Reportaj în infern: speranţele tinerilor din ghetourile Sloboziei
0
Pentru tinerii din ghetourile Sloboziei viaţa înseamnă cerşit, punga cu aurolac şi o masă caldă sub cerul liber. Cu toate acestea, mulţi dintre ei trăiesc cu speranţa unor condiţii normale, chiar dacă nimeni nu le dă vreo şansă.
Poveşti cu şi despre ghetouri
Oamenii străzii din Slobozia se adună la gară şi printre ruinele celebrului restaurant comunist Privighetoarea. Alţii stau în foste incinte de centrale termice, care acum sunt dezafectate. În canale nu se poate locui pentru că reţeaua de termoficare a oraşului a fost scoasă din funcţiune de foarte mult timp...
În faţa gării, câteva guri râd cu poftă şi sorb dintr-o sticlă de plastic un lichid gălbui ce seamănă a bere. Două feţe mânjite de praf şi noroi privesc cu ciudă către obiectivul aparatului de fotografiat. „De ce ne faci poze domnu’? A, eşti de la Poliţie şi vrei să ne amprentezi? Lasă-ne în pace că n-am făcut nimic azi“ strigă unul dintre cei doi boschetari. Se lasă cu greu convins că totul este în regulă şi că în seara asta va scăpa fără a da declaraţii la secţia de Poliţie.
Despre el aflăm că are 22 de ani, s-a născut undeva în Bucureşti şi trăieşte pe străzi de când se ştie. Nu-şi cunoaşte numele real şi a fost botezat „Mihai Iancu“ anul trecut când a fost identificat pe străzile din Slobozia. Nu-i place numele pe care l-a primit şi preferă să i se spună „Picky“, aşa cum îl strigă toţi cei asemeni lui. A ajuns la Slobozia dintr-o întâmplare, după ce a scăpat din mâinile unei reţele de cerşetori care-şi făcea veacul prin centrul istoric al Capitalei.
„N-o cunosc pe mama, nu-l ştiu pe tata. Am trăit în Ferentari pe stradă până la 15 ani. De acolo, pentru că ştiam să cerşesc, m-au luat unii cu o maşină într-o zi şi m-au bătut şi m-au pus să cerşesc pentru ei. Dar n-am mai vrut să stau şi anul trecut am fugit. Eram prin gara de nord şi am văzut un tren care pleca. Am întrebat unde duce şi mi-a zis cineva că la Slobozia. M-am urcat şi am ajuns aici“ ne declară „Picky“.
Foto
Nu ştie să scrie şi să citească, dar şi-ar fi dorit foarte mult să meargă la şcoală. Dacă ar fi avut posibilitatea s-ar fi făcut doctor. „Am ajuns odată la spital cu capul spart, mă bătusem cu unu şi mi-a plăcut mult de tot cum s-au purtat doctorii cu mine. Halatul ăla alb mi-aş fi dorit să-l port eu“ susţine tânărul.
Un „master chef“ sub cerul liber
Îl lăsăm pe „Picky“ şi gaşca sa de golani şi ne îndreptăm către varianta Sloboziei. Este aproape de miezul nopţii, iar în farurile maşinilor care trec pe centura oraşului se văd două siluete îmbrăcate ca de carnaval. Sunt fetele care vând plăceri şoferilor aflaţi în tranzit. Evităm să discutăm cu ele şi ajungem lângă runiele fostului restaurant Privighetoarea.
În imobilul dezafectat miroase a ceapă călită în ulei. O voce strigă tare „pune dracului odată bulionul ăla peste ea că se arde! Dobitocule!“. În jurul unui foc aprins, grup de patru tineri încercau să încropească o oală de tocană de cartofi. În timp ce unul dintre ei curăţa de zor legumele, un altul se chinuia să întreţină focul. Într-un colţ al unei camere erau împrăştiate pe jos, câteva linguri şi farfurii, toate mozolite şi pline de mizerie.
Bucătarul şef este Mihai Popa, alintat şi „Master chef“ de către prietenii lui din ghetoul unde îşi face veacul. În timp ce amesteca în mâncare ne face o scurtă introducere a vieţii sale. „Eu sunt de la şapte ani pe stradă, iar acum am 18. Am o concubină şi un băiat de şapte ani. Ai mei stau la Bucu şi nu vor să audă de mine, iar nevasta la Ciulniţa, însă acolo nu pot sta pentru că nu mă vrea tacsu…aşa că am decis să stau pe stradă“. Citeşte pe litere şi socoteşte pe degete. Tot ce îşi doreşte de la viaţă este să aibă bani mulţi şi o maşină Mercedes…
Se încarcă comentariile...
