Cine a fost „Hoţul Mitropolitului”: Ion Pietraru Banditul, marele căpitan de bandă din Moldova iubit de popor, dar urât de ciocoi

0
0

Memoria populară l-a transformat pe Ion Pietrarul din tâlhar în haiduc. Puţinele documente istorice şi legendele ţesute în jurul acestui personaj i-au creat o aură de haiduc darnic pentru poporul asuprit, şi de bandit feroce pentru ciocoii de la început de secol XIX.

Galeria de haiduci celebri cântaţi în balade populare în secolele XVII-XIX îi cuprinde pe Andrii Popa, Codreanu, Ştefan Bujor, Vasile cel Mare, Groza sau Tobultoc. Alături de aceştia se află la loc de cinste Ion Pietrarul, un personaj pe care poporul l-a transformat în haiduc, nu în tâlhar, în vremuri în care, pe lângă asuprirea turcilor, ţăranul român a fost nevoit să suporte şi jugul fanariot al ciocoilor, boieri români, sau străini (greci, armeni evrei).

Despre Ion Pietrarul sursele scrise apar în a doua jumătate a secolului XIX, după moartea sa. Între cei care fac referi la faptele haiducului au fost Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Alexandru Asachi, Mihail Kogălniceanu, Vladimir Ghica, Radu Rosetti sau Wilhelm de Kotzebue. Peste aceste mărturii, se suprapun baladele şi legendele populare unde se pomeneşte despre un personaj care băga frica în ciocoi şi îi ajuta pe sărmani. În plus, sprijinea bisericile şi schiturile, un rol în această susţinere având-o şi apropierea sa de mitropolitul Veniamin Costache.

„Ion Pietrarul era originar din ţinutul Neamţului, dar părerile asupra satului său natal diferă: fie este satul Bălţăteşti, fie Vânători Neamţ. Într-o legendă publicată în 1897 este amintit oraşul Târgu-Neamţ, iar Radu Rosetti afla dintr-un document al rechizitoriului că era din Vânătorii Neamţului, fiu al lui Iftimie şi Safta Pietraru”, spune profesorul Daniel Dieaconu, doctor în istorie, în studiul „Tâlhari şi haiduci la începutul epocii moderne”. 

Prima faptă „de arme”: a furat o pereche de boi

Începuturile lui Ion Pietrarul nu îi onorează aura de haiduc pe care poporul i-a atribuit-o mai târziu în balade şi legende. 

„Radu Rosetti afirma că aflase dintr-o mărturie a haiducului dată după arestarea sa a doua oară, că făcuse prima prădare la 17 ani: împreună cu un tovarăş furase o pereche de boi a unui sătean”, spune profesorul Dieaconu. 

O povestire populară publicată în perioada interbelică de Radu Rosetti aminteşte despre prădarea „Hanului lui Pătulă” din Târgu-Neamţ, han al unui proprietar evreu, iar Alexandru Asachi, în „Poveşti şi legende”, aminteşte despre jefuirea unor orândari evrei (arendau „orânda” cârciumăritului în satele din Moldova) de către „haidăii” conduşi de Ion Pietrarul.

„A uimit prin îndrăzneala lui şi prin iscusinţa de a se face ascultat printre tovarăşii săi. Au devenit repede cunoscute faptele sale nobile: sprijin pentru nevoiaşi, cărora le dădea bani sau porumb din hambarul boierului, bani pentru vite la văduve, bani pentru schituri sărace şi oamenii îl protejau împotriva poterilor”, precizează profesorul de istorie Daniel Dieaconu. 

Bandele înarmate îşi făceau de cap 

În studiul amintit este descris şi contextul apariţiei haiducilor. Astfel, profesorul Dieaconu precizează că la începutul secolului al XIX-lea se înmulţiseră tâlhăriile în Moldova şi apăruseră chiar şi bande înarmate precum cele ale lui Vasile cel Mare sau Ştefan Bujor. 

„La 1806 a început o lungă ocupaţie rusă de cinci ani în care ţara era stoarsă, toţi furau, <ţăranii mureau şi pământul gemea>. De tâlhărit s-au apucat chiar şi tineri de familie bună precum Constantin Cantacuzino sau Ilie Catargi, care au hoţit şi împreună cu celebrul Ştefan Bujor. Au fost arestaţi şi executaţi, boierii prin decapitare, iar Bujor, neam de ţăran, a fost spânzurat. Boierii-tâlhari au fost scoşi din genealogii şi apoi repede uitaţi, dar ţăranul-haiduc Ştefan Bujor a rămas viu în memoria populară şi ţăranii i-au plâns moartea:

„Frunză verde de negară

Bujor se suie pe scară,

Plâng săraci cu jale-amară.

