Muzica Săptămânii Muzicii Noi în ediţie jubiliară

Nu fac un bilanţ al celor 25 de ani ce au trecut de la prima ediţie a festivalului desfăşurat sub genericul S.I.M.N. Conceptul îi aparţine maestrului Ştefan Niculescu, personalitate consistentă, originală, a componisticii noastre, a componisticii europene, în anii ultimelor decenii, în a 2-a jumătate a secolului trecut. Inaugurarea a vut loc la sfârşitul lunii mai a anului 1991.

S-a dorit de la început crearea unei manifestări relativ ample care să surprindă orientările noi în componistica românească, în componistica ultimelor decenii; s-a dorit poziţionarea potrivită a creaţiei româneşti în contextul internaţional al valorilor; …activarea unui circuit firesc, larg, care să includă valorile componisticii noastre în contextul larg al panoramei actuale a muzicii noi.

In bună parte s-a reuşit.

Au fost ediţii pe parcursul cărora s-a putut observa o anume auto-izolare a participanţilor, a creatorilor, a unei aşa-numite elite a publicului, izolare într-un cerc restrâns al „cunoscătorilor”, a celor care frecventează exclusiv… momentele exclusiviste. Sic!

În sens diametral opus, au exitat ediţii, au fost create concerte pe parcursul cărora s-a supralicitat caracterul popular al unui tip de comunicare, a fost promovată larga adresare, inclusiv de genul pop-art, pornind de la inspiraţia quasi-folclorică, uneori directă, de la stimuli repetitivi uşor de perceput, de înţeles, de acceptat. Intreaga panoramă – atât de discutabilă! - a postmodernismului sfârşitului de secol XX, a începutului de secol actual, manifestă sub cele mai diferite aspecte, a fost prezentă în concertele festivaliere, muzică de largă, de foarte largă adresare, inclusiv momente pe care le pot numi ca fiind  de-a dreptul triviale, au stat în compania marilor capodopere ale muzicii, ale gândirii muzicale actuale.

Morala actuală ne obligă să acceptăm că totul e-n ordine! Postmodernismul deceniilor din urmă oferă un câmp generos de afirmare tuturor tendinţelor, comodităţilor dar şi creativităţii de tot felul. Intr-un cuvânt, cum se spune, am avut parte de toate pentru toţi.

Pe bună dreptate recenta ediţie S.I.M.N. a fost dedicată personalităţii maestrului Ştefan Niculescu (foto), directorul fondator al primei ediţii a Festivalului inaugurat în urmă cu un sfert de secol. Aidoma unor ancadramente preţioase, atât prima cât şi ultima lucrare a Festivalului au evocat nivelul capodoperelor de semnificaţie ale maestrului, al valorilor înalte ale muzicii româneşti din deceniile din urmă. Mă refer la Ison II, admirabil pus în valoare de orchestra Filarmonicii bucureştene condusă de dirijorul Camil Marinescu, lucrare inspirat dispusă în spaţiul rotondei întregii săli de concerte, mă refer de asemenea la impresionantul opus, la Simfonia Deisis, lucrări ce dispun, ambele, de consistenţa spirituală proprie creaţiilor ce marchează o epocă; este echilibrul interior al acelei înţelepciuni pe cât de vizionare pe atât de întremătoare, lucrare prezentată de Orchestra Naţională Radio condusă de dirijorul Adrian Morar. In aceeaşi seară de muzică un opus monumantal marcat de sugestii meta-muzicale, Muzica  primelor 14 minute ale unei ore fatale, lucrare datorată compozitorului Octavian Nemescu, a fost prezentată în primă audiţie absolută, drept un memento al situaţiilor limită pe care le poate parcurge omenirea.

 Nu am putut audia toate concertele Festivalului S.I.M.N.; cu siguranţă, notaţiile prezente în alte publicaţii vor întregi imaginea de ansamblu a acestei ample manifestări.

Tot în rândul marilor momente ale recentei ediţii aş menţiona un fapt de semnificaţie potrivit căruia marea creaţie şi-a întâlnit solistul,

muzicianul performer ideal; mă refer la acelaşi moment al debutului festivalier, la Concertul pentru flaut datorat compozitorului româno-francez Costin Miereanu, lucrare realizată la cote uimitoare  ale profesionalismului de către flautistul Ion Bogdan Ştefănescu.   

Flautistul Ion Bogdan Ştefănescu

Intregul concert s-a constituit, după părerea mea, în cel mai împlinit moment simfonic al recentei ediţii a Festivalului.

Să ne amintim, prima ediţie, cele ce au urmat până în zilele noastre, s-au desfăşurat sub semnul libertăţii de expresie artistică,  sub semnul circulaţiei transfrontaliere - a frontierelor de tot felul - a valorilor. Este o libertate care nu a îngrădit etalarea creaţiilor privind tendinţele semnificative dar nici nu a oprit prezenţa valorilor cu totul dubioase. Indiscutabil, de această dată intervine alegerea, motivaţia selecţiei, responsabilitatea; …de această dată operează gustul Directorului Artistic al Festivalului. Lucrarea orchestrală Brick de Marc Mellits, se constituie în acest sens într-un exemplu; o lucrare diformă, supradimensionată, al cărei simplism atinge nivelul prostului gust ce nu reuşeşte nici măcar a flata accepţiunile publicului neavizat. Trebuie să recunosc, impresia a fost potenţată de vecinătăţile unor capodopere autentice incluse în concertul final al Festivalului.

