Articol publicat pe blogul Despre Opera.

De fiecare dată când Antonio Pappano, directorul muzical al Royal Opera House, a venit la Festivalul Enescu, a fost ceva special. Încercam să întrezărim în abordările lui din repertoriul simfonic alături de Accademia di Santa Cecilia teatrul, pasiunea, drama şi să ne imaginăm (sau să ne amintim, în cazul celor care l-au văzut în fosa orchestrei de la Covent Garden) cum e la operă, într-unul dintre cele mai bune teatre din lume. Şi să ne simţim ca acolo. Acum, în 2017, cele două concerte ale sale au fost programate spre finalul Festivalului. Am observat, de-a lungul timpului, că ultima săptămână a bienalei, atunci când lumea este plină de experienţe superlative (chiar dacă unele percepţii sunt exagerate de cei doi ani de aşteptare) dar şi obosită, spiritul critic se ascute. Judecăţile sunt aspre şi competente, de parcă Bucureştiul ar avea o viaţă muzicală la fel de bună ca Parisul. Cel puţin pentru trei săptămâni, o dată la doi ani, are. 

Concertul pentru pian al lui Ceaikovski, cu care a început programul lui Pappano, a adus-o pe scenă pe Beatrice Rana. A fost un concert excelent. Tânăra pianistă (24 de ani) s-a aruncat cu aplomb în vâltoarea romantică a popularului concert, ţinând la distanţă dulcegăria. Acompaniamentul lui Pappano era excepţional, plin de relief şi de culoare orchestrală, în mod particular la Andantino semplice din partea a doua, de o respiraţie romantică etereală. Beatrice Rana n-a fost preocupată să construiască nişte fraze muzicale studiate, să dea o coerenţă epică discursului ei, dezamăgind astfel partea aceea din public ce aştepta obosită, dar cu sufletul la gură, poezia şi visarea. Am primit în schimb temperament şi candoare, într-un dozaj uman şi ataşant, la polul opus al virtuozităţii perfecte dar lipsite de suflet a unei Yuja Wang. Căldura asta a cucerit cealaltă parte a publicului, cea fără prejudecăţi sau mai puţin cunoscătoare. Sigur, discografia abundentă a concertului intimidează pe oricine (chiar şi pe Martha Argerich, acum mulţi ani, şovăind să-l abordeze după ce ascultase discul lui Horrowitz şi Toscanini).

Pappano a fost revelator în Simfonia nr. 3 de Enescu. Multă vreme această simfonie a fost abordată rar şi timid, dar, odată ce Vladimir Jurowski a dirijat-o la Festival în 2013, reluând-o apoi şi la Londra, compoziţiei lui Enescu i s-a făcut dreptate, ajungând la locul pe care-l merită, imediat lângă Œdipe. Lucrarea e un Sfinx.

Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.