Radiro a recidivat

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Spre final de septembrie, Radio România a invitat melomanii să urmărească ediţia II a Festivalului Internaţional RadiRo, propunând, de această dată, programe susţinute de 5 orchestre europene Radio, conduse de dirijori tineri, colaborând cu solişti de asemenea din (încă) tânăra generaţie, parte cunoscuţi nouă, parte descoperiţi abia acum, cu mai mult sau mai puţină încântare.

La conferinţa de presă (ca şi în cuvântul de deschidere), preşedintele director general Ovidiu Miculescu a subliniat faptul că este o manifestare singulară probabil în lume, Oltea Şerban-Pârâu, directorul Centrului Cultural Media Radio România, al orchestrelor şi corurilor Radio, a precizat faptul că pregătirile şi contractele au fost demarate în urmă cu doi ani, iar dirijorul Cristian Mandeal, în calitate de director de onoare al festivalului, a afirmat, destul de surprinzător, că studioul de concerte Radio a fost conceput iniţial ca... sală de şedinţe, ceea nu corespunde realităţii, pentru că, inaugurat în septembrie 1960, a fost destinat, încă de la început, stagiunii de concert (în 29 septembrie, Orchestra Radio susţinând primul program în „noul studio cu o capacitate de 1.000 locuri şi acustică perfectă”, după cum nota presa vremii).  

Festivalul a fost deschis de Orchestra Simfonică Radio din Finlanda, propunând opusuri de Sibelius (Cântecul primăverii), Beethoven (Concertul nr. 4, solist  pianistul Jonathan Biss, un tânăr care a cântat cu precizie şi acurateţe tehnică, dar graţios şi mult prea discret pentru o asemenea partitură, fascinat de pasaje rapide şi triluri prelungi, bisul schumannian reliefând aceleaşi trăsături structurale), apoi Grieg (suita nr. 1 din Peer Gynt, aducând o paletă coloristică destul de diversă şi repere imagistice reliefând datele programatice) şi Strauss (poemul simfonic Till Eulenspiegel, punctul culminant al serii, de o plasticitate şi o bogăţie expresivă cu totul deosebită). Un ansamblu impecabil pus la punct, omogen, poate cu o anume sobrietate nordică ce şi-a pus amprenta asupra controlului emoţional permanent, dar care, sub bagheta unui dirijor american surprinzător de tânăr - Josua Weilerstein -, temperamental şi charismatic, a cărui gestică, iniţial destul de coregrafică, s-a dovedit eficientă şi perfect adecvată cerinţelor fiecărei partituri, a reuşit să crească de la o lucrare la alta, astfel încât în partea a doua a cucerit prin frumuseţe şi chiar printr-un plus de exuberanţă. Iar aplauzele prelungi ale unui public destul de numeros au fost răsplătite prin interpretarea primei Rapsodii enesciene într-o manieră absolut fermecătoare, cu o percepţie exactă a stilului, a planurilor sonore, alternând lirismul cu explozia jocului popular, într-un vârtej care a electrizat spectatorii. Am descoperit astfel o orchestră foarte bună, cu o pregătire minuţioasă, dar mai ales un dirijor de mare talent, inteligent, expansiv şi sensibil totodată, pe care, sincer, sper să-l revăd cât de curând în stagiunile noastre.

image

Orchestra Simfonică Radio din Finlanda    FOTO Alexandru Dolea

Întâmplarea a făcut ca a doua zi, Orchestra Naţională Radio să abordeze, cu Cristian Mandeal la pupitru, Rapsodia II de Enescu, aşa încât, fără voie, publicul a avut prilejul unei comparaţii al cărei rezultat nu prea era în favoarea „alor noştri”, parcurgând lucrarea destul de plat şi anost, departe de poezia nostalgică sau de „linia mare” a frazei. Au urmat două creaţii straussiene deosebit de ofertante - Ultimele patru lieduri (solistă fiind soprana Katarina Jovanovic, al cărei glas generos, mai curând wagnerian, s-a confruntat cu serioase probleme în acut, destul de dificitar şi în grav, dar în ultimele două miniaturi a relevat o reală cunoaştere stilistică, precum şi experienţă în interpretarea muzicii germane), apoi Simfonia Alpilor, construcţie monumentală pe care aşteptam ca dirijorul să o desfăşoare în suprafeţe ample, de care el însuşi se simte atras dintotdeauna, realizând pagini bine conturate, fără a avea însă acea atmosferă încărcată, cu pregnantă tentă programatică, atât de specifică autorului, viorile neavând un relief deosebit, adesea acoperite de alămuri, lipsind, de fapt, vibraţia interioară care, evident, depinde şi de capacitatea ansamblului de a se implica, de a „simţi” muzica. Deşi de obicei bisul acordat este gândit ca o „pată de culoare”, de această dată Cristian Mandeal a optat pentru Sarabanda din Suita enesciană, închizând astfel „cercul”, dar printr-o secvenţă elevată, fără prea mult impact la public.

Spre sfârşitul festivalului, ONR s-a aflat din nou pe podium, condusă de tânărul american Case Scaglione, reuşind o abordare în sonuri transparente şi irizate, apropiate de specificul impresionist din După-amiaza unui faun de Debussy (remarcabil solo-ul de flaut), apoi o prezentare interesantă a Concertului pentru vioară de Strauss - prea puţin cunoscut la noi -, relaţionând corect cu solistul serii, Alexandru Tomescu, încântat probabil să se „joace” cu figuraţiile complicate şi ofertante în plan tehnic, având prea puţine momente în piano, etalând, ca de obicei, o siguranţă şi un aplomb ce stârnesc aplauzele admiratorilor, aşa cum s-a petrecut şi de această dată, virtuozitatea prevalând şi în piesa de bis. După pauză am urmărit Simfonia nr. 3 de Brahms, mişcarea relaxată şi precisă a dirijorului determinând o rezolvare logică, având şi planuri contrastante şi elemente dansante sau zone de meditaţie şi derulări în forte, totul controlat şi bine stăpânit, departe însă de consistenţa şi încărcătura profundă a muzicii brahmsiene, rămânând cumva la suprafaţă, fără o reală strălucire şi anvergură. Tânăr, degajat şi zâmbitor, Case Scaglione a ales, ca bis, un îndrăgit Dans ungar de acelaşi compozitor, o piesă tonică şi mult gustată de spectatorii care au apreciat evoluţia oaspetelui, remarcând şi faptul că, totuşi, Orchestra Radio poate să se mobilizeze şi să cânte... cumsecade.  

Primul program al Orchestrei Simfonice Radio din Praga a fost condus de Tiberiu Soare, incluzând Concertul pentru pian de Dvorak (partitură foarte rar cântată, probabil din cauza simplismului incredibil, cu doar câteva linii melodice facile şi o orchestraţie ciudată - mare parte din ansamblu aşteptând să intervină abia în final -, pianistul Jan Simon având un tuşeu rotund şi cald, o anume supleţe pe claviatură, un potenţial ce nu avea cum să fie pus în valoare într-o asemenea lucrare, destul de neconvingător şi în Mazurca de Chopin) şi Simfonia nr. 1 de Mahler, atât de frumoasă şi atât de greu de susţinut cu o coerenţă ideatică, în măsura în care fraza nu a avut cursivitate şi „respiraţie”, suprafeţe în principiu generoase s-au derulat fără relief şi consistenţă, iar izbucnirile au adus doar sonorităţi în fortissimo, cu suprasolicitarea suflătorilor, ceea ce nu echivalează deloc cu anvergura sau cu intensitatea dramatică sau cu o culminaţie apoteotică. Iar un bis... nu-şi mai avea rostul...  Ulterior, cu Ondrej Lenard la pupitru, am descoperit că orchestra are şi densitate şi expresivitate şi o frazare elegantă, propunând alte două opusuri de Richard Strauss - compozitor omagiat astfel la 150 de ani de la naştere - suita din opera Cavalerul rozelor sunând agreabil, poate mai „aşezat” în salba de valsuri, dar cu savoare şi farmec, acompaniind apoi demersul solistic al pianistului Horia Mihail în Burlesca rezolvată cu acurateţe, pe coordonate prioritar tehnice şi doar câteva momente ce solicitau sensibilitate, dar probabil mulţi dintre ascultători au încercat în zadar să înţeleagă unde era caracterul... burlesc; ca bis, solistul a optat, la rândul său, pentru o miniatură de Chopin, mult mai aproape de specificul marelui romantic. Dar în Simfonia nr. 7 de Dvorak, dirijorul, cu o gestică „tradiţională” insă foarte sugestivă şi cu o bonomie ce se reflecta şi în mimică şi în atitudini, a demonstrat că orchestra are o calitate demnă de admiraţie, că poate reda cu vervă, fluenţă, logică şi flexibilitate, pagini evocatoare sau pline de strălucire, cu o prospeţime aparte ce s-a revelat din plin şi în cele două celebre bijuterii muzicale din creaţia aceluiaşi creator - Humoresca şi Dans slav -, interpretate excelent, spre încântarea celor prezenţi în sală.

image

Orchestra Simfonică Radio din Praga, condusă de Tiberiu Soare   FOTO Alexandru Dolea

Şi a fost ziua a cincea... Dacă în primele concerte am ascultat ansambluri bune, interesante sau oneste, în fine pe podium a urcat unul cu adevărat de cotă - Orchestra Simfonică Radio Stuttgart -, cu un excepţional dirijor - Stephane Deneve -, francez care i-a învăţat pe instrumentiştii germani să cânte superb... şi muzică franceză, aspect destul de greu de crezut, dar regăsit din plin în primul program ce a alăturat, firesc, şi lucrări de Strauss - poemul simfonic Don Juan, minunat sub toate aspectele, echilibrat, pasional, de o expresivitate emoţionantă, cu accente dramatice şi trăiri intense, apoi poemul Moarte şi transfiguraţie în care sonorităţile difuze, acumulările bine dozate, densitatea şi încărcătura profund filosofică, desfăşurările ample, masive, susţinute de suflători şi percuţie, viorile de această dată cu o consistenţă şi o pregnanţă... aşa cum trebuie, au realizat un edificiu sonor impresionant, fără sublinieri excesive, totul curgând firesc, dar cu o implicare ardentă a dirijorului şi a instrumentiştilor deopotrivă. Iar acestea au alternat cu opusuri de Ravel - Şeherazada, beneficiind de evoluţia mezzosopranei Ruxandra Donose, ideală în astfel de partituri de mare eleganţă, într-un filigran de un rafinament aparte, cu inflexiuni şi sugestii de un farmec încântător, glasul său, ce-şi păstrează nealterată prospeţimea, cu o perfectă egalitate de registre, având capacitatea să coloreze inteligent stări diverse, să se insinueze cu o fineţe rară, să fie şăgalnic, suav sau elegiac, pictând imagini cu o uşurinţă incredibilă, precum şi cu o pronunţie şi o dicţie impecabilă, reuşind să capteze şi să cucerească într-o lucrare dificilă şi destul de puţin familiară melomanilor noştri, aplauzele prelungi şi ovaţiile răsplătind din plin evoluţia „de zile mari” a unei adevărate artiste, în compania unei orchestre şi a unui dirijor la fel de pasionaţi şi dăruiţi interpretării în cel mai bun sens al cuvântului. Iar Valsul a împlinit convingerea celor care, pentru prima oară în festival, au făcut ca sala să devină neîncăpătoare, că au ascultat cea mai valoroasă orchestră invitată la această ediţie, descoperind totodată un dirijor excepţional, trăind cu intensitate maximă fiecare clipă de muzică, având o concepţie clară şi o cunoaştere stilistică ce dezvăluie nu doar ştiinţă şi cultură, ci şi o spiritualitate de o bogăţie cum rar am întâlnit. Atmosfera şi farmecul muzicii franceze s-au prelungit şi în cele două bisuri contrastante - fragmente din Arleziana de Bizet şi Pelleas şi Melisande de Faure -, aducând explozia de lumină şi vitalitate, apoi, la polul opus, sonurile elegiace, abia sugerate, încărcate de poezie, cu doar câteva accente ardente, stinse în suprafeţe estompate cu discreţie şi eleganţă. De mare efect suspendarea „ecoului” final al fiecărei lucrări, lăsat parcă să se stingă in tăcerea absolută cerută de gestul dirijoral. Impresia puternică asupra publicului s-a regăsit şi în cel de al doilea program, din nou sub bagheta împătimitului Stephane Deneve ascultând Concertul nr 2 de Bartok, în care excelentul violonist Nikolai Znaider a reuşit să contureze un discurs solistic captivant, admirându-i performanţa tehnică, fluenţa şi fineţea frazei, sunetul generos şi cald, strălucirea şi sensibilitatea investită într-o ţesătură solicitantă şi complexă, colaborând impecabil cu ansamblul care, la rândul său, a subliniat pregnant structurile ritmice şi reliefările percutante, precis şi expresiv solicitate prin gestica dirijorală, într-un demers artistic cuceritor chiar şi pentru cei care poate nu erau mari amatori de muzica veacului XX.

Trecând rapid de la incisivitatea bartokiană, solistul a oferit o Sarabandă de Bach, aducând calmul, introspecţia, frazarea şi echilibrul unei pagini celebre, într-o tălmăcire simplă şi, din nou, captivantă. Iar după pauză, Simfonia nr. 4 de Brahms a răsunat masiv, cu o anume sobrietate, dar şi cu acea „greutate” specifică scriiturii şi structurii brahmsiene, cu momente de interiorizare şi meditaţie, cu desfăşurări ample, cu o măreţie gravă, totul într-o viziune perfect unitară şi densă, dramatică şi profund umană deopotrivă, o versiune interpretativă poate cumva diferită de cele cu care ne-am obişnuit, dar copleşitoare (şi) pentru dirijorul care, la final, părea efectiv istovit. Aplauzele şi ovaţiile l-au determinat să reia ca bis „preludiul” de Faure din seara precedentă, spiritul său viu şi comunicativ percepând, cu umor, şi aspectele mai puţin agreabile ale publicului nostru, la care s-a „adaptat” zâmbind, aşteptând (ca şi solistul) ca întârziaţii să se plimbe prin sală căutându-şi locurile, ridicând un rând întreg pentru a se aşeza, uitând să închidă telefoanele... Culmea este că mulţi dintre ei treceau dezinvolt chiar pe lângă podium, urmăriţi de privirile contrariate ale instrumentiştilor!...      

image

Violonistul Vadim Gluzman şi dirijorul Vasili Siniasky, alături de Orchestra Radio France  FOTO Virgil Oprina

Ca între coperţile unei cărti, orchestrele invitate în festival au susţinut câte două concerte, excepţie făcând prima – cea din Finlanda – şi ultima – vestita Orchestră Radio France -, aceasta evoluând cu Vasili Siniasky la pupitru, dirijând fără baghetă, într-o manieră destul de simplă, mişcarea paralelă a mâinilor, tactarea imperturbabilă a măsurii, contrariind în special în prima parte a programului, generând o parcurgere ştearsă a fragmentelor din opera Intermezzo de Strauss, departe de suflul specific autorului, chiar şi solo-ul de vioară sunând fad, lipsit de vibraţia cerută de un stil inconfundabil; şi acompaniamentul Concertului de Glazunov a decurs la fel de „cuminte”, însoţind demersul solistic al violonistului Vadim Gluzman, foarte tehnic, virtuoz şi... cam atât, până şi Gavota de Bach aleasă ca bis având doar datele unui exerciţiu (prea) rapid şi fără consistenţă. Sincer, am crezut că din faima ansamblului a rămas doar... legenda, însă după pauză, dezamăgirea a fost înlocuită de entuziasm, pentru că Simfonia nr. 2 de Rachmaninov a fost absolut fascinantă, orchestra regăsindu-şi ca prin farmec „suflul” şi strălucirea, capacitatea de a realiza planuri expresive de factură romantică, iar gestica dirijorală s-a inviorat şi diversificat neaşteptat, punctând accente, intrări incisive, cerând sonorităţi calme sau poetice şi izbucniri de anvergură, într-o partitură destul de rar cântată la noi, din păcate. Pe bună dreptate, publicul a ovaţionat acea interpretare excelentă, iar oaspeţii ne-au oferit o uvertură de Offenbach, având toate „ingredientele” succesului imediat, ediţia II a Festivalului  RadiRo incheindu-se astfel într-o atmosferă de sărbătoare, starea „de bine” însoţindu-i pe cei care în 8 zile au ascultat acele 5 orchestre, colaborând, conform statisticii oficiale, cu 15 solişti sau dirijori, prezentându-se 9 opusuri de Strauss, incluse într-un repertoriu destul de bogat, alăturând lucrări arhicunoscute sau... dimpotrivă, dezamăgind astfel melomanii „conservatori”, trezind curiozitatea celorlalţi; au fost concerte banale, bune şi minunate, am descoperit dirijori tineri de o calitate aparte – Josua Weilerstein şi Stephane Deneve, ba chiar şi Case Scaglione -, am admirat în special orchestrele din Stuttgart şi din Finlanda, desigur şi Radio France în Rachmaninov.

image

Orchestra sub bagheta lui Case Scaglione FOTO Virgil Oprina

In rest, (re)întâlniri fără surprize şi constatarea că... şi alte ansambluri europene sunt la acelaşi nivel cu Orchestra Naţională  Radio. Un public atipic pentru sala de concert, destul de puţini muzicieni interesaţi de eventuale noutăţi care depăşesc sfera imediată a preocupărilor cotidiene, câţiva împătimiţi care au urmărit toate programele – rezultă cam 8.000 de spectatori, ceea  ce, tot statistic, e bine. Ediţia a doua a luat sfârşit, se pregăteşte... ediţia din 2016... Si poate că atunci caietul-program – elegant ca şi cel din 2014 -, nu va mai nota denumirea orchestrelor în engleză, păstrând formula originală sau mai curând cea în limba română, pentru că oricum cele din Stuttgart, Praga sau din Finlanda nu se numesc... Radio Symphony Orchestra, în timp ce Radio France sau Orchestra Naţională Radio s-au păstrat „în original”. Si poate că numele artiştilor ruşi vor fi scrise fără „complicaţii” inutile, dacă tot le adaptăm scrierii latine; în aceeaşi categorie se regăseşte şi Burlesca de Strauss, notată, nu prea ştiu de ce... Burlesk pentru pian şi orchestră... Cât despre Till Eulenspiegel Lustige Streiche sau Traumerei am Kamin din opera Intermezzo...


 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite