Cannes 2013. Ziua fraţilor Coen
0
Fără doar şi poate cea mai frumoasă dintre toate, chiar dacă a plouat în draci, din nou racord cu absolut toate peliculele pe care le văd şi din care nu lipseşte o torenţială esenţială!
Dar, chiar şi aşa sub pelerina mea de fantomă HBO, îmi doresc să se inventeze nu numai ceasul subacvatic ci şi celularul şi tableta water-proof. Cozile sunt tot mai lungi, şi e firesc: sunt 1800 de ziarişti oficiali, iar cei de la intrare, armata în uniforme grej, de nuanţa nisipului ud sunt nemiloşi, nu dau drumul decât cu vreo 10 minute înainte de proiecţie şi, dacă nu-ţi ţii rând, n-ai şanse să prinzi loc.
Dar gata cu văicăreala, pe 18 mai s-au întâmplat mai multe minuni. După 5 ani, scriind, transmiţând la radio şi TV, şi sperând că de la anul voi căpăta şi eu mult visata legitimaţie roz, am ajuns la Doamna Presei: Christine Aimé, pe care am iubit-o şi mai tare. Nu numai că mi-a înlesnit să pot închiria la Ibis Budget (fost Etap) trei nopţi fix în mijlocul perioadei, primul weekend de Rusalii, când era overbooked, (şi–a amintit mailul meu în care descriam cum voi sta eu pe plajă, să-mi bat articolele pe Tableta Vodafone - nepractică fiind, nici nu m-am gândit că n-aş avea priză s-o încarc), dar m-a şi upgradat la badge. Sigur, mai există şi rose pastille, ba şi una albă, dar aşa are mai mult haz, să nu ai totul de la început, că nu-ţi mai rămâne la ce să visezi!
Episodul doi al zilei: filmul Fraţilor Coen, cea mai mare densitate de jurnalişti în faţa Sălii Debussy. Între ei, Gloria (nu filmul chilian şi nici cel al lui Cassavetes, ori şi mai în urmă, ”Cea care nu cântă” al lui Bocăneţ) ci cea de la CineMagia. Pe nişte şuvoaie de ocean din cer, trece pe lângă noi unul dintre veşnicii vânzători ambulanţi minoritari, care, în funcţie de condiţiile meteo, vând pălării de soare sau umbrele mici sau mari. Una dintre ele, colorată parcă asemeni filmelor de pe vremea lui Méliès, mi-e dăruită salvator de tânăra mea colegă de breaslă. Chiar ca la cinema. Îi voi spune la Parapluie Gloire de Cannes cu iz de Cherbourg.
Episodul trei (nu spune neamţul că toate lucrurile bune sunt 3 la număr, iar francezul: „jamais deux sans trois?”)
După un rusesc „Odat Konci” al Taisei Igumentseva (care a luat Cinéfondation-ul, jurizat de un Dardenne anul trecut, cu un scurt plin de înjurături, a fost sprijinită financiar pentru un lung, care începea strălucit într-un sat în care o cinefilă, foarte afectată, le citea simultan traducerea la „Tăcerea Lornei” - şi ei au avut aceeaşi piraterie video până în 1989, doar că un bărbat era tălmaciul de serviciu -, dar după, se transforma totul într-un coşmar, pe repede înainte despre un sfârşit al lumii care n-are aceeaşi însemnătate ca în America, într-o ţară fatalistă), şi „Grand Central”, al Rebeccăi Zlotowski, cu nelipsitul Tahar Rahim, antipatica Léa Seydoux şi excelentul belgian de la Namur, Olivier Gourmet , despre o iubire într-o centrală nucleară de mare risc de radiaţii, a venit marea revelaţie.
Mărturisesc că de obicei nu mor de încântare să văd filme despre muzicieni moderni gen „The Doors” sau „Control”, iar la Coeni, mult lăudatul şi premiatul „Nu există ţară pentru bătrâni” m-a dezamăgit, dar de data asta, de data asta...
După primele 10 minute, în care am râs cu lacrimi, la propriu, mi-am zis că e de Palme d’Or. Mai toate peliculele continuă să aibă câte un câine măcar, am mai scris despre asta, dar la ei e o mâţă, roşcată sau portocalie, cum vreţi să-i spuneţi, (nostalgia pentru similarul Fellini al meu din cartea „Iubire”, era inevitabilă) pe care o strigă Cat (o aluzie fină la „Mic dejun la Tiffany”), cu o poantă pe care chiar dacă am mai văzut-o în „Un socru de coşmar” sau recent în „Domestic”, este atât de bine structurată, încât sala a hohotit în extaz...
Şi a doua „felină” e Carey Mulligan, fragilă şi de un şarm ameţitor, într-o vervă senzaţională, ceea ce iar m-a făcut să-mi amintesc că de asta a lăsat Dumnezeu pe lume şi regizori, când sunt talentaţi, fac minuni (spre deosebire de „Marele Gatsby” unde Baz n-a reuşit să şlefuiască diamantul). Tot aici l-aş include şi pe guatemalezul-cubanez Oscar Isaac (care ar merita să aibă un nume predestinat), care şi cântă, (şi la chitară), inclusiv cu Justin Timberlake, cel ce ar un rol mic dar de neuitat, ori veteranul John Goodman, un Big Lebowski „redivivus” şi un pic de F. Murray Abraham.
Ultima replică zisă în franceză, „Au revoir”, cred că e de bun augur, adică de Europa Liberă: Să auzim numai de bine pe 26 mai la trofee!
Escrocherii, gaguri, armată, o familie imposibilă, dar iubitoare, „amantlâc”, umbra lui Bob Dylan, baruri cu folk lacrimogen şi din cel de calitate, răsturnări de situatie, citate cinematografice, anii ’60, o melodie cu Kennedy, New York-ul fascinant şi boem, Greenwich Village... Şi să nu uit esenţialul, titlul: „Inside Llewyn Davis”, care şi el are un schepsis, dar nu vreau să vă stric plăcerea vizionării, care sper să fie cât mai curând, şi pe un ecran mare de tot!
VA URMA
Se încarcă comentariile...