Că nu-i scara Domnilor,

Ci e scara hoţilor,

Calea neagr-a morţilor!” (Vasile Alecsandri - Poezii populare ale românilor) 

După revoluţia de la 1821, în Moldova, autorităţile au avut de furcă cu tâlharii şi unii boieri au încercat să impună măsuri dure de control precum cercetarea crâşmarilor şi hangiilor, aşa cum a făcut de exemplu, boierul Constantin Popovici. 

„Mihail Sturdza, ajuns pe tron în 1834, afla în ţară o stare de nesiguranţă pentru circulaţia pe drumurile mari, ceea ce făcea ca negustoria să nu se mai poată desfăşura în condiţii bune. Domnitorul luă măsuri energice, ispravnicii fură făcuţi răspunzători pentru tâlhăriile din ţinuturile pe care le administrau, cei slabi erau înlocuiţi şi se organizară numeroase poteri. Departamentul Criminalicesc era format din oameni care judecau repede şi trimiteau la spânzurătoare deîndată pe tâlhari. Mihail Sturdza revenise la o pedeapsă ce demult nu mai fusese aplicată: spânzurătoarea, care trebuia să se desfăşoare într-un loc public în aşa fel încât lumea să vadă şi să se îngrozească”, mai spune profesorul Daniel Dieaconu, conform scrierilor lui Radu Rosetti. 

Ion Pietrarul, un haiduc cu stil  

În aceeaşi perioadă, Ion Pietraru îşi strânsese o bandă de 40 de oameni. Între aceştia, Gavril Buzatu, un ţigan fugit din robie, Vasile Mutu, un ţăran căruia un boier îi tăiase limba pentru că se împotrivise abuzurilor. 

„Se spunea despre Pietraru că nu făcea omoruri, nu-i lăsa nici pe tovarăşii săi mai violenţi să omoare, iar ţăranii aflaseră de faptele sale de dreptate şi de ajutor pentru sărmani. Ajuta pe nevoiaşi şi dădea bani pentru schiturile sărace şi se spunea că ţinea posturile şi plătea parastase şi paraclise. I s-au făcut şi cântece, o baladă a fost culeasă şi publicată de Alecsandri, o alta de Eminescu:

„Cine trece-n lunca mare?

Ion Petreanul călare

Cu cealmaua despre soare

Cât o roată de car mare,

Cu trei rânduri de pistoale

Şi-un baltag legat de şale”. (Vasile Alecsandri - Poezii populare ale românilor)

Sau:

„Frunză verde, frunza bradului

Iancu al Chetrarului

Cu fata Olteanului

În codrul Albanului

Fac sama banilor

La tulpina bradului”. (Mihai Eminescu - Literatura populară)

Baladele spun că Ion Pietrarul nu mai prăda doar în ţinutul Neamţului, ci şi în Ţara de Jos şi chiar în Ţara Românească. 

Pietraru cu ceata, desen de Al. Asachi, 1873

image

Alecu Russo povesteşte întâlnirea haiducului Ion Pietrarul cu maiorul Bacinschi, un polonez în slujba ruşilor, care devenise şef al pompierilor în timpul lui Mihail  Sturza.

„Singur, într-o brişcă, în pădurea  de la Strungă („unde sunt de cei cu flinta lungă”), a fost înconjurat de 12 indivizi înarmaţi şi întâmpinat cu vorba:

„Domnule, nu cumva se-ntâmplă să ai o pungă de prisos?”. Nu prea bogatul ofiţer este jefuit, dar i se oferă totuşi nişte bani de drum: „A, precrasnai!, exclamă ofiţerul. Dumneata hoţ, dar om cinstit!”. 

Condamnat la spânzurătoare

Prin Regulamentele Organice, autorităţile luaseră măsuri împotriva tâlhăriilor şi a furtului de vite: călătoria dintr-un sat în altul se făcea cu bilet de la vornicul satului, pentru oraşe se cereau paşapoarte şi se organiza paza poştelor.

„În luptele cu căpitanul Belibou, conducătorul poterii din ţinutul Neamţului, au fost prinşi trei dintre oamenii lui Pietraru şi duşi la Iaşi pentru spânzurătoare.  Printre cei prinşi s-a aflat şi Gavril Buzatu, colosul ţigan, care a acceptat să fie călău pentru a scăpa de spânzurătoare”, spune profesorul Dieaconu. 

Despre Ion Pietrarul s-a spus că, săturându-se de viaţa haiducească şi considerându-se vinovat pentru iminenta moarte a tovarăşilor săi, încerca să intre în legătură cu autorităţile şi apelase la boieroaica Elena Cantacuzino, stăpâna de la Bălţăteşti şi Hangu, cu mare influenţă în lumea bună moldavă.

„Haiducul promite îndreptare şi linişte, dar prădăciunile sale nu încetează. A fost prins într-o crâşmă pe Cracăul-Negru împreună cu ibovnica sa de către prefectul (ispravnicul) Bodescu, după un document al vremii, sau la Movileni, în Ţara de Jos, de o poteră condusă de căpitanul Dodescu, conform unei alte surse. Cert este că a fost condamnat la spânzurătoare, aşa precum o arată un document al hătmăniei din iunie 1836, publicat de Radu Rosetti”.

Mitropolitul l-a scăpat de ştreang

Haiducul a scăpat ca prin minune de spânzurătoarea care era deja pregătită. Un document al „Logofeţiei Mari a Dreptăţii” din 21 iunie 1836 anunţă însă faptul că pedeapsa cu moartea a fost comutată în zece ani de „groapa ocnei”. 

„Mai mult, la cererea mitropolitului Veniamin Costache, este eliberat, intrând în slujba acestuia. Se spune că mitropolitul ar fi spus: „Am să-l călugăresc şi are să se stângă în linişte şi în îndurarea Domnului… Acesta-i un om rătăcit. Istoricul şi arhivistul Gheorghe Ungureanu arată că Ion Pietraru s-a pierdut în codri la o vizită canonică a mitropolitului la mănăstirea Neamţ. Iartă-mă, părinte!, ar fi zis cu părere de rău haiducul, care, la 1836, când i se pregătea ştreangul, ar fi avut curajul să ceară: „Iertaţi-mă, fraţilor!”, conform lui Radu Rosetti.  

Ion Pietraru a intrat în slujba mitropolitului, devenind „stolnic”, sau păzitor. 

Banditul Ion Pietrarul (desen de Al. Asachi, 1873 )

image

„I-a fost credincios o perioadă, Kotzebue, cel mai apropiat de timpul lui Pietraru, e de părere că doar şase luni, după care a fugit peste Dunăre şi şi-a strâns o nouă ceată: „Frunză verde de negară/ S-a ivit Pietraru iară...” Radu Rosetti, care a studiat documente ale autorităţilor vremii, află că haiducul a fost „desţărat” peste Dunăre”, mai arată profesorul Dieaconu.  

În studiul său, Daniel Dieaconu arată că atât motivele, cât şi modul în care haiducul Pietrearu l-a părăsit pe mitropolit diferă de la o sursă la alta. 

„Un anonim autor de la sfârşitul veacului al XIX-lea spune că, la cererea mitropolitului, Pietraru i-ar fi arătat „fiorii” săi de haiduc şi l-ar fi speriat pe bătrânul chiriarh. Alexandru Asachi scria că Pietraru ar avut slujbă la mitropolit timp de trei ani, dar se apucase de băut şi nu mai putea suporta o viaţă cinstită”

Spânzurat de ţiganul care-i fusese tovarăş

Povestea lui Ion Pietrearu se încheie după ce banda lui a fost prinsă. Gheorghe Ungureanu susţine că s-a întâmplat pe muntele Grinţieşului, în ţinutul Bacăului, în timp ce Alexandru Asachi şi Radu Rosetti vorbesc despre o luptă cu un egumen grec ce luptase în trupele eteriste.  

„Dacă asupra prinderii sale părerile diferă, asupra morţii nu sunt mari divergenţe: a fost spânzurat la Frumoasa, lângă Iaşi, pe movila Saranda, de către Gavril Buzatu, ţiganul care-i fusese tovarăş. „Albina românească” din anul 1839 scria despre evenimentul cu mare răsunet în lumea moldavă a acelor vremuri.

Wilhelm de Kotzebue scria la 1850 că n-a mai fost alt mare căpitan de bandă după Pietraru. Scriitorii timpului arătau că Mihail Sturza împuţinase tâlhăria şi drumurile negustoreşti ale Moldovei deveniseră mai sigure”, mai spune profesorul Dieaconu. 

Gavril Buzatu, fost tovarăş de haiducie şi apoi călăul lui Ion Pietrarul (desen de Al. Asachi, 1873)

image

Ciocoii n-au dispărut, iar în munţii Moldovei au mai apărut haiduci: Ion Florea,  Pantelimon Toader, sau celebrul Coroi. 

„În urma lor au rămas cântecele, baladele pe care le îngânau lăutarii la ospeţe sau prin cârciumi, au rămas piese de teatru folcloric care se mai joacă  prin sate şi astăzi şi poveşti pe care le mai ştiu încă bătrânii din munţii Neamţului. Au rămas istoriile lor, acoperite mai întotdeauna şi de un văl de legendă. Deşi e greu pentru istoric a alege între haiduc şi tâlhar, între împărţitor al dreptăţii şi criminal, pentru omul din popor n-a fost la fel de dificil: a absolvit de păcate pe cei plecaţi din rândul lor către codri şi care nu şi-au uitat neamul şi nevoile lui.  Le-a întocmit cântece, le cânta cu religiozitate; îl făceau să-şi uite necazul, să mai capete putere”, concluzionează profesorul de istorie Daniel Dieaconu.  

Filmul Haiducii (1966), regia Dinu Cocea (sursa: youtube)

Piatra Neamţ


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri