Jurnal de director (2)

Astăzi la birou mă aştepta B, o persoană pe care o ştiu dintr-o practică de vară la muzeu. De atunci, face aici un soi de voluntariat, pare harnică, motivată, e numai zîmbet. Mă roagă să o angajez, imi spune că a absolvit şi un master în studiul patrimoniului.

De mult mă gîndesc că un muzeograf cu acces la limba şi cultura maghiară ar fi foarte necesar muzelui, pentru că arta din Transilvania, istoria palatului Bánffy, de exemplu, nu pot fi studiate doar în limba română. Mai mult, un muzeograf în plus e cel mai necesar lucru acum. Din păcate posturile sînt blocate, angajările se fac după o formulă pe care, deşi o îndeplinim, CJ-ul nu ne-a aprobat nici un post. Am făcut totuşi o întrebare vicelui care, în principiu, e de acord, doar să trimitem adresă oficială.

Update:

Răspunsul se întoarce însă negativ. Insist la vice, care nu-şi crede urechilor, şi primim răspuns favorabil. Alţii, din CJ, primesc probabil o săpuneală, drept care doamna G nu-mi mai răspunde la salut. La concurs se înscrie doar B şi trece fără probleme. E muzeograf debutant, are multe de învăţat, dar ea vrea să facă cercetare şi sînt de acord să studieze portretistica transilvană de secol XVIII-XIX, capitol preponderent maghiar. După o vreme, şeful de secţie îmi spune că are probleme cu B, care refuză sau nu îndeplineşte corect sarcinile elementare. Ne întîlnim, pare că ne lămurim, dar lucrurile se repetă. Motivaţia – timpul e alocat preponderent cercetării. Atunci îi comunic că suspendăm temporar cercetarea în favoarea aspectelor curente, necesare. Răspunde impertinent, pe ton ridicat, că ea a venit în muzeu pentru cercetare. Îi explic că cercetătorul e cel mai înalt grad profesional în instituţie şi ea trebuie să facă acele lucruri corespunzătoare muzeografului debutant. Degeaba, o ţine cu cercetarea, ajunge să urle.

Update:

Atrag atenţia celor care gestioneză terasa cu program cultural din curtea muzeului că pe materialele de promovare ale concertelor, la locul de desfăşurare, apare doar „palatul Bánffy”. Încerc să le explic că eu doresc să promovez Muzeul de Artă, că vreau să se vadă/audă numele acestei instituţii, că au încheiat un contract cu Muzeul de Artă nu cu palatul Bánffy. Îmi spun că materialele s-au tipărit deja, sunt benere în tot oraşul, dar, în comunicatele de presă ulterioare, continuă să indice ca loc de desfăşurare palatul Bánffy şi nu muzeul. Aş avea dreptul să suspend contractul, pentru că se obligaseră să-mi aducă pentru aprobare toate materialele publicitare, dar nu o fac, mă gîndesc că în comparaţie cu evenimentele ce urmează să aibă loc, asta e chiar un fleac, deşi mă doare.

Update:

Aud în oraş că am o problemă cu ungurii. Probabil mi se trage din situaţiile descrise mai sus. E adevărat, am mai multe probleme cu ungurii.

Cea dintîi „near death experience” am avut-o cu Pazy, o fetiţă bondoacă de la secţia maghiară a grădiniţei unde eram înscris. Într-o zi, am strigat şi eu „Pazy păzeşte!”, cum făcuseră şi alţi copii, dar pe mine, fiind mai aproape, m-a înhăţat şi m-a trîntit cu faţa în zapăda adîncă, unde, am simţit pentru prima dată ce înseamnă să nu ai aer. Cam în aceeaşi perioadă Boby – fata blondă a unui vecin ungur, mereu încruntat – în timp ce mînca cu poftă un amestec de pămînt cu apă, dintr-un văsuţ pentru păpuşi, mi-a arătat cu inconştienţă edenică, de sub fustiţa înflorată, micul detaliu care face diferenţa dintre fete şi băieţi. O imagine-amprentă care, într-o formă aproape similară, s-a recompus de multe ori în viaţă. Da, recunosc, două unguroaice mi-au marcat intrarea în viaţa conştientă, cu senzaţia morţii iminente şi fiorul căii vieţii, pe care, atunci, am considerat-o un defect.

Prima mea slujbă a fost la Teatrul din Sfântu Gheorghe/Covasna, unde eram singurul român angajat. Am făcut scenografii pentru piese regizate de Balogh András şi Márton Arpad - cel devenit parlamentar de la Revoluţie încoace. Îi datorez apartamentele din Sfântu Gheorghe şi Cluj lui Dali Sándor, directorul teatrului, un om de aur, la care mă gîndesc şi acum ca la un tată şi căruia nu-i voi putea fi niciodată suficient de recunoscător. Da, ungurii mi-au fost mereu în preajmă.

Într-o tabără de artă din Ungaria mi s-a acordat premiul pentru cea mai bună lucare. Am făcut multe expoziţii artiştilor maghiari din România şi Ungaria. Profesorului meu, Feszt László, i-am organizat o mare expoziţie cînd a împlinit 80 de ani. Am curatoriat, probabil, prima expoziţie comună a artiştilor din Ungaria şi România, Essentia. L-am sărbătorit pe Thorma János cu o expoziţie la care am colaborat cu două muzee din Ungaria. Pe Gábor Tompa l-am invitat să facă în noiembrie o expoziţie cu lucrări din patrimoniul muzeului, pe o temă aleasă de el. Aşa e, îmi place să lucrez cu ungurii.

Update

Crescînd de mic într-un spaţiu în care maghiara era limba vecinului, a concurentei la premiul întîi, a doctorului care îţi cerea să scoţi limba, am trăit multă vreme crezînd că dualitatea asta e normalitatea, firescul. Am aflat mai tîrziu că, în dauna aparenţelor, avem totuşi o problemă unii cu alţii. Una ce nu are legătură decît cu trecutul, cu istoria de pînă în ’44. În comunism, rar cuvintele ungur sau maghiar aveau conotaţii negative şi, în general, erau excluse din contextele care puteau răni: românii s-au luptat la Carei cu trupele hortyste, adversarii lui Horea erau nemeşii etc. etc. Abia după revoluţie a intervenit un radicalism în crescendo. Pînă la Funar nimeni în Ardeal nu şi-a vopsit băncuţa din faţa casei sau tomberonul în culorile drapelului naţional. Mă doare cînd aud de autonomie, e ca atunci cînd iubita îţi spune că te părăseşte. Te simţi nasol, că nu eşti destul de bun, frumos sau bogat. Sensibilitatea a crescut şi lucruri altădată benigne sunt privite acum cu suspiciune. În acest context, probabil, cineva mă poate suspecta că blochez deliberat cercetarea unei istorii în imagini a artistocraţiei ardelene şi că ocultez numele familiei care a construit palatul în care muzeul funcţionează. Eu cred însă că în Transilvania ungurii şi românii sînt ca uleiul şi oţetul în salată, numai împreună dau gustul care trebuie.

(2014)