Tinerii care duc fermele mai departe. „Am luat câteva capre de la bunici, așa am început”
0Creșterea animalelor, o ocupație grea, care nu-ți lasă timp de odihnă indiferent de anotimp, încă mai este practicată, și chiar cu pasiune, de tineri care au intuit potențialul sectorului. Nu au ajuns la nivelul visat, în schimb se bucură să fie stăpâni pe propria afacere.
Muncesc mult, sprijinul pe care îl oferă statul este în continuare sub ceea ce se acordă în alte țări, însă fermierii au mulțumirea că sunt proprii lor șefi, că știu ce mănâncă și că pun pe masa clienților lor produse ca odinioară. Provocările sunt diferite, în funcție de zona în care își au fermele.
Larisa Reaboi, din Suhaia, Teleorman, n-a fost fermier dintotdeauna. A lucrat și într-o fabrică de confecții, a fost și plecată peste hotare, timp de șase ani, în Italia. Și-a găsit în cele din urmă liniștea și sursa din care să-și crească împreuună cu soțul cele trei fete mai aproape decât se aștepta: în satul bunicilor.
Am găsit-o în târgul producătorilor, la Slatina, zâmbitoare și gata să răspundă oricărei întrebări despre telemeaua pe care o vinde prin toate târgurile în care poate ajunge.
„Avem ferma la Suhaia, în Teleorman, și registrul genealogic la Constanța. Suntem direct producători și venim în numeroase târguri, standuri, chioșcuri cu produsele noastre”, răspunde femeia repede, ca și cum ar vrea să-și spună într-o frază toată povestea. Au în fermă 400 de capre astăzi și 200 de oi. Au pornit cu 11 ani în urmă, cu 15 mieluțe „pentru care am plătit o grămadă de bani, pentru că nu știam ce-i aia miel, oaie, capră...”, spune femeia. Astăzi trăiesc din ce muncesc și-și permit să le ofere fetelor tot ce au nevoie. Și copiii s-au deprins de mici cu munca și ajută pe cât pot.
„Am fata de 17 ani care mulge de la 11 ani. E tehnician veterinar acum, o să urmeze mai departe facultatea, să iasă medic. Cealaltă este asistent medical generalist. Ne zbatem pentru ei. Mai am încă una de 11 ani, cea mică a spus că vrea să se facă medic pediatru. Este foarte greu, pentru că salariile sunt foartem mici, noi nu avem încotro decât să muncim, să muncim pentru noi, ca să putem să le ținem”, spune Larisa. Vorbește cu zâmbetul pe buze, face să pară totul foarte ușor, niciodată n-a simțit că ar fi o corvoadă.
„Da, doamnă, cu cu vă servesc? Este de capră. Mâine o să aduc și de oaie, veche. O să găsiți și proaspătă și veche”, răspunde Larisa Reaboi unei cliente care se decide greu. Femeia înțelege că și cumpărătorii au nevoile lor și că se văd nevoiți să scoată din buzunar poate mai mult decât au programat. Greu ne este însă tuturor. Deși muncesc de dimineața până seara, și fermierii se văd obligați să-și completeze veniturile. Larisa mai și lucrează, patru zile pe săptămână, la cineva în sat. Se bucură că acolo are contractul de muncă și primește și ceva bănuți. Pleacă la lucru imediat după ce mulge animalele, iar după-amiaza, la întoarcere, continuă munca în fermă, pentru că nu-și permit să plătească zilieri.
Munca în fermă este însă altceva. Proprietarii o fac cu drag, pentru că simt că muncesc pentru ei, spune femeia.
„Este un ban totuși, îl am eu, îl bag în buzunarul meu, nu mă duc să muncesc 20 de ore și să iau 100 lei sau 200 lei. Pentru că la noi în zonă salariile sunt foarte mici, nu sunt ca aici sau ca la București. Salariile la noi am înțeles că sunt 1.800 lei. Cu 3.000 lei ce să facem, la trei copii? Alocație fata cea mare deja nu mai are, celelalte două au, dar ce să luăm cu 500 lei? Și soțul lucrează și el cu mine, tot la animale. Este și șofer, dar șoferul nostru, nesalarizat. (...) Eu consider că e mai bine să muncim așa, să știu că muncesc pentru mine, pentru copii, decât astăzi să am un serviciu și mâine, poate, să nu-l mai am”, mai spune femeia.
De muncă fermierii nu se tem, confirmă Larisa. Îi mai apucă însă disperarea atunci când văd că li se pun tot felul de bețe-n roate sau când autoritățile una spun și alta fac. Au avut câteva încercări și anul acesta. A fost și leucoza, care i-a băgat puțin în sperieți, iar fermierii se plâng de faptul că autoritățile nu sunt în stare să impună măsuri stricte de carantinare și să rezolve mai repede situația, a venit apoi și pericolul pestei micilor rumegătoare.
„Eu m-am dus peste ei la DSV, sunt mai pe-o parte, așa. Și le-am zis – domnule, dacă tot este leucoza asta, mediu de carantinare, zona de carantinare nu impuneți? Sau ce trebuie să facem să le carantinăm nu ne spuneți? Era un fermier de la noi care avea foarte multe animale și de la el a pornit așa-zisa boală. Și mi-a spus că acel fermier nu mai are voie să le dea drumul în islaz. De unde, le-a dat drumul toată vara și toată iarna, nimeni n-a mai luat nicio măsură!”, explică femeia de ce o deranjează inacțiunea celor care ar trebui să reacționeze.
„Dacă îți place ceea ce faci nu e greu”
Familia Rânjeu a adus la Slatina brânză de burduf, un produs așteptat de consumatori pentru că nu se produce așa ceva la câmpie, pe care l-ar fi vândut indiferent de cantitate. Au adus și mai multe feluri de telemea și au reușit să vândă foarte bine. Au venit din Tălmăcel, de lângă Sibiu: mama, fiul și prietena acestuia. Vând rodul muncii lor, iar clienții sunt și aceștia mulțumiți de calitatea produselor, iar asta se vede pentru că au revenit, la o zi distanță, să mai cumpere.
„Dacă îți place ceea ce faci nu e greu. (...) Acum toamna e mai greu , când se lasă. Dar sunt momente așa frumoase! Mai ales primăvara, e o liniște... Acomodarea, două trei zile, e un pic mai așa, dar e frumos. Le ducem la colibă. După, urcăm la munte și acolo două luni și ceva nu mai venim la vale”, explică Gheorghița Rânjeu.
Fiul său, un tânăr de 23 ani, vorbește cu la fel de mare încântare. „Libertatea îmi place. Îmi plac animalele, mai ales iarna când fată”, spune tânărul, iar din tonul lui înțelegi că a ales să facă asta, nu e o obligație. Mama chiar subliniază că l-a întrebat, atunci când a terminat școala profesională, ce vrea cu adevărat să facă. N-a vrut să fie barman-ospătar, meseria pentru care s-a pregătit. „Am făcut școala așa, în caz că nu mai merge, sau ceva, să am o diplomă. Dar mie îmi place ce fac”, întărește tânărul, iar prietena lui zâmbește complice. „E și ea tot cu animalele”, mai spune tânărul.
Iubesc libertatea pe care le-o dă îndeletnicrea asta și, recunosc, e și o meserie bănoasă. E mult de muncă, ciobanii se găsesc din ce în ce mai greu, sunt tot mai pretențioși și dispuși să facă mai puțin, motiv pentru care de ceva vreme se descurcă exclusiv în familie. Mama și fiul merg la piață, ei sunt cei mai buni vânzători, iar tatăl și fiica își împart alte sarcini în goospodărie. E bănoasă? Da, e și bănoasă meseria, dar nu vor spune cât se cîștigă, pentru că „oile, banii și anii nu se spun”. Creșterea animalelor o tradiție în familie, care va fi dusă mai departe de băiat. Fata a ales însă deja altceva. Este studentă la Drept, „vrea să se facă avocat”, își laudă tânărul sora.
Vorbim și de greutăți, dar, la fel ca alți fermieri, oamenii le amintesc, nu se plâng neapărat. Da, vor avea cheltuieli mai mari, pentru că nici ei nu au reușit să vândă mieii, iar asta din cauza restricților impuse după apariția focarelor de pestă a micilor rumegătoare, dar au mai trecut prin momente grele. Nu pot să vândă nici carne, au înțeles și asta și nu vor amenzi. Nici cu lâna nu s-a rezolvat problema, deși sunt ani buni de când li se promiteau fabrici de procesare și ei o dau tot pe aproape nimic. „Noi am luat 300 lei, dar sunt alții care au dat-o pe 100 sau pe degeaba, pentru că nu se caută”, mai spune Gheorghița Rânjeu.
Se încarcă comentariile...
