Guvernarea prin crize

Am avut reţineri să scriu despre criza managementului de la Opera Română. Nu am vrut să pară ceva personal, în condiţiile date. Doar că lucrurile au scăpat de sub control şi iau aspect de telenovelă, în care absurdul se împleteşte „armonios” cu accente de naţionalism primitiv.

Dadaismul tehnocrat a făcut trecerea de la managementul crizelor la guvernarea prin crize. Poate părea o variantă a „pompierului-piroman”. Nu este. Pentru că nu de crize duce lipsă România. Avem prea multe crize şi prea puţini oameni capabili să le rezolve. În aceste condiţii, a spera că generând o nouă criză, o rezolvi pe precedenta, indiferent de natura ei, devine periculos. Lucru pe care unii dintre miniştrii din Guvernul României par să nu-l fi aflat încă.

Puterea unui ministru, oricare ar fi el, stă în capacitatea sa de a face pace, nu de a porni războaie. Nu poţi reforma o instituţie fără să ai sprijinul oamenilor, fără să vorbeşti cu ei, fără să ţi-i faci parteneri. Viziunea „şeful taie şi spânzură” este cea mai proastă şi mai periculoasă cu putinţă. Tocmai acest mod de gândire şi de acţiune face imposibilă reformarea instituţiilor. Avem nevoie de schimbări structurale în guvernanţă, în organizarea şi funcţionarea lor. Dar una este adaptarea, prin reforme, la realităţi, şi alta impunerea unor false reforme, care generează haos şi afectează credibilitatea internă şi internaţională a respectivelor instituţii. Opera Română şi-a creat în timp, prin muncă şi sacrificii, un asemenea prestigiu. Care poate fi anulat în câteva zile de haosul „reformelor”.

Ministrul, mai ales, trebuie să fie, prin excelenţă, un arbitru, un om al echilibrului, nu un om care generează conflicte în interiorul instituţiilor de care răspunde. Pentru a fi arbitru, trebuie să cunoască problemele, înainte de a lua decizii, să-şi justifice clar şi coerent respectivele decizii, iar mecanismele de decizie trebuie să fie clare şi transparente. Nimeni nu trăieşte cu iluzia că există decizii capabile să mulţumească pe toată lumea. Absurdul intervine atunci când deciziile ajung să-i nemulţumească pe toţi, chiar şi pe aceia pe care, aparent, îi avantajează. Iar situaţia de la Opera Naţională este un exemplu de manual al unei decizii care nemulţumeşte pe toată lumea.

Instituţie după instituţie în criză

Nu poţi să bagi instituţie culturală după instituţie culturală în criză, doar din dorinţa, greu de explicat, de a avea „managerii tăi”. Opera Naţională din Bucureşti a ajuns în faza în care a avut numiţi patru directori în câteva zile! Cel de-al patrulea va fi surpriza care va duce către cel de-al cincilea, pentru că, odată pornit pe drumul cel bun, de ce să te opreşti? Sâmbătă, 23 aprilie, spectacolul de balet al Operei Române a fost anulat din cauza refuzului orchestrei de a cânta. Este cel de-al treilea spectacol amânat/anulat ca urmare a crizei generate de schimbările arbitrare operate în managementul Operei Naţionale. Este de neimaginat cum artiştii români sunt opuşi balerinilor străini din instituţie, cum orchestra are ceva de împărţit cu corpul de balet. Nu este vorba de obsesia imaginii pe care o avem în ochii străinătăţii, dar când ajungi în paginile The New York Times, aşa cum a ajuns Opera Naţională cu scandalul de acum, anulezi munca de decenii a multor oameni, care s-au dedicat slujirii acestei instituţii. Cui foloseşte asta?  

Guvernarea prin generarea de crize nu se rezumă la domeniul cultural. Şi alte instituţii sunt victimele crizelor generate de decizii arbitrare, care nu au legătură cu realitatea, şi care, în loc să genereze mai multă performanţă, generează blocaje şi nemulţumiri, exprimate în diverse feluri. Pentru unii decidenţi nu mai contează realizările şi calitatea profesională a managerilor, inclusiv a celor din cultură, ci perioada în care au fost numiţi pe post. Această instabilitate a managementului este acum principala cauză a proastei guvernări. Şi poate guvernul acesta începe să se întrebe de ce s-a erodat mai puternic în cinci luni decât guvernul Ponta în trei ani şi jumătate. Spuneau că ei nu recunosc Parlamentul, că pe ei i-a numit „strada”. Ei bine, „strada” începe să spună ce crede cu adevărat despre „tehnocraţi” şi despre guvernarea lor.

Odată ce-ai stricat relaţiile dintr-o instituţie precum Opera Naţională din Bucureşti, greu mai lipeşti cioburile. Dacă le mai lipeşti.

Sigur, mişcarea dada a pus în discuţie un sistem cultural gripat, înţepenit în convenţional, incapabil să se deschidă la nou. A fost o mişcare de protest. Dar să nu încercăm să transplantăm dadaismul în managementul cultural. Pentru că, deşi ne amuzăm numărând directorii numiţi în unitatea de timp, o să plângem după ce vom pierde, cu siguranţă, în materie de performanţă artistică şi de prestigiu. Să nu amestecăm lucrurile. Dacă se poate. Responsabilitate trebuie să cerem nu doar politicienilor, ci şi tehnocraţilor. Acum vedem non-sensul guvernării „tehnocrate” într-o democraţie. Guvernul trebuie să răspundă pentru actele sale în faţa Parlamentului, aşa cum o cere Constituţia. Refuzul de a o face este nu doar nejustificat, dar şi anti-constituţional. Sunt destui cei care cred că România n-are nevoie de Parlament. Sper că pe ei guvernarea prin generarea de crize îi va face să înţeleagă că, deşi imperfectă, democraţia este, totuşi, cea mai bună formă de guvernare. Fie şi numai pentru faptul că democraţia rezolvă crizele, nu le foloseşte drept instrument de guvernare.