Banda desenată în imaginarul lui Lucian Boia

Titilică este un personaj unic în analele benzii desenate româneşti, un adevărat Asterix neaoş, care îmbină în mod strălucit tradiţia basmului popular cu umorul modern

„Până în 1948 încă mai apăreau unele cărţi pentru copii comestibile. Mihai Gafiţa şi-a început cariera cu literatură pentru copii. A publicat în 1947 o cărţulie intitulată Titilică, spaima zmeilor, în versuri şi amuzant ilustrată. Am iubit grozav povestea asta, o ştiam pe dinafară. Se pierduse între timp, aşa că acum câţiva ani am căutat-o la Biblioteca Academiei şi am fotocopiat-o în întregime.”

„Domnul de la copiator m-a întrebat: „ Pentru un copil din familie?” Mi-a fost jenă să-i răspund că eu eram copilul cu pricina.”...

...povesteşte Lucian Boia interlocutorului său Eugen Stancu.

Ceea ce nu menţionează distinsul scriitor, dar  a reţinut Istoria Benzii Desenate Româneşti, e faptul că volumaşul menţionat este  un „album cu minunate desene de POS pe versuri de Mihai Gafiţa”, adică o carte cu benzi desenate.

POS era pseudonimul artistic al studentului la Arhitectură Mircea Possa (1923-1992) care în acei ani tulburi dar atât de plini de speranţă,  îşi exprima talentul artistic publicând caricaturi în Piţigoiul, suplimentul de satiră şi umor al ziarului România Liberă.

În ceea ce-l priveşte pe Titilică, acesta era un pescar din timpuri improbabile,  care pleacă în căutarea apei vii cu care s-o salveze de o boală grea pe Domniţa, fiica  Împăratului. Aliat cu piticul Barbă Cot, Titilică îl biruie pe Smeul Norilor, îi ia apa vie şi o oferă Domniţei care, după ce se însănătoşeşte, ghiciţi ce?... se mărită cu el.

„Până în 1948 încă mai apăreau unele cărţi pentru copii comestibile. Mihai Gafiţa şi-a  început cariera cu literatură pentru copii.  A publicat în 1947 o cărţulie intitulată Titilică, spaima zmeilor, în versuri şi amuzant ilustrată. Am iubit grozav povestea asta, o ştiam pe dinafară. Se pierduse între timp, aşa că acum câţiva ani am căutat-o la Biblioteca Academiei şi am fotocopiat-o în întregime. Domnul de la copiator m-a întrebat: „ Pentru un copil din familie?” Mi-a fost jenă să-i răspund că eu eram copilul cu pricina.”
 

...povesteşte Lucian Boia interlocutorului său Eugen Stancu.

În 1974 Mircea Possa (apropo, era ultimul descendent direct al lui Grigore Capşa, fondatorul renumitului restaurant din buricul Bucureştilor) îl reînvie pe Titilică pentru o nouă şi ultimă aventură,  Titilică, băiat fără frică (editura Ion Creangă), în care eroul notru pleacă  la luptă, „zi de vară până-n seară” contra Babei-Cloanţa-Cotoroanţa...

Titilică este un personaj unic în analele benzii desenate româneşti, un adevărat Asterix neaoş, care îmbină în mod strălucit tradiţia basmului popular cu umorul modern (cascada de gag-uri, anacronismele etc.)

Revenind la onoratul Lucian Boia, pasiunea sa pentru frumos s-a născut de mic copil, el petrecându-şi copilăria înconjurat de tablourile din colecţia bunicului său. Mulţi ani mai târziu, călător pe meridianele lumii, primele obiective de vizitat în oricare oraş în care ajunge,  sunt muzeele de artă.

În anii 80 Lucian Boia debarcă la Paris. În mod evident,  prima sa oprire a fost la Muzeul Luvru,  dar cred că nu greşesc dacă  scriu că, pasionat de artele vizuale aşa cum mărturiseşte, a petrecut multe ore şi în librăriile de benzi desenate din Cartierul Latin, în proximitatea Universităţii Sorbonna.

În Franţa se împrieteneşte  cu un  alt profesor universitar, Jean-Bruno Renard, care are, ca şi el, preocupări neobişnuite:  este specialist în sociologia extratereştilor („mai precis mitologia farfuriilor zburătoare”) şi autor al unei cărţi „fundamentale despre sociologia benzilor desenate”.

Este vorba de Clefs pour la bande dessinée, apărută la editura pariziană Seghers în 1978. Cartea a făcut valuri la vremea apariţiei sale, fiind prima care aborda domeniul din punctul de vedere sociologic - o a doua  ediţie, adusă la zi, va apare în 1985.

(Deschid aici o scurtă paranteză: în 1986 am citit această carte la lectoratul francez de la Universitatea din Craiova. M-a impresionat erudiţia autorului, era primul volum de teorie a benzii desenate pe care îl  citeam, dar m-a revoltat o frază de-a sa, prin care oculta, datorită lipsei de documentare, istoria genului dincolo de Cortina de Fier: „ În ţările Europei de Est banda desenată practic nu există”! Ori, doar la cenaclul science-fiction  de la Casa Studenţilor din  Craiova,  eu cunoscusem  trei desenatori talentaţi şi deja publicaţi prin almanahuri şi fanzine, Viorel Pîrligras,  Marian Mirescu, Valentin Iordache, care vor schimba faţa BD-ului românesc în anii 80... Dar mai erau atâţia alţi desenatori clasici, care au fermecat copilăria a milioane de cititori ai revistelor Cutezătorii, Luminiţa şi Arici Pogonici: Livia Rusz, Puiu Manu, Radu Duldurescu, Burschi,  Albin Stănescu, Pompiliu Dumitrescu, Vintilă Mihăescu, Sandu Florea, Nicu Russu, Valentin Tănase...

Atunci m-am hotărât  să mă documentez şi să scriu Istoria Benzii Desenate Româneşti. Prima ediţie a apărut în 1992 la editura SFVA, iar  a doua în 2010, la editura Vellant – şi, aşa cum puteţi verifica vizitând situl lor, este pe locul I în topul vânzărilor, de la înfiinţarea editurii şi până astăzi. Au urmat  Dicţionarul Benzii Desenate din România (1996, 2005), Monografiile Livia Rusz, Puiu Manu, Burschi, Sandu Florea şi alte cărţi de promovare a celei de-a noua arte în România – merçi, Jean-Bruno Renard!)

Având preocupări comune, între Lucian Boia şi Jean-Bruno Renard se va lega o prietenie trainică, ce continuă şi astăzi, şi care s-a soldat cu numeroase colaborări fructuoase.

Rămânând la domeniul care ne interesează, în septembrie 1991 se va organiza, la Blois, în Franţa, un colocviu franco-român, pe tema „L`Etre different et ses images” la care vor participa, din partea română, Zoe Petre şi Lucian Boia,  iar din partea franceză mai mulţi profesori universitari printre care şi Jean-Bruno Renard.

Referatele  prezentate la acest colocviu  vor fi publicate în 1992, în revista Analele Universităţii Bucureşti (a cărui redactor era chiar Lucian Boia).  Lucrarea lui Jean-Bruno Renard se numea „L`homme sauvage dans l`imagerie contemporaine”  şi-şi baza argumentarea pe extrase din numeroase... benzi desenate franţuzeşti:  Tintin au Tibet, Bibi Fricotin chasse le Yeti, Rahan, La Grande Peur, Soucoupes Volantes, etc...

Era pentru prima oară în analele Universităţii când banda desenată pătrundea în acest mediu exclusivist. Încă un tabu înlăturat...

Lucian Boia va  evoca adesea subiectul benzilor desenate la seminariile cu  studenţii săi,  iar cele mai multe discuţii despre acest subiect – uneori în contradictoriu – le purta cu eminentul său student Adrian Cioroianu, astăzi decan al Facultăţii de Istorie dar şi unul dintre cei mai mari colecţionari de benzi desenate din România...

Iar în anul de graţie 2005, în paginile volumul Jules Verne,  se întreba retoric, în contextul constatării estompării canonului literar: „Unde să aşezăm, de pildă, banda desenată?  Hergé, marele clasic al acestui gen, să fie oare egalul lui Balzac? Sau e totuşi parcă mai aproape de Jules Verne?”

Se dedică acest articol  domnului Paul Laffont, ataşat cultural al Ambasadei Franţei la Bucureşti,  între 1991-1997, care, singur,  a făcut pentru promovarea benzii desenate în România mai mult decât fac astăzi şapte Institute culturale la un loc!

Bibliografie:

Revista Analele Universităţii Bucureşti, anul XLI, 1992

Boia, Lucian, Jules Verne, Editura Humanitas, Bucureşti,  2005

Boia, Lucian, Istorii mele -  Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012

Niţă, Dodo, Dicţionarul Benzii Desenate din România, Editura MJM, Craiova, 2005

Niţă, Dodo, Istoria Benzii Desenate Româneşti, Editura Vellant, Bucureşti, 2010