INTERVIU Vasile Anghelache, plasticianul care a pictat Biserica Eroilor din Bucureşti. Cum pot fi convinşi sfinţii să nu se uite urât la oameni

Rebel şi supus,  în acelaşi timp. Riguros în tot ceea ce face. Risipitor cu propriul suflet. Aplecat spre detaliu. Bun cunoscător al vieţii oamenilor şi, totodată, al vieţii sfinţilor. El însuşi om, ba încă unul foarte cumsecade, dar parcă şi sfânt, atunci când începe să-l bântuie... demonul creaţiei, ceea ce se întâmplă aproape zilnic. Nu atât ca să aibă din ce trăi, cât ca să poată trăi.

E singurul  mod de viaţă pe care-l cunoaşte. Aş fi putut să discut cu Vasile Angelache despre o mie de lucruri, începând cu copilăria sa petrecută în Moldova, în aceeaşi localitate şi în acelaşi timp cu poetul Liviu Ioan Stoiciu, care îi este bun prieten, continuând cu vizitele făcute la securitate înainte de 1989, apoi cu revoluţia din decembrie, pe care n-a văzut-o la televizor, ci ca participant în primele ei rânduri, pentru a încheia cu stagiile de lucru efectuate în cadrul unora dintre cele cele mai faimoase ateliere de gravură din Paris. Cu riscul de a-i supăra pe gravorul, pictorul şi graficianul cu acelaşi nume, l-am ales pentru dialogul care urmează doar pe zugravul de biserici Vasile Anghelache, cu promisiunea de a mă întoarce, cât de repede cu putinţă, la fiecare dintre ceilalţi. Prin urmare....

Cum e să pictezi o biserică? Se simte prezenţa lui Dumnezeu prin preajmă? Personal, vi s-a întâmplat asta vreodată?

Eu, unul, n-aş putea să pictez altfel. Înainte să încep lucrarea, două-trei zile,  mă plimb prin biserică fără să fac nimic. Simt nevoia să intru în comuniune cu locul. Fiecare biserică are încărcătura ei de sfinţenie. Ei bine, eu încerc să mă pătrund de sfinţenia aceasta. Sau, altfel spus, să încep să-L simt pe Dumnezeu.

Vă gândiţi la câştigarea bunăvoinţei  celor pe care-i pictaţi sau la oamenii din comunitatea căreia îi aparţine biserica?

Mă gândesc, înainte de toţi şi de toate, la Dumnezeu. Sunt două lucruri obligatorii pentru orice pictor de biserici. Primul, obţinerea autorizaţiei de lucru. Al doilea, rugăciunea fără de care nu poţi începe. Eu nu ştiu insă această rugăciune!

Păi şi atunci cum începeţi?

Spun alta, foarte scurtă, care sună aşa: Doamne, Iisuse Cristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! După asta, mâna mea, şi odată cu ea şi inima, intră în rezonanţă cu spiritul rugăciunii.

Vreţi să spuneţi că un ateu convins nu poate fi un bun pictor de biserici?

Da, chiar asta vreau să spun!  Nu este suficient doar meşteşugul. Se simte imediat asta. Fără participarea sufletească a celui care pictează, ies nişte personaje lipsite de viaţă. Poate fi o pictură corectă, dar rece, neatractivă. Iar răceala vine de la lipsa de implicare afectivă a zugravului.

Chipurile pe care le pictaţi de unde vin? Din cer? Dacă da, cum? Din memoria dumneavoastră culturală? Din imaginaţie? Sau apelaţi la modele?

Mi-ar plăcea să spun că din cer. Vin, adevărat, şi de acolo, dar dacă nu ai o cultură solidă în spate, n-au cum să vină.

Ce bine ar fi să afle cât mai mulţi dintre cei de pe pământ că îngeii şi sfinţii nu  apreciază ignoranţa!

La pictorii de biserici, sigur, nu!

Dacă e să vorbim de culori, au ele o semnificaţie anume în pictura religioasă?

Absolut! Albastrul, care e profund, e culoarea Duhului Sfânt.

Înseamnă că este cam rece duhul acesta.

Aici este măiestria pictorului, ca dintr-o culoare rece să facă una caldă. Roşu, care e cald, înseamnă dinamism şi dragoste. D-asta şi este roşie cămaşa Mântuitorului. Galbenul, care e tot o culoare caldă, semnifică lumina, în timp ce verdele simbolizează optimismul.

Cam câte personaje populează în mod normal pereţii unei biserici?

Pot fi şi o mie, fără să semene unul cu altul.

La fel ca oamenii de pe pământ.

Sau ca frunzele, fiindcă şi ele sunt diferite.

Durează mult pictatul unei biserici?

Păi,  Biserica Eroilor, care are 1800 de mp de pictură, am făcut-o în trei ani.

Singur?

Da, singur. Dacă e să vorbim de oameni, fiindcă, aşa cum m-aţi întrebat, s-a aflat mai tot timpul pe aproape Dumnezeu.

În total, câte biserici aţi pictat?

Nu le-am numărat. Poate că sunt în jur de 15. Câteva prin Moldova, câteva prin Ardeal, unele prin Dobrogea, iar în Bucureşti,  cea de care v-am zis.

S-a întâmplat vreodată ca în timp ce pictaţi să vi se facă frică de ceea ce faceţi?

Există, vorba Ecleziastului, frica de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii. Dacă vorbim de frica asta, da. Altminteri, tot ce simt e responsabilitate. Vreau ca pictura mea să fie dătătoare de căldură, nu de frig. Găndiţi-vă la Cimitirul Eroilor. Oamnenii, care vin trişti şi înfriguraţi de la mormintele copiilor, ce vor să găsească atunci când intră în biserică? Lumină şi căldură.

Poate că tot pictând îngeri şi sfinţi, aţi deprins, totuşi,  secretul de a sta de vorbă cu ei. I-aţi auzit vreodată lăudându-vă pentru felul în care i-aţi conceput?

M-am simţit lăudat de ei fără să mi-o spună.

Cum?

Sfîntul Gheorghe, ca să dau un singur exemplu, putea să mă împungă de mii de ori cu suliţa. Nefăcând-o, e ca şi cum m-ar fi lăudat.

Dar oamenii?

La o biserică din Modova m-am trezit cu oamenii repezindu-se să-mi pupe mâinile. Fel de a-mi mulţumi mai răvăşitor decât ăsta nu cred că poate să existe. Şi-a mai existat un moment, petrecut pe Valea Bistriţei. Veniţi pentru un inventar al picturilor din zonă, cei de la monumente istorice s-au oprit şi l-a biserica unde pictam eu. Ştiţi ce mi-au spus?

Ce?

E prima oară când nu se uită sfinţii urât la noi! Asta mi-au spus.