INTERVIU Alexandru Andrieş, muzician şi arhitect: „Cea mai importantă rezistenţă prin cultură a fost în muzică“

Alexandru Andrieş vorbeşte cu detaşare şi înţelegere despre cariera sa muzicală, de la „muzica de protest“ din comunism la „muzica de opinie“ din postcomunism. Cum a reuşit să fie şi arhitect, şi muzician, cum a supravieţuit prin cuvinte şi ce-a rămas din toate lucrurile acestea.

Alexandru Andrieş e un soi de anti-vedetă în România, iar atitudinea asta a lui nu-i doar un joc de imagine, un teatru. Nu. Alexandru Andrieş îşi permite să apară în faţa camerelor, în faţa reportofoanelor, dar, mai ales, în faţa microfonului şi să spună exact ceea ce gândeşte. Fără încordări autosuficiente ori parade de eroism. N-are nevoie de exerciţii de sinceritate şi nu mimează corectitudinea politică de dragul politicii corecte. De fapt, Andrieş şi-a cam permis asta dintotdeauna. Nu s-a inventat încă cenzura care să-l oprească şi, după toate calculele, cel mai probabil e că nici n-o să se inventeze în timp util. Aşa că Alexandru Andrieş va continua să-i supere pe unii şi să-i mulţumească pe alţii. Cam aşa e şi cu acest interviu.

„Weekend Adevărul“: Când a început, domnule Andrieş, pasiunea dumneavoastră pentru desen?
Alexandru Andrieş: Destul de devreme, pe la 3 ani jumate, poate 4. Şi se pare că desenam destul de bine pentru că, la un moment dat, mama a contactat Uniunea Artiştilor Plastici din Braşov. Şi, văzând că ăia nu prea mişcă nimic, i-a scris direct lui Ion Jalea, care era preşedintele Uniunii pe ţară. Jalea a însărcinat pe cineva să se ocupe de mine, persoană care venea din când în când să vadă ce-am mai desenat, dar nu-mi dădea lecţii, pentru a nu mă influenţa. În fine, eu am continuat să desenez. În paralel cu şcoala, am făcut grafică şi pictură cu domnul profesor Grigore Zincovschi, la Şcoala Populară de Arte din Braşov.

Păi, de ce nu v-aţi specializat în domeniul ăsta?
Ca urmare a sfatului părinţilor – şi mai bine că i-am ascultat! Ei mi-au spus: „Talent la desen e clar că ai, deci mai bine faci o şcoală reală, să ştii matematică, fizică. Iar desen şi pictură poţi face în paralel. Nu ştii unde te duce viaţa şi, astfel, nu vei avea un singur atu în mână“. Am avut noroc să am părinţi care au fost foarte echilibraţi şi inteligenţi când mi-au dat acest sfat.

Dar cum aţi luat decizia că vreţi Arhitectură?
Terminasem grafica şi pictura la Şcoala de Arte din Braşov, eram între clasa a XI-a şi a XII-a, în vacanţă, când am dat nas în nas cu fosta mea educatoare de la grădiniţă, care a început să plângă în mijlocul străzii. „Eu nu mai pot, trebuie să spun.“ A fost un şoc. Atunci mi-a spus că nişte desene făcute de mine când eram la grădiniţă şi pe care le trimisesem la un concurs internaţional organizat de UNESCO pentru ziua copilului fusesere câştigătoare. Luasem premiul I pe lume şi câştigasem o bursă pe viaţă la şcoala de arte din Paris, plătită de UNESCO. Se pare că, în clipa în care s-a aflat că desenele mele au câştigat, a venit un tovarăş de la partid, care avea un copil de-aceeaşi vârstă, şi i-a pus pe cei de la grădiniţă să şteargă numele meu de pe planşă şi să scrie numele lui. Şi gata. A plecat la Paris acel copil, nu eu. Ulterior, am aflat că planul era să fugă din România, iar asta a fost o metodă bună. Au plecat toţi şi nu s-au mai întors.

I-aţi înţeles?
Sigur că pentru mine nu a fost prea plăcut atunci. Voiam să dau la Arte Plastice, dar, din cauza asta, n-am mai dat. Mi-am zis că ştiu să desenez, ştiu matematică, deci mă duc la Arthitectură. Dar acum nu-mi pare rău, pentru că facultatea aceasta e mult mai interesantă decât ar fi fost Artele Plastice. E mult mai pluridirecţională.

Spuneţi-mi despre Braşov. Se chema „Oraşul Stalin“ când v-aţi născut.
Aşa scrie şi-n certificatul meu de naştere. Exista statuia soldatului sovietic eliberator chiar în faţa Casei Armatei, în parc. Mie-mi plăcea foarte tare, pentru că acolo mă jucam eu: aruncam cu pietricele în ea. Mă rog, toţi copiii făceau asta. Apoi, pe dealul Tâmpa, scria cu brazi „Stalin“, iar în rest erau alte feluri de copaci, ca să iasă în evidenţă numele oraşului. Era spectaculos. (râde) Tot în zona centrală, era şi o statuie a lui Stalin.

În 1956 FOTO: Arhivă personală

Dar ce ştiaţi despre Stalin?
Când eşti copil, nu te interesează lucrurile astea. Mătuşa mea, sora mamei mele, era la liceu când eram eu mic. Pe prima pagină a unora dintre cărţile ei de şcoală erau portretele – Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Mie-mi plăceau foarte tare, că aveau bărbi, arătau într-un fel aparte, simpatic. Pe una dintre cărţi, i-am colorat, ca să-i fac mai frumoşi. Era s-o dea afară din şcoală pe mătuşa mea! (râde) Evident că, pe măsură ce am crescut şi am începtu să înţeleg ce se întâmplă, am avut o reacţie absolut firească faţă de ceea ce nu era în regulă. Dar asta nu are legătură neapărat cu comunismul, pentru că şi acum e la fel: sunt lucruri care sunt în regulă şi lucruri care nu sunt. Şi atunci, orice om reacţionează.

Păstrând proporţiile. În comunism, lucrurile care nu erau în regulă erau, totuşi, de altă natură. Vorbim despre libertate...
Nu cred că acum e mai multă libertate. Cred că oamenii au nevoie de o iluzie. Atunci erau nişte reguli foarte clare, în mod evident. Ştiai exact ce n-ai voie să faci şi nu cred că avea cineva o problemă din a înţelege aceste reguli. Le puteai încălca sau nu, dar ştiai exact la ce să te-aştepţi. Azi, nu există lucrurile acestea. Poţi să fii, de pildă, angajatul unui trust de presă, să spui ce gândeşti, iar a doua zi să te trezeşti în stradă. Dacă asta e libertate... îmi pare rău, nu cred că e mult mai bine. Numai că e mult mai puţin vizibil şi mai pervers felul în care acţionăm.

Pe de altă parte, azi există variante.
Nu vreau să spun că în comunism era bine, iar acum e rău. Doamne fereşte! Numai că nu există libertate – şi n-o să existe niciodată, pentru că mereu vor fi oameni pe care nu-i ştii, dar care hotărăsc lucrurile importante. Restul – trag la jug într-o direcţie sau în alta. Că ei cred că o fac din proprie iniţiativă arată cât de deştept e făcut sistemul, spre deosebire de comunism.

Dacă înţelegeţi aşa ziua de mâine nu vi se pare uşor frustrant?
Nu, pentru că aşa funcţionează pământul ăsta de când lumea. E ca şi când aş fi frustrat că trebuie să respir aer. Dar pe mine nu mă interesează jocurile la nivelul acela. Sunt oameni care turbează, care sunt în stare să-şi dea foc în piaţă pentru că nu ştiu ce se întâmplă. Eu n-am fost genul ăsta de om, am crezut că e normal să-mi spun părerea. De regulă, o fac în felul meu: cu umor, dar cu argumente. Totuşi, nu vreau nici să-mi dau foc în piaţă, nici să schimb lumea. Nu cred că e treaba mea asta. Şi, oricum, cei mai mulţi oameni sunt fericiţi aşa, pentru că nu vor să aibă răspunderea şi greutatea deciziilor importante. Mie mi-a explicat asta soţul mătuşii mele, un american. A venit în România în 1982. Sigur, a fost impresionat: nu-şi închipuia că nu avem apă caldă, curent, că o oră jumătate din cele două de televiziune îi sunt rezervate lui Ceauşescu. Nici nu-i trecea prin minte! Pe de altă parte, spunea că e fabulos ritmul în care s-a construit pentru a rezolva problema locuinţelor. Zicea: cea mai mare problemă a voastră e că, având în vedere că sistemul funcţionează de zeci de ani, în conştiinţa omului, vina este mereu a sistemului şi a lui Ceauşescu. În proporţie de 99% era adevărat: toate deciziile importante le luau Ceauşescu şi oamenii lui, iar tu nu puteai să influenţezi acest proces. Totuşi, spunea unchiul meu, situaţia asta vă face să nu aveţi nicio pată pe conştiinţă, pentru că niciodată nu sunteţi voi de vină. Mereu sunt alţii. Întotdeauna statul rezolvă lucrurile. În clipa în care o să se schimbe sistemul, ai să vezi că majoritatea oamenilor nu va avea puterea să ia decizii importante, cu riscuri, cu pierderi, cu tot ce înseamnă asta. O s-aşteptaţi tot timpul ca statul să vă rezolve problemele în continuare. Eu atunci înţelegeam mai puţin şi eram supărat pe el. Dar avea dreptate 100%!

„Nu mai cânta! Dracii ăştia mici au învăţat toate piesele“

Copilăria în comunism. V-amintiţi mai degrabă despre deschiderea culturală sau despre restricţii?
În mod evident, până când a luat-o razna Ceauşescu, deci în copilăria mea, am prins nişte vremuri destul de în regulă – în afară de partea politică! Aveam acces la cultură gratis. Se traducea enorm. Teatrul era la un nivel fabulos, se aduceau filme. Arareori ieşeau scandaluri – de pildă, cu Lucian Pintilie, cu Iosif Demian. Dar a fost o perioadă în care mâncarea era bună şi ieftină, nivelul de trai era bun, iar accesul la cultură era gratuit – eu îmi cumpăram de la chioşcul de ziare din cartierul Tractorul „Pif“ sau „Newsweek“,care erau foarte ieftine. Sigur că statul pierdea, dar eu nu aveam de unde să ştiu atunci. În puţin timp, însă, peisajul s-a schimbat. Ştiu că, la un moment dat, mă împrietenisem cu nişte arhitecţi care aveau copii mici. Mergeam pe la ei şi le cântam. După câteva luni, m-au rugat să nu mai cânt când vin în vizită: „Dracii ăştia mici au învăţat toate piesele“! Ţin minte că, în studenţie, aveam un prieten foarte bun la Braşov, Cornel îl chema. Dimineaţa, fusese defilare în oraş. Cornel vine pe la prânz şi-mi spune: „Hai să defilăm!“. „Păi, a fost defilarea.“ „Hai să defilăm noi doi.“ Ne-am dus să defilăm. Bineînţeles că a venit Miliţia: „Ce-i cu voi?“. „Defilăm.“ „Defilarea a fost de dimineaţă.“ „Noi am dormit de dimineaţă.“ (râde) În mod cinstit, trebuie să recunoşti că mai erau şi oameni în regulă în structurile de conducere, indiferent că vorbim despre UTC sau PCR. Nu e o scuză pentru sistem, evident, dar aşa se întâmplau lucrurile.

Rezistenţa prin cultură?
Uite, eu am o părere foarte proastă despre majoritatea celor care se laudă cu rezistenţa prin cultură. Chiar dacă a existat acest fenomen, a fost atât de embrionar, încât nu merită pomenit. Da, unii au scris şi au ţinut în sertar. Alţii n-au scris şi se laudă că au ţinut în sertar. Pe de altă parte, eu cred că cea mai importantă rezistenţă care a existat în zona culturală a fost în muzică: la rock, la folk. Acolo erau oamenii daţi jos de pe scenă, erau interzişi, erau duşi cu forţa la tuns şi aşa mai departe. Ce poate să-mi spună mie un actor, indiferent cât de talentat e, dacă recita „Trăiască Ceauşescu?“. Din punct de vedere uman, pot să-i înţeleg. Poate că n-aveau încotro, poate voiau un salariu mai bun, poate voiau să fie şefi. Dar să nu-mi ţină lecţii despre rezistenţa prin cultură.

De ce are muzica rock şi folk potenţialul de a fi un pericol pentru sistem?
Era muzica unei generaţii care nu accepta sistemul din principiu. Simplul fapt că muzica aceasta a fost împrumutată şi aici i-a pus în gardă pe oficiali. Ei au încercat să deturneze fenomenul: luăm poezii din clasici şi le cântăm la Cenaclul Flacăra. Dar asta n-avea legătură cu muzica de atitudine, care a însemnat să cânţi despre lucrurile care te preocupă. În clipa în care orice trupă sau orice cântăreţ din vremea respectivă nu mai era cinstit prin mesajul pe care-l transmitea, pierdea automat sprijinul publicului. E diferenţa dintre marfă, poate de foarte bună calitate, şi artă. „Hai să cântăm ceva despre mama! Cine nu cade mort de emoţie când aude?“ Aşa se făceau cântecele. Iar mie nu-mi convenea principiul. De asta m-am apucat să-mi fac singur cântecele, aşa cum mi-ar fi plăcut mie să le aud.

V-amintiţi când aţi cântat prima oară? Prima reprezentaţie în faţa unui public format chiar şi dintr-o persoană-două.
Probabil că-n armată, după ce m-au rugat colegii. Dar e total neimportant asta, de ce întrebi?

Ca să spuneţi cât de emoţionat aţi fost.
Nu am emoţii când sunt pe scenă sau când cânt în faţa publicului.

Asta nu e ca urmare a exerciţiului?
Nu. Pur şi simplu îmi face plăcere să comunic cu oamenii. Din fericire pentru mine, nu am emoţiile de scenă. Simt însă toată energia care vine din sală şi mă emoţionează, dar nu e genul de sentiment care să mă blocheze în vreun fel.

Dar eraţi un personaj atipic în armată?
Cred că toţi cei de la Arhitectură eram aşa. (râde) Abia aşteptau să scape de noi. Noi am fost prima generaţie care a făcut armata înainte de facultate. Or, ei nu ştiau cum să se raporteze la noi. Pe de o parte, evident că nu eram soldaţi normali, dar nu eram nici studenţi sau absolvenţi de facultate. Am făcut armata în Bucureşti, pe şoseaua Olteniţei, la o unitate de tancuri. Am avut şi colegi de facultate care aveau părinţi foarte bine plasaţi în armată. Aşa că, atunci când voiam să plecăm, dădea unul telefon acasă, zbârnâia toată unitatea şi veneau biletele de voie. Am avut o armată nu chiar ca vacanţa, dar nici foarte departe. În plus, aveam program separat de restul unităţii. Ne-am permis şi noi nişte libertăţi care n-aveau legătură cu armata.

De exemplu.
La destul de mult timp după ce am terminat armata, am găsit acasă câteva sute de bilete de voie ştampilate pe care n-am apucat să le folosim. Am mers cu un coleg pe Olteniţei, unde s-au trezit cu noi, în mijlocul unităţii, împărţind bilete de voie. (râde)

