Cannes 2013: Ziua „Great Gatsby”
0
Două subiecte au ţinut capul de afiş în prima zi de Cannes: vremea şi Gatsby. Cum punctul comun ar fi ploaia, fireşte că a turnat cu găleata, cu comentarii mai mult sau mai puţin binevoitoare, dar şi cu apă din cer.
Regizorul care deja a avut mare success la publicul de peste ocean se face că ignoră cronicile, chiar dacă reuşita se măsoară în bilete cumpărate, pe care nu le poţi da înapoi, dacă “marfa” nu-ţi convine! DiCaprio are grijă să sublinieze că nu povestea de dragoste l-a fascinat, ci personajul per total (mărturisesc că mă tot aşteptam să apară Robert Redford, tânăr ca altădată, şi poate mai convingător. E nedrept când se pot face comparaţii, nu e deloc comod, dar e un risc pe care ţi-l asumi. Nici lui R.R. nu i-a fost uşor să şteargă amintirea lui Alan Ladd, dar s-a estompat între timp impresia).
Carrey Mulligan e poate mai izbutită decât Mia Farrow, care era extrem de teatrală, în schimb prietenul îmbogăţitului excentric din 1974, Sam Waterston e mai înduioşător, în vreme ce Tobey Maguire, pare exclusiv invidios, şi parcă de-abia aşteaptă finalul misteriosului vecin. Australianul Joel Edgerton nu are forţa lui Bruce Dern (care va fi şi el ca şi Redford, pe Croazetă, cu filme ale noului mileniu, “Nebraska” lui Alexander Payne şi repectiv “All is lost” al lui Chandor), iar pe Karen Black n-o uiţi în Myrtle, nevasta mecanicului auto, pe când Isla Fisher, actriţă mai ales TV şi de voci pentru animaţii, pare total mirată şi plusează ca să se facă remarcată.
Daisy Diavoliţa se îmbracă de la Prada, iar pentru Leonardo a fost ales designerul lui Scott Fitzgerald, Brooks Brothers. Autorul, soţul Zeldei, pe care l-aţi “întâlnit” la Woody Allen în “Midnight in Paris ” la ecranizarea mută din 1926, a ieşit din sală. Dacă n-ar fi murit la numai 44 de ani, ar fi apucat-o pe cea din '74, iar acum fi fost convins că a întrecut măsura cu substanţele interzise, dacă ar fi văzut ameţitoarea adaptare a lui Luhrmann, care e priceput să te “fure” cu muzica şi imaginea, cu flori mirobolante şi curse nebuneşti de maşini, care amintesc de Rolls Royce-ul, dar fără şarm, pentru că e mai puţin în stare să disece în adâncime şi să transmită sentimente. (Dacă te uiţi la eficienta nevastă şi producătoare, „dinţoasa” cu care a descins la premiera la Cannes, înţelegi de ce!)
Dar 3D-ul care ajunge la romantici e o veste bună, chiar dacă extrem de costisitoare, creează momente de o intensitate care te încântă şi te sperie în egală măsură. New York-ul Anilor Nebuni, pare un dezmăţ fără de sfârşit, care induce că şi-a meritat Criza din ’29, ca o pedeapsă iminentă!
Surpriza cea mai plăcută a venit la ceremonia de deschidere, dacă ignorăm o cântare din „The Color Purple”, interpretată de o voce de un sex şi o rasă incerte, ceea ce l-a făcut pe Spielberg să zâmbească amabil şi uşor jenat, la schimonoselile inutile. Colosală a fost Amelie, alias Audrey Tautou, recenta protagonistă din alt film de pseudo-coşmar al lui Gondry, care ai zice că e rudă cu Baz L. “Spuma zilelor”, remake după cartea lui Boris Vian. Excluzând rochia alba din jabouri excesive, textul a fost ataşant, şi extrem de original, povestind cum a fost ea prima dată la un televizor mai mare, din care, a sperat, când s-a aprins lumina că n-o să iasă personajul acela straniu, care o speriase un pic, dar pe care nu-l va uita niciodată: E.T.
La final ne-a invitat la o tahicardie colectivă, când se vor acorda premiile mult râvnite, şi asta după ce doi colegi de generic, Magnificul DiCaprio, prinţul de peste ocean şi cu strălucitorul, la propriu, Amitabh Bachchan, regele (i-aş fi zis maharajahul) din India au declarat oficial.
Deschiderea Festivalului, într-un salut comun Hollywood şi recent centenarul Bollywood
Spielberg a avut dreptul la aplauze prelungite, în picioare, chiar şi de la octogenarul Michel Piccoli, după un montaj din peliculele sale, făcute cu atât drag pentru cinefilii care sigur vor mai cumpăra câteva DVD-uri (cunosc deja bine pe cineva), de nerăbdare de a le revedea şi de a zbura alături de el, în lumea frumoasă, aproape paralelă, a celor mai multe dintre ele. Eventual cu hidroavionul de care doar se pomeneşte în Gatsby, dar pentru care probabil că n-au mai fost fonduri să-l şi vedem.
Steven i-a anunţat pe colegii de juriu şi de breaslă, pe Maestro Ang Lee cu care a candidat la Oscaruri şi pe Cristian Mangiu/ Cristian Mungiu, maestrul nostru.
A precizat că are vârsta Cannes-ului, 66, deci de fiecare dată şi el mai împlineşte un an odată cu Capitala de luna mai a cinematografiei mondiale.
Şi încă o precizare a gracilei Audrey: Cannes înseamnă libertate de exprimare, dar şi pe cea de opinie! O subtilă remarcă pentru eventualii nemulţumiţi, care sunt cei mai invidiaţi dintre pământeni în aceste zile. Atenţie la deochi! Să nu cumva să şi ningă până la urmă, şi nu numai în primele scene din “Marele Gatsby”, ediţie revizuită!
Se încarcă comentariile...
