Cum se naşte fascismul VIDEO

Prin filmul său „Atelierul“, reputatul regizor francez Laurent Cantet avertizează asupra faptului că problemele prea multă vreme nerezolvate şi ignorate de politicieni ale societăţii occidentale pot fi baza unor soluţii radicale ad-hoc, ale unor persoane altfel de bună-credinţă.

festivalul de la Cannes de anul trecut, în secţiunea competitivă Un Certain Regard, şi a mai beneficiat de o proiecţie la Bucureşti, la festivalul Les Films de Cannes din toamnă, chiar în prezenţa importantului regizor francez. A fost o surpriză (plăcută) atunci vizionarea filmului, şi spun asta pentru că regizorul, după câştigarea prestigiosului Palme d’Or la Cannes, în 2008, pentru drama şcolară „Entre les murs“ (la un an după „432“ al lui Cristian Mungiu, cel care l-a invitat acum în România), părea să se fi încadrat pe o linie moartă, într-un dead end (trei filme care n-au convins).

O vară în La Ciotat

Acum, tânăra firmă de distribuţie Bad Unicorn face serviciul de a prezenta filmul lui Cantet – interesant şi actual – pe marile ecrane din România, unei audienţe mai largi. Valoarea „Atelierului“ a fost certificată, chiar dacă nu a primit premiul, şi de nominalizarea la César-ul pentru cea mai bună actriţă, acordată interpretei principale, Marina Foïs (singura actriţă profesionistă din distribuţie). Să mai menţionăm şi că scenariul filmului este coscris de Cantet împreună cu Robin Campillo (colaborator vechi al său), scenaristul-regizor care, cu filmul său „120 BPM“, tot de anul trecut, s-a dovedit marele câştigător al ediţiei César-urilor de anul acesta.

Franţa a devenit un creuzet etnic, un „laborator“, iar acest film descrie bine această „stare de fapt“

„L’atelier“ îşi extrage seva, la rândul său, din succesul lui Cantet „Entre les murs“ / „În clasă“, chiar dacă nu mai atinge intensitatea şi inspiraţia de-acolo. Ca şi-n acel film, avem un grup de copii, adolescenţi mai exact, elevi, filmaţi în mediul lor „natural“ (într-o activitate extraşcolară, de data aceasta), într-un stil semi-documentar. Este vară în La Ciotat (oraş-port lângă Marsilia, celebru ca oraş al fraţilor Lumière, filmul lor „Intrarea trenului în gara La Ciotat“ putând fi considerat actul de naştere al cinematografului, şi e posibil ca plasarea filmului aici să fie o reverenţă făcută de Cantet) şi un grup de elevi aleg să şi-o petreacă participând la un workshop (atelier) de creative writing, susţinut de o profesoară venită de la Paris, Olivia Dejazet (Marina Foïs), în vederea conceperii unui roman colectiv.

Un tânăr rebel şi radical

Grupul de copii, de tineri este eteroclit, cu relaţii interne complexe, cu diverse rase şi etnii (arabi maghrebieni, africani etc.), reprezentând creuzetul de minorităţi, amalgamul etnic şi rasial care-a devenit în prezent Franţa, societatea occidentală în genere. Cantet şi Campillo scriu bine şi filmează bine, astfel încât multă vreme ai impresia unui documentar observaţional, a unei filmări „cu camera ascunsă“ a discuţiilor din atelierul improvizat pe malul mării (contrar a ceea ce s-ar putea crede, improvizaţia pe platou a fost destul de restrânsă, după cum spunea regizorul la Bucureşti). Subiectul cărţii vizate ar fi unul poliţist, plasat pe fundalul închiderii docurilor din port, în urmă cu 25 de ani, ceea ce-a dus la declinul localităţii (ne sunt prezentate imagini de arhivă în acest sens).

Factorul discordant este Antoine (Matthieu Lucci; toţi tinerii sunt neprofesionişti, aflaţi la debut în cinema), un adolescent introvertit şi cu reacţii bizare, al cărui discurs devine din ce în ce mai radical. Treptat, subiectul indus de el devine un masacru terorist în port şi capacitatea cuiva de-a lua viaţa altcuiva. Filmul se transformă în filmul lui Antoine, şi apoi în cel al relaţiei tensionate dintre tânăr şi profesoara sa, Olivia.

Antoine (care-i activ pe site-urile extremiste şi militariste, germeni ai urii, de rasă în primul rând) depăşeşte cadrele „atelierului“ în povestea sa cu Olivia, aducând-o în realitatea brută. Filmul nu mai seamănă astfel cu un „documentar“, ci devine un simbol al derivei care-a fragilizat societatea occidentală, ca şi când s-ar merge pe o „pojghiţă de gheaţă“ foarte subţire. Din păcate, cum spuneam, filmul, deşi interesant, nu mai regăseşte rigoarea şi inspiraţia care i-au adus Palme d’Or-ul lui „Entre les murs“.

Info

Atelierul / L’atelier (Franţa, 2017)
Regia: Laurent Cantet
Cu: Marina Foïs, Matthieu Lucci, Florian Beaujean

3 stele

Citeşte şi:

Jurnal de Cannes

Stângismul, boala senilităţii capitalismului

PORTRET DE REGIZOR

Laurent Cantet – axat pe cinemaul social

Regizorul francez Laurent Cantet, născut pe 15 iunie 1961 în mica localitate Melle din Hexagon, s-a impus, într-o carieră de peste două decenii, ca un nume important, solid al cinematografului galic, e-adevărat accentuând dimensiunea sa socială, care redă problemele „oamenilor obişnuiţi“ şi ale societăţii franceze în general. Nu însă fără o alonjă experimentală, observaţională, vizibilă cel mai ales în „Entre les murs“, dar şi în actualul „L’atelier“; Cantet nu-i nici un povestitor iscusit, şi-atât, ca un Guédiguian, nici un realist metafizic, de tipul fraţilor Dardenne. Cel mai mare succes al său rămâne „Entre les murs“ / „În clasă“, film cu care a câştigat Palme d’Or la Cannes în 2008 (la un an după românul Mungiu, cu „432“). Următoarele sale eforturi, segmentul „La Fuente“ din „7 zile în Havana“ (2012), „Foxfire“ (2012) şi „Întoarcere în Ithaca“ (2014, filmat tot în Havana), nu au convins, mai degrabă au dezamăgit, aşa că este îmbucurător interesul pe care-l suscită acum „L’atelier“.

Colaborator constant: Robin Campillo

Regizorul are însă o solidă parte a carierei şi înainte de „Entre les murs“, chiar dacă acest film, şi mai ales Palme d’Or-ul aferent, l-a impus în conştiinţa unui public mai larg. A debutat cu scurtmetraje în anii ’90 şi în aceeaşi perioadă lucrează ca asistent la documentarul lui Marcel Ophüls despre Sarajevo „Veillées d’armes“ (1994). Primul său efort mai lung, „Les sanguinaires“ (1997, 1h 7min), s-ar putea să nu fi atras prea mult atenţia, dar seta tipul de cinema pe care Cantet voia să-l realizeze, promisiune de care s-a şi ţinut.

Cu totul altfel au stat lucrurile cu următoarele sale două filme, cinema politic şi social de cea mai bună calitate: „Ressources humaines“ (1999) şi „L’emploi du temps“ / „Time Out“ (2001), acesta o dramă despre un şomer care-şi ascunde situaţia de familie şi prieteni, plecând în fiecare zi de-acasă. Începe colaborarea de cursă lungă cu scenaristul Robin Campillo (autor, în prezent, al marelui succes „120 BPM“).

După mai slăbuţul „Vers le sud“ (2005), cu Charlotte Rampling, despre Haitiul anilor ’80, „dă lovitura” în 2008 primind Palme d’Or-ul pentru „Entre les murs“, dramă şcolară care ecranizează volumul autobiografic al profesorului de liceu François Bégaudeau, avându-l chiar pe acesta ca interpret principal. Ca şi „Polisse“ (2011) al lui Maïwenn sau actualul „L’atelier“, filmul acela reda un aspect particular al realităţii pentru a simboliza amplitudinea problemelor cu care se confruntă societatea franceză şi occidentală, modul în care anumiţi oameni încearcă să conserve ceea ce pompos ne-am obişnuit să numim „civilizaţia occidentală“, atacată şi erodată acum din toate părţile.

Top 5 filme importante

1. Entre les murs / În clasă (Franţa, 2008)
2. L’emploi du temps / Timp liber (Franţa, 2001)
3. Resurse umane (Franţa-Marea Britanie, 1999)
4. Atelierul (Franţa, 2017)
5. Vers le sud / Spre sud (Franţa-Canada-Belgia, 2005)