„Otello” de Verdi la Craiova
0
S-a încheiat la Craiova cea de-a XIII-a ediţie a Festivalului Internaţional „Elena Teodorini”, care în acest an a fost dedicată Bicentenarului Verdi.
Ca de obicei, organizarea a revenit Teatrului Liric care poartă numele marii artiste, prima de origine română care a cântat pe legendara scenă a Scalei din Milano. Susţinerea festivalului a venit din partea Consiliului Local şi Primăriei Municipiului. Întreprinzătorul manager al teatrului craiovean care este Antoniu Zamfir a propus pentru luna octombrie şi prima jumătate a lui noiembrie un program atractiv în care opusurile verdiene („Otello”, „Trubadurul”, „Bal mascat”, „Nabucco”) s-au întreţesut cu comediile muzicale, cu baletele, cu o seară de muzică franceză (datorată Orchestrei Simfonice a Filarmonicii „Oltenia” dirijată de François-Robert Girolami şi avându-l ca solist pe pianistul Dan Atanasiu), cu o Gală de Operă „Maria Callas” (la care a participat Giovanna Lomazzi, prietena şi confidenta celei supranumite „La Divina”), cu Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice „Giuseppe Verdi – 200 de ani de la naştere”. S-a adăugat prima ediţie a Concursului Internaţional de Canto „Elena Teodorini”. Iată, aşadar, un afiş bogat, pe toate gusturile, pentru care melomanii din Bănie se pot declara pe deplin satisfăcuţi.
Fiind o premieră, încununare a unui vechi deziderat, ţin să notez numele laureaţilor competiţiei vocale, aşa cum au rezultat în urma jurizării din partea unei comisii internaţionale de valoare: Premiul I ex aequo (2000 euro) - soprana Diana Ţugui şi basul Dragoljub Bajic (Serbia); Premiul II ex aequo (1000 euro) - baritonul Sándor Balla şi soprana Renata Vari; Premiul III (500 euro) - soprana Bianca Mărgean; Premiul Special al Teatrului Liric „Elena Teodorini” - Dragoljub Bajic; Premiul Special al Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca – baritonul Cătălin Ţoropoc; Premiul Special al Festivalului „Musiksommer am Zürichsee” (Elveţia) - mezzosoprana Florentina Soare şi Diana Ţugui; Premiile Speciale oferite de Compania de Operă şi Balet din Belgrad - Florentina Soare şi Renata Vari; Premiul Special al Academiei de Arte „Elena Teodorini” din Londra – soprana Mădălina Barbu; Premiul publicului: Diana Ţugui.
Cu o singură excepţie, distincţiile au revenit concurenţilor români, ceea ce denotă buna pregătire a tinerilor noştri conaţionali. Se poate spune şi că marea câştigătoare a fost soprana Diana Ţugui, apreciata solistă a Teatrului Liric din Craiova, care a obţinut Premiul I, un Premiu Special şi Premiul publicului. Nivelul ridicat al concursului a constituit o bună recomandare pentru viitoarea ediţie.
Premoniţia morţii
Tot o premieră, şi tot în valoare absolută pentru Craiova, a fost „Otello”, spectacol cu care s-a deschis şi s-a închis Festivalul Internaţional „Elena Teodorini”. Demersul în sine este ambiţios oriunde în România prin simplul fapt că zdrobitorul (vocal şi scenic) rol titular stă astăzi în valoroasa personalitate a unui singur artist, tenorul clujean Marius Vlad Budoiu. Aşadar, un chip unic, o voce unică. Dorinţa de variaţie după primul spectacol, necesară în asemenea situaţii, a făcut ca pentru ultima seară a festivalului să fie invitat sârbul Nikola Kitanovski, la debut în rol.
Producţia a fost semnată de tânărul Rareş Zaharia, regizor francez de origine română, cunoscut prin montarea operei „Don Pasquale”, acum câţiva ani, la Opera Naţională Bucureşti şi prin colaborarea ca asistent, pe scene lirice internaţionale, cu Silviu Purcărete.
La Craiova, a transpus acţiunea penultimei opere verdiene în perioada vieţii compozitorului, pornind de la ideea obsesivă a acestuia că „lumea din juru-i este plină de oameni ca Iago”. Un gând care îşi găseşte actualitatea indiferent de epocă... În viziunea lui Zaharia, Iago este prezent peste tot, până şi în iatacul lui Otello, controlând viitorul loc al crimei, patul „incestului”, pe care el însuşi îl sugerase.
În ansamblul său, montarea susţinută de scenograful Răsvan Drăgănescu este străbătută de premoniţia morţii. Cenuşiul decorurilor (foarte simple, stilizate, austere, depersonalizate, fie coloane masive, fie piese de mobilier dure, colţuroase), cenuşiul rochiilor doamnelor (în combinaţii cu negrul doliului), smokingurile domnilor, totul conferă tente apăsătoare. Singură, Desdemona poartă mai tot timpul o rochie de un roşu aprins peste care doamnele din suită îi aşează în actul al III-lea un văl întunecat. Roşul păcatului? O acuză oare Rareş Zaharia, judecând în acest mod comportarea cel puţin bizară a eroinei în tramă, insistenţele în susţinerea lui Cassio? Poate că da, privind şi aparté-ul Desdemonei cu acesta în momentul în care cei doi află că vor fi despărţiţi prin efectul decretului dogelui: Cassio va rămâne în Cipru ca guvernator, Otello şi soţia lui sunt rechemaţi la Veneţia.
Se pare că faimoasa batistă a Desdemoniei, sursă a intrigilor lui Iago, a devenit simbolul puternic exploatat de regizorii contemporani. Dacă la Bucureşti Vera Nemirova a făcut să „plouă” cu batiste, la Craiova, Rareş Zaharia le-a pus în mâinile curtenilor, care le-au fluturat zeflemitor în faţa lui Otello (general maur în libret, alb în montare), a cărui temută autoritate a rămas de domeniul amintirii.
În plan teatral, regizorul a manevrat bine personajele, le-a evidenţiat corect raporturile şi mişcările. Poate că o anume preocupare pentru simetrizare s-a observat, dacă mă gândesc la rotirile în cerc ale corului în scena Furtunii sau la unele elemente de decor din primul act. Lucruri perfectibile.
Spectacolul debuturilor
Nu numai Nikola Kitanovski a debutat în rol, dar şi soprana Renata Vari a întruchipat-o pentru prima oară pe Desdemona.
Tenorul sârb are datele vocale pentru a parcurge cu succes infernala partitură a lui Otello: glas amplu, de culoare metalică, incisiv, cu „squillo” deosebit şi forţă pe întreg ambitusul, angajament dramatic. A expus totul cu pricepere dar neferit de emoţiile debutului, mai ales în primele două acte. Celebra appoggiatură înaltă „l’uragano”, esenţială în impetuoasa tiradă „Esultate” de intrare în scenă a lui Otello a fost escamotată, respiraţii dese au fragmentat dar i-au uşurat derularea unor fraze muzicale, câteva acute au fost mai scurte şi, deci, mai puţin consumatoare de energie. În plus, pe alocuri, artistul a folosit o emisie cvasi-nazală şi a recurs la nepotrivite aparté-uri, tot pentru economie de forţe. Otello este un rol cu o concepţie vocală clară, care nu admite licenţe.
În ultimele doua acte, totul s-a liniştit precum s-a ostoit furtuna verdiană din prima scenă a operei. Odată depăşit greul duetului cu Iago, emoţiile au dispărut şi Kitanovski şi-a regăsit cele mai bune momente în duetul cu Desdemona, în monolog (spectaculos a fost finalul cu un Si bemol acut impresionant prin volum, lungime şi penetranţă), ca şi în scena morţii. Sunt convins că odată cu a doua abordare a rolului (oriunde va avea loc), Nikola Kitanovski – sigur pe el – se va înscrie în rândul interpreţilor pe deplin valabili ai lui Otello.
Frumoasa blondă Renata Vari a trăit şi ea emoţiile debutului, care au urmărit-o pe tot parcursul celor patru acte. Deşi posesoarea unei voci frumoase, potrivite pentru rol, alăturată unei sensibilităţi ce o îndreaptă către nuanţări inteligent conduse, soprana s-a arătat reţinută şi timorată. Notez punctual, tot pentru perfectibilitate, asprimea notei acute de La diez („Ah! Emilia, Emilia addio!”) din aria Salciei, unele sunete intonaţional eronate şi instabilitatea finalului (La bemol) din „Ave Maria”, urmare căreia chiar şi violinele din orchestră s-au... „emoţionat”.
Pentru baritonul bucureştean Ştefan Ignat, Iago este deja un rol – autograf. Îl înzestrează cu vocea sa întunecat rezonantă, dominatoare, pătrunzătoare, solidă, cu gândirea spre un personaj stâncos, decis în acţiunile sale perfide, dar şi insinuant, şerpăros, prefăcut. Faţă de prestaţii anterioare, l-am regăsit la Craiova într-una din cele mai bune forme. Mici fineţuri s-au strecurat în scena cu Roderigo (actul prim), Credo din actul secund a fost ca o mărturisire demonică finalizată copleşitor în registrul acut, în timp ce scena visului a fost tălmăcită subtil, cu filaje de bună factură în glas, adecvate momentului. Şi dacă intonaţia în primele măsuri de registru inferior din Credo, „Vanne; la tua meta gia vedo. Ti spinge il tuo dimone, e il tuo dimon son io”, ar fi fost tratată mai cu atenţie, n-ar fi existat, generic vorbind, reproşuri.
În roluri de mai mică factură, am remarcat vocile mezzosopranei Florentina Soare (cu bună şi „prezentă” sonoritate în rolul Emilia), tenorului Florin Ormenişan (glas plăcut în Cassio şi interpret care propune un personaj diluat ca personalitate, probabil, în contextul viziunii regizorale), basului Sorin Drăniceanu (ca de obicei, o voce impunătoare în rolul Lodovico). Au mai cântat Bogdan Olaru (Roderigo), Dragoş Drăniceanu (Montano) şi Adrian Grădinaru (Heraldul).
Marele performer al seratei a fost, la pupitrul Orchestrei şi Corului Teatrului Liric „Elena Teodorini”, dirijorul clujean Adrian Morar. Fără să mă feresc de cuvinte mari, trebuie afirmat că este una dintre baghetele importante ale ţării în materie de teatru liric. A dovedit-o şi în spectacolul craiovean. Stăpân absolut al ideilor de ansamblu, al secretelor partiturii verdiene, al tempilor, preocupat deci pentru întreg şi detaliu, Morar s-a aflat şi în ore inspirate de spectacol. A condus cu expansivitate, cu dăruire, cu gestică sugestivă, indubitabil transmiţătoare de fluid emoţional, cu fermitatea necesară pentru „ţinerea în mână” a instrumentiştilor din fosă, nu întotdeauna preocupaţi de acurateţe, ca şi a coriştilor, de data aceasta într-un progres pentru care şefa lor, Georgiana Popescu, merită felicitări.
Articolul a fost publicat anterior în Cronica muzicală online.
Se încarcă comentariile...
