Leonskaja. O notă

Stagiunea curentă de la Ateneu, deşi pare sub semnul provizoratului odată cu dispariţia lui Nicolae Licareţ, fostul director artistic şi eminenţă cenuşie a instituţiei vreme de o jumătate de secol, oferă câteva surprize plăcute. Una dintre ele, absolut neaşteptată, este invitarea unei mari pianiste, obişnuită a Festivalului Enescu, Elisabeth Leonskaja.

Urmează, în martie, Christian Zacharias şi Christian Badea (în două rânduri). În condiţiile în care ONB programează doar cinci opere, iar stagiunea de la Sala Radio cade înapoi în platitudine după Simon Boccanegra în concert, parcă primăvara arată altfel în Bucureşti, tocmai în clădirea iconică a Ateneului Român.

Un program curios îi alătura pe argentinianul Ginastera de scandinavii Grieg şi Sibelius. Suita Estancia, una dintre piesele de rezistenţă ale bisurilor lui Gustavo Dudamel cu Orchestra de tineret a Venezuelei, „Simon Bolivar”, s-a vrut a fi un ghiocel muzical, dar n-a fost cazul. Direcţia surprinzător de rudimentară a lui Horia Andreescu a generat sonorităţi grele, apăsătoare, acolo unde fervoarea latino-americană ar fi trebuit să predomine. O orchestră care pleacă de la mezzoforte când ar trebui să cânte piano ajunge să sune dur şi zgomotos în momentele de explozie, de parcă ar fi fost o reducţie a unei simfonii de Şostakovici cântată de un ansamblu militar sovietic.

Elisabeth Leonskaja a atacat concertul lui Grieg cu bun gust, aşa cum era de aşteptat, fără compromisuri făcute romantismului, ceea ce părea să se potrivească oarecum cu stilul nenuanţat al orchestrei. Problemele au început la primul rubato, derutând imediat acompaniamentul orchestral.   În partea a doua, pianista a părut suavă după introducerea instrumentală, deşi dinamica ei nu era deloc eterică, ci dimpotrivă, un sunet şi un tempo moderat ce permiteau o progresie dramatică realmente impresionantă. La un moment dat, am observat cum Cătălin Desagă, concert maestrul din această seară, era mai atent la artistă decât la dirijor, încercând (şi reuşind) să nu decaleze corzile de instrumentul solist. Tehnica impecabilă a lui Elisabeth Leonskaja a fost exemplară în cea mai mare parte a concertului, deşi, uneori, ritmul pasajelor rapide nu-i permitea să accentueze suficient. Orchestra n-a avut o viziune comună cu pianista, astfel încât momentele în care concertul părea un colaj au fost numeroase.

Dar începutul este promiţător. Faptul că la Ateneu încep să fie invitaţi artişti valoroşi e un semn bun. Sper ca acest experiment să continue şi să devină o regulă. Performanţa orchestrei va veni şi ea, măcar prin puterea exemplului.

(Articol publicat pe blogul Despre Opera)