 Alte lucrări importante, prezente în concertele recentei ediţii a Festivalului? Câteva sunt de menţionat în mod cu totul special. Mă refer la tentaţia expresiei melodice pe care o observi la Vlad Ulpiu în lucrarea Sonorităţi şi Anemone II, lucrare pentru violoncel concertant admirabil realizată de Mircea Marian în compania Orchestrei de Cameră Radio condusă de Gheorghe Costin, un concert pe ansamblu inegal, atât în ce priveşte alcătuirea programului cât şi realizarea acestuia. Am în vedere lucrarea Erscheinung, o pagină absolut anostă datorată germanului Wolfgang Rhim, pe de-o parte, şi, pe de alta, tratarea spectaculoasă, imaginativă, a precuţiei soliste în Concertul datorat lui Adrian Iorgulescu, lucrare susţinută cu vădită dăruire cu concursul percuţionistului Alexandru Matei secondat – din păcate - cu totul formal, puţin participativ, de membrii ansamblului.

Compozitorul Vlad Ulpiu

Cunoştinţe vechi, minunatul trombonist Barrie Webb, dar şi muzicieni performeri prezenţi pentru prima oară pe scena festivalului, mă refer la performanţa impresionantă datorată flautistului Eric Lamb, demonstrează dinamica acestei reputate manifestări. Dată fiind strădania domniei sale, Aulodia, lucrare scrisă de bunul nostru coleg Eugen Wendel în urmă cu câteva decenii, a revenit cu real interes în actualitate.

Momente camerale, momente solistice, evoluţii orchestrale datorate principalelor colective simfonice bucureştene au configurat imaginea unei manifestări ce se consideră a fi una dintre cele mai consistente în perimetrul Est-European.

Evoluţii solistice, muzică de cameră, creaţii somfonice.

FOTO Compozitorul Octavian Nemescu

Am în vedere, spre exemplu, echipa celor doi violoncelişti, Marin Cazacu şi Mirel Iancovici, interpreţi ai dublului Concert datorat maestrului Anatol Vieru, programul cu totul captivant al recitalului clarinetistului Emil Vişenescu, evoluţia cunoscutului duo voce-pian Bianca şi Remus Manoleanu, dar şi cea a mezzosopranei Claudia Codreanu în compania pianistei compozitoare Diana Vodă Nuţeanu, programul susţinut de Ansamblul Profil, conceptul educaţional pian-violoncel realizat de Andreea Butnaru şi Florian Mitrea, ansamblurile Archaeus fondat de compozitorul Liviu Dănceanu, şi Imago Mundi, Corul Simbol condus de maestrul Jean Lupu, echipa pianiştilor Andrei Tănăsescu - Mihai Măniceanu, evoluţia pianistului englez Gary Bernet, cea a Orchestrei  Concerto a UNMB condusă de prof.Bogdan Vodă.        

Muzicieni tineri şi mai puţin tineri pe scenele S.I.M.N.

Tineri muzicieni performeri precum violonista Raluca Stratulat şi violoncelista Andreea Ţimiraş în dublul Concert semnat de Dan Dediu, dar şi mari personalităţi, muzicieni de uimitoare experienţă artistică precum este pianistul Valentin Gheorghiu evoluând în calitate de compozitor şi muzician  performer în compania ansamblului Preludiu condus de Voicu Enăchescu… cu toţii au putut fi audiaţi în concertele recentei ediţii a Festivalului muzicii noi. Cât de nouă este această muzică… se poate discuta; de vreme ce – ne aducem aminte? - Beethoven însuşi a produs muzică nouă… la vremea sa! Ar fi putut fi inclus în  programele SIMN ? Poate !

Pe de altă parte, numărul locaţiior festivaliere a fost extins. S-a cântat muzică nouă sau relativ nouă, în aproape toate oraşele ce dispun de colective simfonice. Graţie iniţiativei percuţionistului prof. Alexandru Sturzu, formaţia de percuţionişti a Colegiului Naţional de Muzică George Enescu, de asemenea Orchestra Simfonică a Colegiului, ansamblu condus de dirijorul prof. Gheorghe Iliuţă, au fost pentru prima oară incluşi printre programele Festivalului, antrenând un numeros grup de liceeni performeri.

Muzică tradiţională, muzică nouă, medii electronice, au putut fi audiate la Universitatea de Muzică dată fiind colaborarea minunatului rapsod Grigore Leşe cu grupul Inter-Art şi Ansamblul Archaeus în cadrul unui extins concept artistic datorat Mihaelei Vosganian.

Pe de altă parte, cum pot fi apreciate altfel decât ca nepotrivite unele etichetări plasate în capetele de afiş ale câtorva concerte? …etichetări de tipul  Interpreţi de Marcă, Mari Interpreţi de Muzică Nouă, Ansambluri de Prestigiu. Toate intră în categoria vocaţiilor dubioase; …deşi muzicienii care au creat evenimentul au lucrat cu pasiune, cu interes.

Ne-au lipsit…

Mă aşteptam sa-i regăsesc  în programele S.I.M.N. pe maeştrii Horia Andreescu şi Cristian Mandeal,  personalităţi care eu făcut enorm pentru promovarea creaţiei autohtone, de asemenea pe eficientul dirijor Tiberiu Soare, sau pe foarte talentatul profesionist al baghetei dirijorale care este tânărul Gabriel Bebeşelea… Au lipsit din programe nume importante ale componisticii noastre precum Lucian Meţianu sau Horaţiu Rădulescu ! Poate la o nouă ediţie. Cea actuală, cu cele bune, cu cele discutabile, a fost realizată sub direcţia artistică a compozitorului Dan Buciu.

Deci, raspunsul dat unei legitime întrebări:  Ce muzică promovează S.I.M.N. ? …poate suna:  Astăzi, de toate pentru toţi… mâine, mai vedem noi.

Materialul a apărut iniţial în Revista România Literară.