INTERVIU Cătălin Frâncu, fondatorul dexonline.ro: „În clasa a V-a mă jucam pe calculator trei ore pe seară. Am avut note mai proaste în anul ăla“

Cătălin Frâncu, IT-istul care a creat platforma dexonline.ro, povesteşte cum a ajuns să pună pe picioare, în 2001, pe când lucra pentru Google, în SUA, site-ul folosit zilnic de români în locul stufosului Dicţionar explicativ al limbii române, precum şi despre pasiunea sa pentru informatică, răsărită încă din clasele primare.

În vara anului 1999, Cătălin Frâncu (41 de ani) părăsea Universitatea Politehnica din Bucureşti pentru Massachusetts Institute of Technology (MIT). Nu a pierdut timpul peste ocean, dovadă că în 2001 ajungea să lucreze pentru Google, în cadrul unui internship. Un an mai târziu, se angaja cu normă întreagă în compania-gigant care pe atunci era la început de drum, cu sediul într-o clădire cu două etaje. Frâncu rememorează proiectele pe care le-a primit ca angajat al Google, cum le-a făcut faţă, precum şi motivele pentru care a decis să se întoarcă în ţară, moment în care proiectul său, dexonline.ro, împlinise deja cinci ani. Ideea site-ului a venit după ce, scriind săptămânal eseuri pentru cursurile umaniste pe care le urma în cadrul MIT, se folosea de dicţionarele online în limba engleză. 

„Limba engleză a fost mult înaintea noastră pe internet. Am zis «hai să facem şi noi un dicţionar pentru limba română». Aşa l-am început“, spune Cătălin Frâncu, adăugând că, deşi a creat singur software-ul, colaboratori a avut din prima zi, „că asta a fost ideea, să conving oameni să vină să mă ajute“.  La începutul anului 2019, a părăsit proiectul pentru a se putea dedica unuia nou care are legătură cu „trezirea spiritului civic“. Nu vrea să divulge mai multe, dar noi putem să mărturisim că am folosit dexonline.ro la redactarea acestui material.

 „Weekend Adevărul“: Părinţii tăi au lucrat la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică. Putem spune că de aici ţi-a răsărit pasiunea pentru informatică?

Cătălin Frâncu: Da, au fost printre primele promoţii de absolvenţi de la Facultatea de matematică, secţia informatică. Abia se înfiinţase o secţie aparte, ceea ce era, într-adevăr, un fel de recunoaştere a statutului mai matur pe care îl căpăta informatica. Ei au absolvit în 1972, iar apoi, au intrat în câmpul muncii direct. Primul liceu de informatică din Bucureşti (n.r. – astăzi, Colegiul Naţional de Informatică „Tudor Vianu“), unde am absolvit şi eu, şi fratele meu, a apărut tot în aceeaşi perioadă, în 1973 (n.r. – iniţial, intitulat „Liceul Teoretic de Fete“). 

Eu n-aveam calculator acasă, nimeni n-avea pe atunci, dar ai mei m-au luat de mic la serviciu, câte o zi în vacanţa de vară. Mă jucam pe cartele, pe acolo. În perioada în care învăţam să scriu, mă distram şi mai tare, că tastam. Eu sunt poate unul dintre puţinii norocoşi care ştiau din şcoala generală că vor să facă informatică. Am ocazia să vorbesc anual cu elevi, ocazional cu clase întregi, şi aflu că foarte mulţi  n-au pasiuni, ceea ce mie mi se pare foarte straniu. Bine, poate aşa a fost mereu şi nu mi-am dat eu seama. Pentru că, din  nou, eu am avut o pasiune de la o vârstă foarte mică.

Pasiunea pentru programare, răsărită din jocuri

Când ai primit primul calculator, îţi mai aduci aminte?

Îmi amintesc foarte bine, era vacanţa de vară, treceam într-a cincea. Am avut vreo lună un calculator  „ZX Spectrum“, cu 64 de kilobyţi, de-un milion de ori mai puţin faţă de cât are un telefon azi, care are 64 de gigabyţi. Şi aveam două-trei casete cu jocuri, pe fiecare încăpând cam 10-12 jocuri. Dura trei minute să încarci un joc, atât de mult, încât uneori se încărcau primele 30 de secunde din joc, îţi apăreau vrăjitorul, prinţesa în castel, şi te uitai la ei în timp ce aşteptai să se încarce restul jocului. Asta mi-a dat, într-un fel, mai multă răbdare. Când aveai un joc, trebuia să fii sigur că vrei să te joci timp de o oră ca să merite deranjul (râde). 

Apoi, într-a cincea, am primit calculatorul unui prieten de-al fratelui meu, Cristi, care trecuse în clasa a XII-a, aşa că părinţii i-au spus că trebuie să înveţe pentru Bac, deci „calculatorul, dă-l anul ăsta“. Ni l-a dat nouă. În clasa a V-a, m-am jucat mult prea mult, cam trei ore pe seară. După standardele de azi nu e prea mult (râde). Dar după standardele mele de-atunci, era clar. S-a văzut oricum, că am luat note mai proaste în anul ăla. Au fost nişte dezavantaje, dar de acolo mi s-a născut şi pasiunea pentru programare.

Deci jocurile au avut şi ele rolul lor.

Da, când vezi un joc poţi doar să te joci, dar unii se interesează şi mai departe. „Băi, dar cum o fi făcut oare? Pot să fac şi eu ceva de genul ăsta?“ Azi a devenit şi mai simplu, pentru că ai atâtea kit-uri de unelte, poţi să faci grafică 3D imediat. Dar da, cam atunci am început şi eu să învăţ să programez. Oricum, jocurile de atunci nu se compară în niciun fel cu cele de astăzi. Grafica era mizerabilă, era un ecran... ca rezoluţie ţi-ar încăpea tot pe un colţişor de ecran de smartphone. Deşi realizarea artistică lăsa de dorit, că atât se putea cu puterea de calcul de atunci, totuşi, jocurile erau mult mai inteligente, îţi dădeau mai mult de gândit, nu trebuia să dai doar trei click-uri, şi gata, bravo, nivelul următor. Astăzi, jocurile sunt făcute cu alt scop, acela de a te ţine acolo cât mai mult, ca să faci, eventual, şi micropayments: „Maşina pe care o vrei e în service, poţi să o foloseşti din nou mâine. Dacă vrei s-o foloseşti azi, mai dă un dolar“. Mi se pare că sapă la temelia noastră de oameni răbdători.

Era criză de profesori. Am devenit suplinitor, că n-aveam facultatea terminată, nici modulul psiho-pedagogic, şi am predat. A fost una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea. După care am plecat şi eu în SUA, la studii, şi m-am apucat de treburi mai serioase.

Influenţa fratelui mai mare

Fratele tău a avut o influenţă destul de mare asupra ta, nu-i aşa?

Între noi e o diferenţă de şase ani şi jumătate. El m-a învăţat să citesc. Eu am fost pentru el întotdeauna o jucărie foarte avansată (râde). E clar că nu poţi să-i atribui intenţii sau gândire pe termen lung unui copil de 9 ani, dar când el avea vârsta asta şi eu 3 ani, se distra foarte tare învăţându-mă să citesc. Aşa că la 3 ani, deja citeam multe litere, iar la 4, citeam deja la televizor. Aşa ceva îţi dă o dezvoltare independentă. Mi-a pus cărţi în braţe, „Poveşti nemuritoare“ şi ce mai citeam noi pe atunci. 

După, m-a luat cu bazele informaticii. M-a învăţat scheme logice. Nu prea s-au prins de mine, dar ulterior, au început să se prindă, „văzând şi făcând“. Îl vedeam că e studios, voiam să fiu şi eu aşa. Ăsta mi se pare cel mai bun argument împotriva capitalismului feroce. E puţin adus din condei, dar împotriva capitalismului, împotriva oamenilor care zic „eu m-am ridicat prin puterile mele proprii“, poţi să răspunzi că întotdeauna ai cui să-i mulţumeşti, unui profesor sau unui părinte.

Ce înseamnă că programai în clasa a cincea?

Mă distram cu grafica, lucruri rudimentare. Era un joc, „The Hobbit“, o aventură în mod text. Tastai fraze în engleză: „ia sabia“, „omoară goblinul cu sabia“. Uite, un alt  avantaj, aşa am învăţat engleză, citind descrierile unor jocuri. Mi-a plăcut şi mie, şi am vrut să fac şi eu un astfel de joc. Din nou, era rudimentar totul. Undeva prin clasa a opta, am început să fac jocuri mai avansate. De exemplu, ştii „Minesweeper“?

Din categoria jocurilor pe care le jucai când pica internetul, cine nu-l ştie?

Ei, pe ăla am reuşit să-l fac. Azi, un elev de clasa a şasea cred că îl poate face deja, generaţiile de azi sunt mult mai avansate. Dar, pe vremea mea, când eu şi frate-miu eram de capul nostru, a fost o realizare să fac singur „minesweeper“. Inclusiv partea în care dacă dai click şi e „0“ acolo, îţi dă automat o insulă întreagă, că dacă sunt zero vecini bombă, marchează. Treaba asta se numeşte „recursivitate“ şi nu era foarte intuitivă, dar am dus-o la capăt. Într-a noua, la liceu, am început să scriu programe tot mai ample.

Fiind soft-ist, mie îmi dai calculatorul ca pe o cutie neagră în care pot să programez chestii şi să rulez programe. Nu am nevoie să ştiu ce se întâmplă în spate. 

Când erai student, la un moment dat, ai predat informatică la liceu, nu?

Da, am predat la „Tudor Vianu“ vreun an şi jumate. Şi fratele meu o făcuse în urmă cu câţiva ani. Acolo era un director foarte luminat, domnul Grigore Ilie.  Când eram deja la facultate, mai mergeam la liceu uneori. Uneori, dimineaţa, mergeam să joc volei, mai stăteam şi prin laboratoarele de informatică, iar într-o zi, văzându-mă pe acolo, directorul m-a întrebat: „nu vii să predai?“. Era criză de profesori. Am devenit suplinitor, că n-aveam facultatea terminată, nici modulul psiho-pedagogic, şi am predat. A fost una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea. După care am plecat şi eu în SUA, la studii, şi m-am apucat de treburi mai serioase (râde). 

A preferat să plece în SUA, la MIT

Ai plecat după ce ai studiat trei ani la Politehnica din Bucureşti, nu? Ai continuat în SUA licenţa, iar apoi ai făcut şi masterul. Ce te-a făcut să te decizi?

Eram un om destul de impulsiv, dar la 19-20 de ani, cine nu e? Poate azi nu m-aş mai fi urnit, dar la vremea respectivă, am făcut-o. La facultate am fost mediocru, am avut media 8. Luam 10 la tot ce însemna informatică şi mai puţin la alte examene, cum ar fi unele de electronică foarte de bază. E ca şi cum ai vrea să înveţi construcţii şi ei te pun să înveţi chimia la nivel atomic. Fiind soft-ist, mie îmi dai calculatorul ca pe o cutie neagră în care pot să programez chestii şi să rulez programe. Nu am nevoie să ştiu ce se întâmplă în spate. 

Pentru cultura generală, mi-ar fi plăcut să iau un curs, dar volumul de informaţii pe care îl băgau în noi era enorm. Şi înţeleg ideea. Vrei să-mi dai şi un curs despre cultură generală, dă-mi, dar dă-mi şi nişte opţiuni. De exemplu, la MIT, nu te omora nimeni cu matematici speciale. Cursul de fizică mi l-am echivalat, că cele două cursuri de fizică pe care le avusesem la Politehnică, la Bucureşti, acopereau cu mult programa cursurilor de fizică obligatorii de la MIT. La Politehnică, a fost horror la fizică, am luat 6 sau 7 şi am zis „mersi“. Am înţeles, era o şcoală abia ieşită din comunism, n-aveai ideea de diversificare. Am picat la unele materii şi am zis: „eu nu dau restanţele astea, mă calcă pe nervi. Dacă pot să plec din ţară, o să plec din ţară!“. Şi domnului decan îi mulţumesc şi acum, după 20 de ani.

A lucrat patru ani la Google

l Numele: Cătălin Frâncu

l Data şi locul naşterii: 19 iulie 1978, Bucureşti

l Studiile şi cariera:

l A urmat, vreme de trei ani, cursurile Universităţii Politehnica din Bucureşti.

l În acest timp a fost profesor suplinitor la clasele a IX-a şi a X-a ale Colegiului Naţional de Informatică „Tudor Vianu“.

l Şi-a continuat studiile în SUA, la Massachusetts Institute of Technology (MIT – Institutul de tehnologie din Massachusetts).

l În 2002, a început să lucreze pentru Google, companie pe care a părăsit-o în 2006.

l În prezent, lucrează ca freelancer.

l Locuieşte în: Bucureşti.

Deci, când ai plecat?

Pe 16 august 1999. Ştiu că a fost eclipsa de soare pe 11 august, iar după câteva zile am plecat. Îi mulţumesc decanului de la Politehnică pentru că mi-a dat un pas înainte. Îmi amintea foarte mult de tatăl meu, un om demn, un intelectual. Problema lui era că trebuia să predea o materie care nu avea ce să caute în programă. Mi-a şi zis: „bravo că pleci, dar vino şi tu la restanţe, că e păcat să pleci cu restanţe“. I-am răspuns ceva de genul: „domn’ profesor, nu cred că se va întâmpla“ (râde). 

„Eu sunt sorosist, aparent“

Ştiu că MIT-ul, mai ales pe zona de informatică, avea nişte proiecte interesante. Ai prins şi tu?

Da, Doamne, o să-l ţin minte până în ultima clipă. Ca să compari, îţi dau exemplul unui curs de circuite integrate luat la MIT, şi unul în România, unde venea proful şi scria cearşafuri întregi pe table de scheme electrice. Efectiv, scria cu o mână, ştergea cu alta şi o lua de la capăt. Trei ore în care făceai scurtă la mână copiind, după care, la examen, trebuia să memorezi. Găseai logică în general, după care, din când în când, ţi se rupea firul, iar atunci învăţai pe dinafară pur şi simplu. 

La MIT, am avut un proiect final, care era jumate din notă, în care aveam o pălărie cu 20 de stick-uri USB. Erau stick-uri în ’99? În fine, erau cipuri care se înfigeau într-o placă. Tu trebuia să construieşti un circuit care să „playeze“ mp3-uri şi să spui ce piesă ţi-a picat. Eu am tras „Light My Fire“ (n.r. – melodie a trupei „The Doors“). Trebuia să faci ceea ce se numeşte „Transformata Fourier rapidă“, aşa se zice la ce faci la decodificare. Am făcut-o, a mers, s-a auzit perfect, şi aia a fost. Acolo, la aproape toate cursurile te lăsau să vii cu o foaie pe care scriai ce voiai, pentru că ideea nu era de toceală. MIT-ul e şcoală inginerească, nu este ca Stanford de exemplu, care e mai teoretică. Te pregăteşte doar să fii inginer.  Aşa că e OK să te duci să cauţi, important e să ştii că există un anumit lucru şi să faci legătura, să reduci problema care ţi se dă la nişte elemente cunoscute, nu neapărat să ştii nişte formule. 

Cum a fost primul contact cu SUA, ca student al anilor ’90?

Eu mai fusesem în State, în 1994, la o şcoala de vară, la Choate Rosemary Hall (n.r. – şcoală privată, pregătitoare pentru colegiu, din Connecticut), care era, pe atunci cel puţin, un fel de MIT al liceelor. Ei, şi, prin fundaţia Soros, că eu sunt sorosist aparent, am prins o bursă la ei şi am stat acolo cinci săptămâni. Deci avusesem un prim contact între clasa a X-a şi a XI-a.  Acum, adaptarea e altfel pentru fiecare. Există un dor de ţară şi există, din cauza asta, o legătură tot mai strânsă cu românii de acolo. Cunosc doar unul, poate două cazuri de oameni care nu s-au adaptat sau s-au întors după o vreme. Toţi cei pe care îi ştiu s-au descurcat foarte bine. Când am ajuns acolo la facultate, mi-am făcut prima vacanţă de vară în România, că aveam prietenă şi era important. N-am vrut stagii, n-am vrut nimic. Ştii cum e, când te duci de la mai rău la mai bine, adaptarea e foarte uşoară. Când te întorci după, atunci e atunci (râde). Internetul era lent în România, la MIT aveam internet în fiecare cameră, cu superviteză.

Bănuiesc că nici cu banii nu era uşor. Cum te descurcai?

Lucram în campus şi câştigam 8 dolari şi un pic, mai spre final, 9 dolari pe oră şi aveam voie să lucrez 20 de ore pe săptămână. Asta pentru că, în calitate de student, ai o viză care nu-ţi permite să lucrezi mai mult de-atât, şi trebuie să o faci doar în campus. Le bifam mereu pe toate, că 160-180 de dolari pe săptămână, cam din ăia trăiam. MIT-ul mi-a dat bursă aproape completă, mi-a dat nişte bani sub formă de împrumut. Eu trebuia să vin de acasă cu 2.000 de dolari pe an, nu e o sumă modică, dar raportat la cei 40.000 cât sunt costurile totale, este. În primul an au strâns ai mei împreună cu fratele meu, care plecase deja şi care avea nişte bani puşi deoparte. În rest, am muncit pentru mâncare, ca să-mi iau şi eu o haină, un joc. Deci acomodarea nu a fost o problemă pentru mine, problema a fost a dorului de ţară, de prieteni, a prietenei mele de atunci. Aş spune că singurul şoc major a fost că mi-am pierdut  prietena. Adică fata a stat după mine un an jumate, dar după aceea a zis: „băi, vreau să încerc şi eu altceva, tot ce ştiu e singurătate“. 

Dar în rest, aveam o comunitate românească mare, eram 30 de români la MIT şi tot atâţia la Harvard, care era la două staţii de metrou. Chiar în căminul în care stăteam eram vreo cinci-şase şi luam cina împreună, vedeam filme, aveam cine româneşti ocazional, mese de Paşte întotdeauna, la care veneau şi români din „the greater Boston“ (n.r. – Bostonul mai mare), oameni stabiliţi acolo care veneau şi ei să mai vadă români. 

„La MIT şi Google am întâlnit oameni care erau toţi mai deştepţi decât mine“

 Ai spus că ai lucrat în campus la MIT. Ce anume, mai exact?

Am fost norocos că mi-am găsit chiar în domeniu. Ca student, te puteai înscrie pe liste, te uitai pe panourile acelea de plută, prinse cu piuneze. Şi am găsit nişte lucruri foarte mişto de făcut sub îndrumarea unui profesor pe nume Marin Rinard. Omul avea un proiect mare, la care lucrau câţiva doctoranzi, câţiva masteranzi. Am lucrat în proiecte de-ale lui timp de trei ani, mi-am făcut şi teza de master acolo. În acea echipă am făcut trecerea de la programarea individuală, de olimpic, la programarea în echipă. 

Când trăieşti în coaja ta de ou şi trimiţi progrămelul pe un site, iei punctaj maxim şi apoi uiţi de el, tinzi să fii foarte neîngrijit. Când lucrezi într-o echipă mai mare, eficienţa programului nu mai e primul criteriu. Contează în continuare, şi ocazional îţi iei o pauză de la ceea ce faci ca să optimizezi bucăţi de cod care sunt poate mai lente, dar mult mai important e să scrii cod citibil, conform unor convenţii adoptate în compania sau în grupul în care lucrezi. Pentru că altfel, oamenii nu vor vrea să lucreze cu tine. Cam aşa era şi la master. 

De regulă, e un depozit de cod care stă pe un server, undeva, şi toată lumea adaugă acolo. Patch-uri. Pentru că alternativa e să schimbăm dischete de coduri între noi, ceea ce înseamnă că dacă eu schimb cu tine o dischetă şi al treilea din grup nu o are, vor ieşi două-trei versiuni. Aşa că fiecare scrie o bucată de cod şi o adaugă acolo, mai scrie o bucată, o adaugă iar acolo, iar mâine dimineaţă vine colegul tău şi dă „sync“ (n.r. – sincronizare) la ce-ai făcut tu peste noapte. Şi toată lumea e la zi. Eu nici măcar nu am făcut asta. Am descărcat codul o dată la început, iar apoi am scris tot codul meu complet izolat, în găoacea mea. Eram necopt şi neintegrat, mai degrabă neşcolit, în ingineria software. Ştiam informatică bine, dar nu inginerie software, care e ceva mult mai complex. Partea aia s-a întâmplat la Google, compania care mi-a pus toate bazele astea.

Ce fel de oameni caută Google

Apropo de Google, prima oară ai ajuns la ei în cadrul uni internship, nu?

Exact, eram între licenţă şi master, în vara lui 2001.

Şi după, te-ai angajat cu normă întreagă la ei. S-a creat o întreagă saga în jurul interviurilor la Google. Pentru tine cum a fost?

Da, între 2002 şi 2006 am lucrat la ei. A fost un fel de saga, da (râde). Am ieşit un pic extenuat de acolo. Foarte curios, că te-ai gândi că la Google te întreabă de căutări sau îţi dau probleme informatice foarte avansate. Pe când acolo mă întrebau lucruri foarte mărunte, despre algoritmi şi despre optimizări de algoritm. Din fericire, eram bun pe aşa ceva şi am ştiut să răspund... Mi-am dat seama că ei nu caută neapărat oameni care să ştie deja inginerie la nivel avansat, ci voiau oameni deştepţi şi flexibili.

Cum ai descrie problemele pe care ţi le-au dat?

Ideea e că orice problemă are mai mulţi algoritmi. Ai mii de rezolvări pentru aceeaşi problemă şi ei voiau să vadă cum reuşeşti să rezolvi tu şi dacă te apropii cât de cât de soluţia teoretică optimă. Dacă le spuneai „nu ştiu cum se rezolvă, dar pot să-ţi dau asta“, deja ei înţelegeau: „băi, OK, ăsta e un om care n-a prins problema asta în particular, dar pe mine nu asta mă interesează, ci mă interesează să văd dacă omul ştie complexităţi, dacă ştie algoritmică“.

MIT şi Google au fost locurile în care m-am simţit smerit, foarte smerit, pentru că am întâlnit oameni care erau toţi mai deştepţi decât mine. 

Ce e mai bun „din ambele lumi“

Cât timp ai lucrat la ei s-a întâmplat să faci vreo eroare?

Oh da, absolut! Am fost într-un proiect în care în mod clar nu mă integram bine. Un proiect de esenţă, cel de căutare, din primii doi ani. La Google, într-un fel, voiam să am ce e mai bun în ambele lumi. Să lucrez într-un start-up cu promisiunea unor venituri uriaşe într-o bună zi, dar să şi lucrez de luni până vineri, 10-11 ore pe zi. Cam atât lucram, dar nu era destul. Erau oameni care lucrau 11-12 ore, plus sâmbete şi duminici ocazional. Oameni care au dat totul pentru companie. Iar eu clar rămâneam în urmă. Mi s-a întâmplat de vreo două ori ca un coleg de acolo, tot român, să-mi implementeze peste weekend cea ce eu implementasem parţial, la genunchiul broaştei, vineri seara, şi urma să termin săptămâna următoare. El în două zile de weekend o făcuse. 

De altfel, MIT şi Google au fost locurile în care m-am simţit smerit, foarte smerit, pentru că am întâlnit oameni care erau toţi mai deştepţi decât mine. E un sentiment aparte, când tu ştii că: „băi, am fost destul de bun, şef de promoţie în liceu“, şi după, te duci acolo şi-ţi dai seama „sunt neica nimeni“. E o experienţă ca un duş rece, şi eu aveam nevoie de ea. 

Ulterior, mi-au dat pe mână o felie care era prea mare pentru mine. Azi aş face-o cu succes şi aş fi mândru de ea, dar asta pentru că dexonline m-a şcolit în lucrurile astea.

Ce fel de proiect era?

Unul mai puţin pe software în sine şi mai mult pe inginerie de sistem. Mi-au spus: „Ne trimit oamenii mailuri în care ne spun «am şi eu o pagină web şi nu apare în index. Îmi caut florăria şi nu-mi apare, apare concurenţa. Pagina mea de ce nu e indexată?»“. Asta se putea întâmpla din foarte multe motive. M-a depăşit complet proiectul ăla. L-am făcut, dar era la genunchiul broaştei, uneori nu se încărca bine şi dădea şi rezultate greşite. După care m-am mutat la un alt proiect, a mers mai bine. În ultimii doi ani am fost mai stelar.

Şi, totuşi, cum te-ai hotărât să pleci?

E un proverb care zice că „cea mai proastă zi la pescuit bate cea mai bună zi la serviciu“. La acea vreme mă simţeam bine acolo, pe de altă parte, îmi dădeam seama că sunt o rotiţă într-un loc destul de mic. Ştiam că o să am parte de bucurii, dar nu prea mari. Mai mult, dexonline mergea deja aici. În 2006 avea aproape cinci ani vechime, iar eu nu puteam să îi aloc timpul pe care l-aş fi dorit. Atunci am luat decizia să mă las de Google. Aş minţi prin omisiune dacă nu aş spune că opţiunile pe care mi le-a dat Google ajungeau la maturitate fix în 2006, chiar în luna în care am plecat. N-am stat nici măcar o zi după (râde). Voiam să fiu liber, ca să muncesc la ce-mi place mie. Într-un fel mă simt bine cu mine, că nu m-am apucat să mă joc 20 de ore pe zi. Chiar am ţinut un ritm. În medie, pentru dexonline am dedicat 20 de ore pe săptămână în mod constant. Dar în august 2009 m-am întors în ţară.

Dexonline, complet separat de Academia Română

Am citit în alte interviuri pe care le-ai mai acordat că dexonline a pornit din două motive: dorinţa ta de a face dezvoltare web şi o dispută despre plurarul cuvântului „cratiţă“. 

Da, disputa am avut-o cu un coleg de-al meu de la MIT, Cristi, acum profesor la Imperial College, absolvent şi de Stanford. Întâmplarea cu cratiţa e un exemplu de spus la o şuetă, dar da, e adevărată. Eu, luând şi cursuri umaniste, la toate scriam eseuri. Săptămânal, scriam câte un eseu de trei-patru pagini, iar pentru engleză aveau dicţionare foarte mişto, puteai să cauţi sinonime, antonime, asta încă de prin 2000-2001. Limba engleză a fost mult înaintea noastră pe internet. Şi am zis „hai să facem şi noi unul pentru limba română“. Aşa l-am început. 

Şi da, auzisem şi eu de web şi ştiam să scriu o pagină de html, dar înţelesesem că e ideea asta de pagini dinamice, unde puteai să dai căutare. Cât despre dexonline, mereu mi-a plăcut să fac lucruri care să rămână şi să fac un site util a fost una dintre obsesiile mele. Am zis să mă apuc de un dicţionar, un site în care oricine poate să bage definţii din DEX. Azi i-aş fi dat un nume separat de Dex, pentru că multă lume are senzaţia că suntem subordonaţi Academiei Române. Nu e ceva neapărat pozitiv. Suntem complet separaţi ca entitate, mai interacţionăm ocazional, dar prea puţin.

Proiectul pentru care am lăsat dexonline va avea legătură cu trezirea spiritului civic. Dar nu-mi place să vorbesc de lucrurile nefăcute, mai ales că eu cred foarte mult în eşec. Trebuie să încerci foarte mult, altfel n-ai cum să reuşeşti, şi n-o să reuşeşti din prima, orice ai face.

Nu mi-e clar dacă te-ai apucat propriu-zis de el singur.

L-am făcut singur, ca software, dar colaboratori am avut din prima zi, că asta a fost ideea, să conving oameni să vină să mă ajute. Eu am băgat primele definiţii şi, pe măsură ce căpătam încredere că sistemul e bun şi că pare că merge, colegi de la MIT, foşti elevi de prin „Vianu“, au băgat şi ei în total vreo zece definiţii. 

Un coleg de-al fratelui meu a băgat „lues“, care e sinonimul pentru „sifilis“, şi „caca“. I-au plăcut lui aceste cuvinte. Dar omul le-a introdus foarte frumos, cu formatare corectă, adică nu şi-a bătut joc. A respectat întocmai cerinţele.

Cum lucraţi?

Când aveam deja oameni destui şi am început să ne călcăm pe bătături, am început s-o luăm sistematic. Tu lucrezi la o parte din litera „A“, tu, la cealaltă, tu la „B“. Prima treime din DEX, deci vreo 300 şi ceva de pagini, le-am băgat manual, dactilografiind. După care, cineva a venit şi ne-a zis: „băi, nu se poate, hai să folosim un OCR“. Adică scanezi paginile şi după le bagi prin acest program, OCR, care e o recunoaştere automată de text şi care îţi dădea rezultate destul de bune, cu multe greşeli, dar oricum, era mult mai rapid să îl formatezi după. Simţeam că o să meargă bine. Numărul oamenilor care au băgat o definiţie aprobată în dexonline a fost de 220 şi ceva. Acum au rămas trei, în general rulăm cam trei voluntari în permanenţă, dintre care doi sunt alături de noi din timpuri imemoriale. Ei au introdus echivalentul a 20-30 de biblii fiecare, enorm. Am avut ajutor în legătură cu diverse şi din alte părţi. 

„Vrem să primim bani, dar nu cu preţul de a fi părtaşi la urmărirea în masă“

Ai plecat recent din proiect, nu?

Da, e o decizie luată de aproape doi ani, pe care am implementat-o la 1 martie. Mai repar bug-uri, mai răspund la e-mailuri, dar mă las de dezvoltare activă. Dexonline rezolvă foarte mişto o problemă destul de punctuală a românilor. Dar este, totuşi, o felie îngustă.Mi se pare că la noi, spiritul civic e cel care trebuie trezit. Trezirea acestui spirit înseamnă grăbirea pasului către o normalitate în democraţia noastră. Mi se pare că suntem pe drumul cel bun, dar pe de altă parte, am fost în multe puncte critice. Problemele cu amnistia şi graţierea au fost recente, dar a mai fost lovitura de stat din 2012, când, dacă referendumul cu suspendarea trecea, cred că puneau şaua pe noi. Proiectul pentru care am lăsat dexonline va avea legătură cu trezirea spiritului civic. Dar nu-mi place să vorbesc de lucrurile nefăcute, mai ales că eu cred foarte mult în eşec. Trebuie să încerci foarte mult, altfel n-ai cum să reuşeşti, şi n-o să reuşeşti din prima, orice ai face.

Problemele cititorilor dexonline

Revenind la dexonline, aţi avut erori, v-au tras oamenii de mânecă?

Am avut erori candide, am greşit la tastare, sau a fost vreo greşeală de la OCR pe care n-am găsit-o. Altfel, orice altceva e conform cu originalul, cu tot ce aduce acest lucru, bun sau rău. Unii ne întreabă: „hai, mă , cum naiba, aţi băgat «job» în limba română?“. Şi le spunem: „nu noi, academia a cedat presiunilor şi acum poţi să cauţi şi «job», şi «cool», în dexonline“. Alţii ne zic: „la voi, când cauţi «homosexualitate», apare «perversiune», «boală mintal㻓. Lor le spuneam „alea sunt definiţiile“.  Deşi nu am importat integral DEX 2012 şi 2016, cuvintele astea cu tentă şi cu încărcătură emoţională, le-am reluat manual şi le-am tastat. Pentru că e important să arătăm că da, în dex ’98, sau 2009 era aşa, după care, în 2016, apare doar „atracţie sexuală“. Nu mai e „perversiune“ şi nu e trecută în nomenclatorul de boli. Sunt definiţii cu tentă, că aşa erau dicţionarele. 

După fiecare definiţie scrie sursa şi anul, dar unii nu se uită la asta. Aşa că ni se mai spune „cum poţi să spui «jidan», că nu e frumos, că ne jigniţi?“. Eu sunt pe sfert evreu. Le răspundem, „băi, ai citit definiţia din August Scriban (n.r. – lingvist român), din 1933. Scuză-mă, în Europa se spuneau lucruri mult mai rele despre evrei decât că sunt jidani“. După, citind definiţia, afli că scrie doar evreu, concluzia fiind că termenul nu era folosit peiorativ în anii ăia. Asta e partea mişto când consemnezi şi definiţii vechi, că poţi să vezi cum a evoluat sensul unui cuvânt. Apropo de „muie PSD“, „muie“ e consemnat, cred că în 1955, cu sensul de „gură“. OK, argotic, dar e sensul de „gură“. E un cuvânt care a apărut în „Cireşarii“, tot prin anii ’50. După, brusc, „muie“ a dispărut din dicţionare, nu e clar de ce. Probabil că sensul a început să evolueze către obscen, dar în momentul în care scoţi un cuvânt din dicţionar, de-abia atunci îl faci obscen.

Probleme de copyright cu Academia Română aţi avut?

La vremea respectivă, am tot încercat să-i căutăm pe cei de la Editura Universul Enciclopedic. La un moment dat, în 2004, ne-au căutat şi ne-au zis: „demersul vostru e foarte frumos, dar vă rugăm să închideţi site-ul, că altfel, veţi avea de plătit daune“. Le-am zis mai multe lucruri atunci, unele principiale, de tineri cu ochi sclipitori. „Site-ul are deja atâta trafic, nu vreţi să ne daţi un banner mare şi toţi banii pe care îi obţinem să vi-i dăm vouă?“ Nu ne-au răspuns, iar noi am mers înainte. Suntem într-o zonă gri şi astăzi, nu avem niciun acord decât pentru o parte din dicţionare, pentru cele private, nu şi pentru cele ale academiei. 

Noi suntem un fel de exemplu de cât de multe lucruri bune se pot face în clipa în care deschizi un document către copiere şi nu încerci să îngrădeşti accesul. Ei nu au înţeles acest lucru. Considerăm că o operă produsă din bani publici trebuie să stea în domeniul public, nu poate fi împovărată de copyright, iar drepturile asupra ei nu trebuie cedate unei instituţii private.

Reclame, într-un mod etic

Ai primit oferte să vinzi dexonline?

Am avut vreo trei întrebări, am răspuns „nu“  la toate. Mă aştept ca valoarea lui de piaţă să fie undeva între unu şi două milioane de euro. Aş trăi clar mai bine cu banii ăia, dar, de fapt, în primul rând, ar trebui să îi împărţim în vreo 20 de bucăţi, pentru că sunt câţiva colaboratori cu vechime. Nu e genul de sumă care să mă facă să dorm bine noaptea, adică pentru 200.000 de euro, să las un proiect pe care cumpărătorul îl ia mâine şi îl îmbracă într-o reclamă. Recent, am renunţat la reclame pe site, pentru că veniturile erau sub 1.500 de euro pe lună. 

Mai mult, am scos tot ce înseamnă „tracking“, tot ce înseamnnă comunicare cu terţe părţi, adică atunci când vine un utilizator să „vorbească“ cu serverul meu şi eu îl anunţ pe Google, „hei, vezi că a venit la mine ip-ul cutare“. Astfel de lucruri sunt imorale şi noi trăiam într-un soi de disonanţă cognitivă de câţiva ani din cauza asta. 

Ce-ţi pasă ţie că un anumit agregator ştie toate site-urile pe care ai intrat tu astăzi? Şi nu doar astăzi, în ultimii ani? Nu te deranjează, sunt date bine protejate. Până e un leak (n.r. – o scurgere) masiv, şi atunci nu mai sunt bine protejate. Până când guvernul vine şi le cere, şi atunci nu mai sunt bine protejate. Noi vrem să primim bani, dar nu cu preţul de a ne face părtaşi la această urmărire în masă. Aşa că acum ne căutăm alţi parteneri. Am anunţat pe unde am putut, am vrea să servim reclame, dar într-un mod etic.

Cum anume?

E o tehnică destul de simplă. Omul ne dă nouă bannerele, iar noi le publicăm. Avem un inventar de zeci de milioane de pagini vizualizate lunar. Vrem să-ţi dăm ţie acest inventar pe câteva mii de euro, dar nu-ţi mai dăm voie să ai gestiunea bannerelor, ci avem noi un server care nu face nimic altceva decât să afişeze şi să contorizeze. Tu, ca advertiser, poţi să vii la noi pe server şi să vezi câte imprimări ai avut, câte click-uri, din ce regiuni ale ţării sunt utilizatorii. Tehnic vorbind, ar trebui să le şi ştergem de la noi după o lună. Ar trebui să generezi un raport lunar cu toate datele, pe hârtie, şi să îi spui omului: „vrei să vii să-l vezi? Vii la noi, îl citeşti cât vrei şi pleci“. Pentru că protecţia datelor înseamnă inclusiv asta: să fii puţin maniac şi să închizi toate supapele prin care datele se scurg.