„Ai grijă ce cânţi că o să fie cineva de la noi în sală!“

Ce efect avea, în rândul oamenilor, muzica de protest?
Mie mi se părea normal să pot să-mi exprim părerea, însă n-am vrut niciodată să profit de talentul meu pentru a servi sistemul – cum nu vreau nici acum. Mi se pare că dacă Dumnezeu dă cuiva un talent nu e pentru ca politicienii să-şi facă jocurile. Nu-i judec pe aceia care îşi folosesc talentul ca să câştige o groază de bani de la cei care ne conduc. (râde) Din cauza asta, mi s-a părut foarte interesant să fac un fel de fabule cântate despre subiectele care mă atingeau. Sigur, influenţat şi de unul dintre poeţii mei preferaţi, care e Topîrceanu – şi care scrie într-un mod atât de fluent, că ţi se pare că e o nimica toată şi că poţi şi tu. Acest stil e foarte important ca să poţi să-ţi transmiţi ideile direct, pentru că lumea, dacă are senzaţia că vorbeşti despre ceva pretenţios, nu mai e atentă. Spectatorul trebuie să aibă senzaţia că vorbeşti cu el aşa cum se vorbeşte în mod normal. Plecând de la aceste idei, dar şi de la constatarea că mulţi colegi se duc la concerte, dar nu pun piciorul în sălile de expoziţie de pictură, am început să cânt. Reacţia era în următorul fel: prima dată se gândeau că e o capcană şi se uitau în stânga şi-n dreapta să vadă cine notează, cine râde.

Asta când nu erau obişnuiţi cu stilul, dar apoi...
Ţin minte un spectacol la Costineşti, unde cântam în fiecare an. Eram în amfiteatrul din Costineşti, care era arhiplin. Atunci am fost un pic mai curajos decât era cazul. Ei bine, în ziua următoare, oamenii nu vorbeau cu mine. Mă ocoleau. După două-trei zile, după ce au văzut că nu mi s-a întâmplat nimic, au început să capete curaj. Experienţa asta mi-a format o idee foarte clară despre poporul din care fac parte. Aşa că n-am iluzii nici acum – probabil că e unul dintre motivele pentru care nu sufăr.

Două întrebări se ridică de aici. 1. Cum de eraţi lăsat? 2. Cum îi păcăleaţi?
Cred că erau amândouă. De cele mai multe ori, când aveam concerte oficiale, impresarul meu, domnul Aurel Mitran prezenta cu totul alte texte faţă de ce cântam eu. Texte care nu puneau probleme cenzurii. De cele mai multe ori, nu mai venea nimeni să controleze ce s-a întâmplat. Când veneau, ieşea scandal.

A fost vreun cutremur mai puternic?
Au fost câteva. Având în vedere că oricum eu încălcam regula, lucru pe care-l ştiam, dar şi că nu m-a luat nimeni cu bastonul la puşcărie, nu cred că e nimic grav. Am avut probleme, e adevărat, dar au trecut, după cum se vede. Alţii au plătit cu viaţa.

Cum se purta o discuţie cu securistul?
Cu mine au fost extrem de civilizaţi.

Nu băteau cu pumnul în masă: „Poate mai cânţi aşa ceva!“?
Nu. Singurul care a făcut asta a fost Dinu Săraru. Probabil că a fost şi securist, nu ştiu.

Probabil. (râsete)
În rest, cei care chiar lucrau la Securitate n-au fost deplasaţi, în logica sistemului. Din când în când, apăreau la mine acasă, se aşezau pe scaun, se uitau la mine, mă întrebau ce mai fac, dacă sunt bine. La şcoală nu aveau voie să mă angajeze ca asistent universitar, pentru că oficial nu aveam voie să preadau, aşa că m-au pus ceva la administraţie. Fochist, nu mai ştiu.

Treaba asta vă înrăia sau o vedeaţi ca pe un joc de-a şoarecele şi pisica?
E clar că nu-mi convenea. Dar am o fire destul de echilibrată – aşa am avut norocul să mă nasc, n-am făcut niciun efort. Reiau: eu am încălcat regulile, aşa că era normal să fiu pedepsit. Ba chiar mi se pare că n-am fost pedepsit atât de tare pe cât s-ar fi putut. Pe de altă parte, cred că existau oameni în sistem, care încercau să mă lase. Totul era controlat. De pildă, la anumite concerte, îmi spunea un străin pe stradă: „Ai grijă ce cânţi că o să fie cineva de la noi în sală!“.

În 1974, în Club A FOTO: Enrico Popescu

Ţineaţi cont de asta?
Evident! De exemplu, am dat de două ori examen pentru atestat de cântăreţ – certificare care-mi permitea să fiu plătit la nivelul maxim cu care putea fi remunerat un artist. 198 de lei de concert, cred. La examen: „Domn’e, ştim ce cânţi dumneata. Nu e nevoie de solfegii... Cântă-ni-l p-ăla cu ţepele...“. N-aveam chitară pe vremea aia, aşa că am luat-o de la alţi colegi. O persoană din comisie m-a rugat: „Poţi să-mi scrii şi mie textul pe o hârtie, că vreau să i-l zic lu’ nevastă-mea acasă?“. „Sigur că da. Aşteptaţi-mă să le înapoiez chitara băieţilor.“ La întoarcere, omul de serviciu îmi spune: „Nu-i da niciun text ăluia că e informator pentru noi“. Ăla care spăla pe jos era securist, în mod evident. Marele compozitor, al cărui nume nu vreau să-l spun, era informator.

În 1975. FOTO: Adrian Sârbu

De film!
Asta am păţit eu. Poate că şi eu eram suspicios dacă mi s-ar fi povestit. Cei care fac acum filme despre perioada asta mai au multe de aflat. Nu râd chiar de la cap la coadă, dar aproape. Cele mai multe n-au nicio legătură cu realitatea. Nu puteai să te duci la hotel, la ora 22.00, să ceri de mâncare şi să mai şi primeşti. Am fost în turneu la Cluj, cu Harry Tavitian şi cu Johnny Răducanu – Dumnezeu să-l ierte! – şi am fost cazaţi la marele hotel Continental, în buricul oraşului. Când am cerut de mâncare, chelnerul ne-a zis: „Avem o ciorbă“. „Bine, mâncăm ciorbă.“ „Nu, nu! Avem o singură ciorbă!“ L-am lăsat pe Johnny să mănânce ciorba şi noi ne-am dus la alt restaurant, unde aveau doar conserve de peşte. Dar, ca să ne dea conserve de peşte, a trebuit să cumpărăm şi creveţi din Vietnam. Păi, cum adică să faci avort la hotel când nu există hotel să nu aibă doi securişti pe hol?

În 1986 FOTO: Tudor Jebeleanu

„Un ţigan din Olteniţa“, la Revoluţie, la televizor

Ştiaţi de revolta muncitorilor din Braşov, de Liviu Cornel Babeş, care şi-a dat foc pe pârtia de schi de la Brad, în semn de protest? Vă gândeaţi, oare, că se va termina?
Ştiam ce se întâmplă, dar nu ştiam numele oamenilor, nu-i cunoşteam. Îi respectam pentru felul în care şi-au exprimat poziţia, îi respect şi acum, dar nu credeam că se poate schimba ceva.

În 1989 FOTO: Sabin Drăgoi

La Revoluţie ce-aţi făcut?
În clipa în care a început Timişoara, aveam concert cu Alifantis în Bucureşti, organizat tot de Aurel Mitran. Înainte de concert, vine la noi: „Ceva nu e în regulă, aveţi grijă ce cântaţi“. „Dar ce s-a-ntâmplat?“ „Au venit vreo 20 de băieţi tunşi, îmbrăcaţi în acelaşi fel de costum şi fiecare a luat câte un bilet. Aveţi 20 de securişti în sală. Ceva nu e în regulă. Hai, unul, doi mai înţeleg, dar 20!?“ Când am ieşit, am auzit că la Timişoara au murit oameni. M-am dus la Braşov, să le duc alor mei ceva de mâncare, că nu ştiam ce o să urmeze. Când am ajuns la Braşov, muncitorii de la Tractorul erau deja pe stradă. Pe 21 decembrie, eram la ai mei. A doua zi, când m-am trezit: „Numai tu poţi să dormi! A fugit Ceauşescu cu elicopterul!“. „Ei, a fugit. Nu vedeţi că e piesă de teatru? Uite-l pe Caramitru!“ Apoi l-am văzut pe fostul meu coleg de facultate, Mihai Lupoi, şi m-am trezit: „Ce caută ăsta acolo, că nu e actor?“.

E altfel de actor...
Apoi am plecat imediat la Bucureşti. M-am dus repede la Piaţa Romană, unde stătea Alifantis. Era şi Aurel Mitran acolo. L-am sunat pe Lupoi, care mi-a spus: „Vin să te iau că, dacă nu ne mişcăm repede, ăştia pun mâna pe revoluţie şi au murit oameni degeaba“. A fost şoc pentru Alifantis şi Mitran să se trezească în faţa uşii cu ăla de la televizor, îmbrăcat în militar şi cu AKM-ul pe umăr. M-am dus la Televiziune, unde am vorbit cu un tip, Teodor Brateş: „Nu poţi să apari pe post, uite ce urât eşti îmbrăcat“. În clipa aceea, pentru mine s-a terminat Revoluţia. Aşa că am plecat.

Spuneţi-mi un lucru. Înainte de ’89, făceaţi muzică de protest. Nu numai, dar exista o latură consistentă. În anii ’90, muzica de protest a căpătat proporţii. Mai are vreun rol muzica de protest în lipsa coerciţiei? Dacă e permisă, mai e de protest?
Eu cred că întotdeauna are un rol. În logica asta, poate că nu-i mai zici „de protest“. Îi spui „muzică de opinie“, de exemplu. Dar are rost, ca orice atitudine artistică. Sigur, cu condiţia să fie de valoare. Doar pentru că protestezi, nu înseamnă că ai un produs valoros.

În ’90, eraţi solicitat mai ales pentru lucrurile care nu erau permise înainte de ’89.
Aşa cum am făcut şi cu discul „Interzis“, care a apărut în ’90, lucrurile astea s-au întâmplat înainte de ’89. Dar mi se părea important să existe un document din care să se vadă că aceste lucruri s-au întâmplat în comunism, unde îşi aveau rostul. Că lumea vrea să asculte şi acum cântecele acelea poate însemna că ele sunt bune în sine. Dacă publicul doreşte aceste melodii, ar fi o prostie din partea mea să nu le cânt. Dacă Dumnezeu ţi-a dăruit un talent, e ca să le dai oamenilor din jur ceva. Nu e pentru tine. Nu e să fii tu buricul pământului. Orice artist cred că are obligaţia să-şi dăruiască talentul oamenilor din jurul lui.

Şi în ’90 aţi făcut cântece politice.
La începtul anilor ’90, am cântat melodii anti-Iliescu. Familia mea e din Olteniţa. În clipa în care Iliescu a apărut la televizor, bunica a zis: „Ăsta-i ţiganu’ ăla din Olteniţa!“. „Fii serioasă! Nici n-a apărut bine la televizor şi ştii tu cine e...“ „Ai să vezi, ai să vezi! Un nenorocit.“ Mama: „Vai, ce om drăguţ, uite ce frumos vorbeşte“. Ei bine, asta a fost sursă de scandal în familie ani buni. Bunica şi mama nu-şi vorbeau! Mama ţinea cu Iliescu, iar bunica spunea că e un ţigan nenorocit din Olteniţa. Când veneam la ei în vizită, îmi mai spunea mama: „Te duci la bunica? Spune-i cutare lucru, că eu nu vorbesc cu ea!“. (râde)

A avut dreptate bunica!
S-a dovedit că era din Olteniţa. Ei bine, pentru că mulţi oameni ţineau cu Iliescu, nu tuturor le plăceau cântecele. La un moment dat, am primit o scrisoare la şcoală: „Alexandru Andrieş, Casa Scânteii“. Cum s-o fi gândit expeditorul că stau la Casa Scânteii nu ştiu. A ajuns târziu scrisoarea. În fine, în scrisoare eram făcut albie de porci: cum îndrăznesc eu să mă iau de domnul Iliescu, acest salvator al naţiunii. Am murit de râs pentru că scrisoarea a făcut cel puţin doi ani până a ajuns la mine. Pe de altă parte, nu sunt supărat că oamenii au atitudine. E absolut normal să vedem lucrurile diferit. Sunt supărat când oamenii nu argumentează. Toţi cei care l-au citit pe Chomsky ştiu că elitele manipulează poporul astfel încât să nu-şi folosească inteligenţa atunci când votează, ci emoţiile. Şi asta se şi întâmplă.

Cum a plecat în SUA, în ’87

În 1987 FOTO: Daniel Ionescu

Aţi plecat în ’87 în SUA, la mătuşa dumneavoastră. Cum?
Nici mie nu-mi vine să cred. Fuseseră plecaţi bunicii mei de câteva ori, fuseseră şi părinţii. „Fă şi tu cerere“, îmi spuneau. „Voi sunteţi pensionari. Sunt fericiţi dacă rămâneţi în America. Nu vă mai plătesc pensie şi vă iau şi casele.“ În fine, am făcut cerere, a venit un tip din Braşov. „Bună ziua, aţi făcut o cerere.“ „Da.“ „Păi, sunteţi necăsătorit.“ „Da.“ „N-aveţi copii.“ „Nu.“ „Aţi făcut Arhitectura.“ „Da.“ „Ştiţi engleză, ştiţi franceză.“ „Da.“ „Şi cântaţi.“ „Da.“ „Păi, şi cum vreţi, domn’e, să vă dăm drumul?“ „Dumneata îmi spui acum că dacă eram un cretin analfabet, căsătorit şi cu şapte copii puteam să plec, nu?“ „Haideţi, n-o luaţi chiar aşa, avem şi noi reguli.“ Au mai trecut vreo doi ani şi iar: „Hai, mai fă o cerere, că poate, poate.“ Am făcut cerere şi trebuia să aştept acasă o carte poştală, unde mi se spunea dacă am sau nu paşaport. N-am mai stat să văd ce mi se răspunde şi am plecat la Costineşti. Un prieten îmi spune: „Ştii, am venit cu trenul şi în compartiment m-am lăudat că mă văd cu tine. O tipă mi-a spus: «Nu cred că e la mare, că i-a venit aprobare pentru America. Cred că a plecat, doar nu e nebun să stea la Costineşti»“. M-am întors la Bucureşti. La poştă nu aveam nimic. M-am gândit că şi-a bătut joc de mine prietenul meu. Totuşi, m-am dus la poliţie să întreb: „Bună ziua, mă numesc Alexandru Andrieş“. „Tovarăşu’ Andrieş, ştiţi dumneavoastră de când lucrez eu aici, la Miliţie? De nu-ştiu-câţi ani! Pentru prima dată am primit sancţiune că nu vii dumneata să-ţi ridici paşaportul cu viză pentru America. Ştii de când stă aici? Ia-ţi paşaportul! Semnează aici şi du-te!“. I-am dat telefon mamei la Braşov: „Domnule, am paşaportul şi mi-au dat viză“. „Nu spune la nimeni! Sun acum în America.“ Peste o oră mă sună: „Gata, am vorbit. Du-te la Ambasadă, ţi-a luat bilet de avion, îţi pun ăia viza, mâine pleci, la 7.00 ai avionul“. Am luat o valiză mare în care am pus o valiză mai mică şi am plecat. Control la aeroport: „Ce faceţi, tovarăşe, plecaţi cu două valize goale?“. „Bineînţeles, ca să le-aduc pline!“

Cum e cu studenţii? Pot să vă vadă doar ca profesor?
La atelierele de la Arhitectură cred că sunt precum Gică Petrescu: sigur c-au auzit de el, dar nu-i impresionează prea tare. Altă generaţie, alte gusturi. Probabil că sunt mulţi care au surpriza să vadă că sunt un profesor foarte exigent. Încerc să fiu cât mai corect şi să dau notele pe merit. Eu, când am fost student, am suferit când am primit o notă nemeritată, indiferent că era mai mare sau mai mică.

Povesteaţi despre mama dumneavoastră care era supărată că, înainte de facultate, aveaţi note prea mari.
Aşa este. Drept pentru care a schimbat şcoala. Când m-am dus la o şcoală cu adevărat bună, am luat 6, n-am mai luat 10.