Biologia amintirilor şi mecanica subtilă a memoriei

Biologia amintirilor şi mecanica subtilă a memoriei

FOTO Cunoaste Lumea

Procesul prin care o scenă din viaţă se imprimă în creier rămâne încă un mister pentru comunitatea academică, însă graţie geneticii cercetătorii în neuroştiinţă reuşesc din ce în ce mai mult să decripteze biologia amintirilor.

Ştiri pe aceeaşi temă

 Se intâmplase acum trei luni sau acum zece ani, acum treizeci de ani sau mai mult, câţi dintre noi nu fac bilanţul amintindu-şi un anumit episod din trecut, un eveniment important din propria viaţă sau din zbuciumata viaţă din cetate ? 
 
Chiar dacă încercăm să retrăim acele momente sau un indiciu le readuce spontan la suprafaţă, amintirile sunt gata oricând să reapară pe buza conştiinţei. „Madlena” lui Proust reprezintă şi ea o manieră specifică pe care memoria o foloseşte, însă cum rămâne cu celelalte modalităţi cu care amintirile se insinuează în cotidian şi ce anume le declanşează  într-un moment sau altul ? Care e natura urmei lăsate de un sentiment, o conversaţie, o ambianţă, un traumatism sau o mireasmă, o întâlnire fericită sau ratată, un eveniment istoric? Ce are de învăţat neuroştiinţa de la istorie şi viceversa ?
 
În ciuda faptului că diferite ramuri ale ştiinţei precum filozofia, psihologia, precum şi biologia de curând au abordat sub diferite forme tainicul tărâm, cunoştinţele despre această funcţie cognitivă s-au bazat în mare parte pe teorii abstracte, parcelare ce au îmbogăţit mai degrabă minunata lume a literaturii, decât certitudini reci ale realităţii.
 
 În ce realitate fiziologică clipa fugară a unei amintiri poată fi ancorată, luând în vedere complexitatea noastră cerebrală cu puzderia ei de miliarde de neuroni conectaţi în alte mii de miliarde de conexiuni şi nenumărate molecule chimice ?

 

„Fiinţa umană are o forţă incredibilă cand vine vorba despre călătoriile în trecut”

 
 Iată că cercetările avansate în neuroştiinţă propun noi răspunsuri. Potrivit profesorului de psihologie, psihiatrie şi neuroştiinţă Larry R. Squire de la Universitatea din California, memoria nu e o facultate unitară de care dispune mintea noastră, ea e compusă din sisteme multiple, fiecare sistem având propriul principiu de operare şi o neuroanatomie diferită.
 
 Distincţia e în mare parte făcută de capacitatea de conştientizare a ceea ce oamenii de neuroştiinţă numesc memorie declarativă (fapte concrete, evenimente etc) şi memoria non-declarativă care se rezuma mai curând la procesele neconştientizate precum abilitatea şi procesul de  învăţare (mersul pe bicicletă, utilizarea unei limbi străine etc). 
 
În cazul memoriei non-declarative, experienţa modifică obişnuinţele comportamentale, iar această schimbare nu are nevoie de un conţinut al memoriei conştiente. Mai simplu spus, odată ce am pus la bătaie planul de a învăţa o limbă străină, depăşesc o serie de dezamăgiri de debut şi mă folosesc de o serie de trucuri ingenioase pentru a asimila noile cunoştinţe, memoria se debarasează de balastul micilor detalii, iar noua aptitudine e câştigată.
 
Memoria declarativă sau explicită e reprezentată mai mult de amintiri care contribuie la modelarea lumii externe percepute, în schimb ce memoria non-declarativă sau implicită e caracterizată de performanţă, ambele având un rol specific în cultivarea comportamentului. Un alt exemplu al memoriei implicite ar putea fi şi frica de câini sau alte idiosincrasii, un eveniment care ar putea declanşa frica imprimându-se inconştient pe o perioadă mai lungă.
 
Memoria e o forţă unificatoare, un pod  între viaţa conştientă si inconştientă fără de care existenţa s-ar desfăşura fragmentar şi fără tâlc. Potentialul revoluţionar al neurostiintelor constă în modificarea ideilor psihanalitice despre inconstient. Stocarea memoriei nu reprezintă rezultatul unor structuri lineare de evenimente care culminează în cele din urmă la o formă de memorie de lungă durată. Există de fapt o dinamică a mai multor procese care interacţionează între ele, procese precum codarea sau asimilarea unei noi informaţii, memoria de scurtă durată, memoria de durată intermediară şi consolidarea memoriei de lungă durată. Mai mult, în cadrul acestei dinamici mai intervin şi destabilizarea sau restabilirea memoriei în funcţie de integrarea sau reîmprosăţirea unor amintiri care se asociază între ele pe măsură ce vieţuim.
 
Aceste interactiuni care acţionează la multiple nivele de analiză al organizării cerebrale sunt initiate de modificări molecurare şi celulare la nivelul conexiunilor sinaptice. Aceste conexiuni pot evolua şi se pot influenţa reciproc. Astfel.conceptele folosite în psihologie care se bazau mai mult pe studiile comportamentale pot fi explicate din punct de vedere celular şi molecular.
 
Într-un studiu realizat împreună cu Eric Kandel, neuropsihiatru şi profesor la Universitatea de Medicină din Columbia, Larry R. Squire a abordat pe lângă dimensiunea biologică a memoriei şi aspectele psihologice ale învăţării şi memoriei. Ei explică în ce mod procesul perceptiv al învăţării interacţionează cu cel emoţional. Studiul aminteşte că indivizii sunt fiinţe biologice, iar percepţiile, acţiunile, viziunea despre lume şi filozofia noastră despre cine suntem poate fi trasată în funcţie de activitatea neuronală. O descoperire aparent banală, însă o descriere amănunţită a proceselor ce au loc la nivele infinitezimale redau o nouă perspectivă asupra cotidianului social cu care ne confruntăm.
 
„Fiinţa umană are o forţă incredibilă cand vine vorba despre călătoriile în trecut”, a subliniat Larry R. Squire, citat de Philosophie Magazine.

 

Când neuroştiinţa întâlneşte istoria

 
„Un cap fără memorie este o fortăreaţă fără garnizoană”, a spus la un moment dat celebrul Napoleon. În cadrul unui proiect denumit " Remember ", Francis Eustache, neuropsiholog, profesor la École pratique des hautes études (EPHE) şi specialist în neuropsihologie cognitivă şi imagerie a memoriei împreună cu Denis Peschanski, istoric şi cercetător la CNRS au iniţiat un program intitulat „13 noiembrie” care studiază memoria atentatelor ce au avut loc la Paris, în 2015.
 
„La puţin timp după atentatele din 13 noiembrie 2015, am vrut să dispunem şi noi de armele noastre, cele ale cunoştinţei si al cercetării. Eu şi Francis colaborăm de mai multi ani, convinşi fiind că nu putem separa dinamica cerebrală, domeniu în care Francis e specialist,  de memorie, aşa cum e ea înţeleasă de dinamicile sociale şi istorice, dat fiind că istoria e domeniul meu de interes . Maniera în care un eveniment traumatic se imprimă în creierul indivizilor interferează cu modalitatea în care societatea îl integrează, şi viceversa. Astfel, am decis să punem la cale un proiect care ne va permite să reflectăm la interacţiunile care au loc între memoriile individuale şi colective în urma atentatelor din 2015 care au însângerat sala pariziană de concerte Bataclan, terasele cafenelelor şi Stade de France.”, a explicat Denis Peschanski într-un interviu acordat publicaţiei Philosophie Magazine.
 
Programul transdisciplinar se va desfăşura pe o perioadă de 12 ani şi va implica mai multe nivele precum studiul „1000” care urmăreşte evoluţia memoriei de-a lungul a zece ani şi care se va baza pe interviuri filmate cu 1000 de voluntari. Al doilea studiu, „Remember” , va fi o cercetare biomedicală care va avea loc la laboratorul de imagerie medicală, la Caen şi realizată împreună cu 200 de martori ai evenimentelor, dintre care 120 au fost expuşi direct atentatelor şi pot suferi simptome de stres post-traumatic. Intr-un final, al treilea studiu va aborda încrucişarea acestor memorii individuale cu cea colectivă pentru a sonda evoluţia memoriei atentatelor în opinia publică franceză. 
 
Întrebat fiind de jurnalistul de la Philosophie Magazine cu privire la  modul  în care se intersectează, la nivel individual şi colectiv gestionarea psihologică a unui eveniment traumatic,  Denis Peschanski a afirmat :
 
„Există configuraţii memoriale succesive, ceea ce eu numesc regimuri memoriale, inspirându-mă după conceptul de regimuri de adevăr sugerat de Michel Foucault, chiar dacă nu există un singur adevăr în istorie, ci mai multe tipuri de lecturi adevărate ale urmelor lăsate de trecut. De exemplu, în anii ’50, memoria celui de-al doilea război mondial nu mai e atât de prezentă deoarece războaiele coloniale şi începutul războiului rece se impun agendei. Intoarcerea lui Charles de Gaulle la cârma ţării readuce memoria războiului valorificând episodul Rezistenţei franceze. Totul e repus în discuţie în anii 1970, iar abia de la jumătatea anilor 80, figura victimei şi a holocaustului are întâietate.”
 
Astfel, potrivit lui Francis Eustache, această succesiune de „regimuri memoriale” au un impact direct asupra indivizilor: „Cand este evocată o amintire, noi o reconstruim şi o reconsolidăm într-o nouă formă, până la un anumit punct însă. Dacă modificăm permanent amintirile noastre, nu vom mai avea o identitate de lungă durată.”, a evidenţiat neuropsihologul.
 
„Memoria este reuşita de a reconstitui un itinerariu pertinent despre noi înşine, de a se situa în raport cu trecutul şi viitorul nostru, iar problemele de memorie implică mereu dificultăţi de a se proiecta în viitor”, a adăugat Francis Eustache.
 
 
 

 

 
 
 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările