure de marea muzică pe care o „împarte” cu publicul, cu dezinvoltura şi calmul dintotdeauna. Deşi parte dintre cei mici evoluau pentru prima oară într-o orchestră, au reuşit, în câteva repetiţii, să se omogenizeze, să realizeze un sunet calitativ şi o supleţe a discursului care, desigur, au încântat spectatorii numeroşi (în toate cele trei seri), acompaniind soliştii, cu precizie şi discreţie, în Concertul în la minor pentru două piane de Bach; destul de surprinzător, în secvenţele de pizzicatto ce însoţeau dialogul pe claviatură, Cristian Oroşanu nu a dirijat, lăsându-i pe instrumentişti să se coordoneze (şi) în relaţia cu pianele, demers destul de riscant, dar rezolvat cu acurateţe de către cordari. Adevărul este că mulţi dintre ei demonstraseră, în micro-recitalurile de la Sinaia, că sunt deosebit de talentaţi şi bine pregătiţi, având şi o puternică personalitate, date foarte utile şi necesare în demersul lor în ansamblu. Aspect confirmat din plin şi în Divertismentul în re major de Mozart, parcurs cu eleganţă, cu un plus de strălucire în versiunea de la Ateneu, ca şi în Simfonia nr. 60 Distratul de Haydn, cam monocromă la Sinaia, mult mai nuanţată, în contururi mai pregnante în seara „bucureşteană”; nu doar pentru că sub acea cupolă acustica pune în valoare „altfel” sonoritatea orchestrei, ci şi pentru că dirijorul nu i-a mai ţinut pe instrumentişti cu atâta precauţie într-un registru estompat, lăsându-le de această dată o anume libertate în exprimare; din fericire, s-a cântat cu nerv, respectând detaliile stilistice, arcuirea frazelor, aducând şi o notă de umor, deşi aşteptam şi planuri coloristice mai definite, Dar şi interpretarea lor a stârnit ovaţii, bisul păstrându-se în aceeaşi lume a sonurilor clasice, Gluma muzicală de Mozart având farmec, suflătorii demonstrând că pot cânta şi... foarte fals (aşa cum cere partitura) atunci când trebuie, deşi... este greu pentru un instrumentist cu reală muzicalitate. Partea a doua a fost rezervată creaţiei camerale, pianistul Valentin Gheorghiu revenind pe podium pentru a aborda, împreună cu violoncelistul Marin Cazacu şi fiica sa, violonista Iulia Cazacu, un superb Trio elegiac de Rachmaninov, în care învolburările, cantilena, momentele difuze, calme sau dramatice, agitate sau în linii generoase, s-au brodat pe arpegierile pianului, care a avut şi intervenţii solistice excelente, totul stingându-se în ecourile grave din final. Apoi, alături de Roxana Gheorghiu, maestrul a cântat o Suită de acelaşi autor, cu o scriitură compactă, în acorduri masive, cu ritmică incisivă, trecând la momente lirice, transparente, readucând însă structurile dense din debut; o partitură amplă, complexă, tălmăcită cu pasiune de interpreţii care, la rândul lor aplaudaţi entuziast, au optat în bis pentru o Romanţă de (acelaşi) Rachmaninov, din nou elegiacă, sensibilă şi deci cu impact imediat la publicul încântat oricum de (re)întâlnirea cu o orchestră a unor copii minunaţi şi cu solişti din generaţia matură, unanim apreciaţi de-a lungul vremii, acum într-o „ştafetă” în care şi cei mici şi cei mari s-au simţit la fel de bine, colaborând cu aplomb şi cu admiraţie reciprocă.

Cristian Mandeal

mandeal

Parcă pentru a închide „cercul”, finalul mini-stagiunii estivale a readus, pe acea scenă, Orchestra Română de Tineret, dar în formula inaugurată anul trecut, împreună cu instrumentişti de peste Prut, sub titulatura Orchestra de Tineret România-Moldova, acelaşi Cristian Mandeal dirijând alte opusuri de mare frumuseţe. Într-un timp scurt, ansamblul a reuşit să se sudeze impecabil şi să răspundă cerinţelor dirijorale complexe, realizând versiuni de o încărcătură expresivă greu de imaginat. În Suita nr. 1 de Enescu, Preludiul la unison a avut o consistenţă şi o „greutate” cum rar am auzit, fără a mai vorbi despre omogenitatea sunetului şi liniile apăsate, întreaga desfăşurare a partiturii păstrându-se la acea intensitate emoţională. Şi din nou am ascultat creaţii de Ceaikovski - Aria lui Lenski din opera Evgheni Oneghin în transcripţia pentru violoncel gândită de Marin Cazacu şi tălmăcită cu sensibilitate în cantilena plină de tristeţe şi resemnare, expusă cu căldură şi simplitate, apoi Variaţiunile rococo în care fiul său, Ştefan Cazacu, s-a dovedit a fi un violoncelist performant, ştiind să îşi pună în valoare tehnica sigură şi sunetul calitativ într-o scriitură pretenţioasă care „îi convine” şi în care, deci, se simte bine, relaţia cu orchestra fiind permanent „sub control”; firesc, o sală arhiplină i-a aplaudat îndelung, apreciindu-i în pagini atât de îndrăgite. Rămânând în lumea muzicii ruse, orchestra a abordat suita Romeo şi Julieta de Prokofiev, construită de Cristian Mandeal aşa cum nu cred să o fi auzit până acum, subliniind contururile, acumulând tensiuni aproape insuportabile dar... impresionante, în tuşe groase, ferme, cu accente ce cădeau asemeni unor trăsnete, sugerând destinul implacabil şi duritatea înfruntărilor dintre tabere, întrerupte doar de secţiunile irizate sau poetice menite parcă sî mărească un contrast menţinut permanent la cote terifiante; iar ansamblul a cântat cu dăruire şi reală înţelegere, solo-urile suflătorilor remarcându-se prin fineţe şi calitate, frazarea elegantă, corzile în pianissimo sau izbucnirile percuţiei ţesând o atmosferă apăsătoare ce plutea peste întraga sală. După o asemenea viziune de o forţă telurică şi... captivantă, bisurile alese  au fost neaşteptate, uvertura la opera Ruslan şi Ludmila de Glinka fiind cântată lent, aşezat, reluată apoi într-un tempo năucitor, susţinut fără fisură de orchestră, dirijorul precizând şi că... mai repede nu se mai poate, dar şi că, în încheierea concertului, ne propune o piesă lirică, menită să ne asigure... o noapte liniştită - o parte dintr-o lucrare de Elgar, senină, luminoasă, binevenită după expoziile anterioare. A fost cu adevărat un final de festival „în forţă”, o împlinire a regalului orchestrelor, dar şi o altă „repetiţie generală” în pregătirea unui nou turneu - pentru că a doua zi, Orchestra de Tineret România-Moldova a plecat în Germania, reinvitată să susţină acel program la celebra Konzerthaus din Berlin, în cadrul Festivalului „Young Euro Classic”, colaborând de această dată cu violoncelistul Andrei Ioniţă, câştigătorul Concursului „Ceaikovski” de la Moscova, cu doar câteva luni în urmă.

Orchestra de Tineret România-Moldova FOTO: Virgil Oprina

orchestra tineret moldova

A fost o vară deosebit de ofertantă pentru melomani, obositoare şi solicitantă pentru organizatori şi pentru interpreţi, dar plină de satisfacţii şi împliniri artistice şi pentru cei aflaţi pe scenă şi pentru cei din sală, care au redescoperit miracolul ansamblurilor noastre de tineret, parcă mai bune de a un an la altul, beneficiind, din fericire, din 2013, de implicarea ICR în concretizarea deplasărilor peste hotare, acolo unde s-au bucurat de un succes aparte, comentatorii întrebându-se, retoric, dacă... „se poate mai mult”. Cu siguranţă, şi turneele din această perioadă vor determina salbe de superlative adresate celor care astfel demonstrează lumii că avem talente adesea excepţionale şi că generaţia tânără din România este departe de imaginea deformată, negativă, prezentată în mass-media europeană. Cred că orchestrele de tineret reprezintă cea mai bună „carte de vizită” pentru potenţialul şi calitatea noastră reală, cel puţin la acelaşi nivel cu ansamblurile-surori din străinătate.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite