România Mare a Regelui Ferdinand şi împroprietărirea ţăranilor. Ce prevedea reforma agrară a Întregitorului, una dintre cele mai importante din Europa
0
Regele Ferdinand I a înfăptuit, printre altele, o importantă reformă agrară. „Adevărul“ vă spune contextul politic şi social al marii reforme.
Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Sinaia), cel care i-a urmat la tronul României regelui Carol I, a mai fost numit de istorici şi "Ferdinand I Întregitorul".
În timpul domniei sale s-a înfăptuit Marea Unire din 1918, s-au pus bazele consolidării statului naţional unitar român şi s-au adoptat măsuri fundamentale pentru dezvoltarea ţării noastre: votul universal, reforma agrară, Constituţia din 1923.
Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, iar la 15 octombrie 1922, în cadrul unei ceremonii desfăşurată la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba-Iulia, împreună cu regina Maria, a fost încoronat ca suveran al României Mari, România „de la Nistru până la Tisa”.
Ascensiunea sa la torn se datorează mai multor imprejurări favorabile. În primul rând, domnitorul Carol I nu a avut copii, singura sa fiică murind la 4 ani. Ca urmare, s-a aplicat articolul 83 din Constituţia României care spunea că "în lipsă de coborâtori în linie bărbătească a Măriei Sale Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, succesiunea Tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora“.
Apoi, principele Leopold, căruia i s-a făcut prima dată oferta, în calitate de frate mai mare al lui Carol I, nu a acceptat să devină principe moştenitor al Coroanei României, iar Wilhelm, nepotul cel mai în vârstă al lui Carol I, a refuzat la rândul său. Astfel, s-a apelat la principele Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold, care a fost de acord să primească această demnitate.
Pe tot parcursul domniei sale, regele Ferdinand I a demonstrat că este un monarh constituţional şi că se gândeşte la binele României Mari. În 1914, când Ferdinand a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane locuitori şi 137.000 km pătraţi, iar la moartea sa, în 1927, ţara număra 17,1 milioane locuitori şi avea 295.049 km pătraţi.
În cei 13 ani de domnie ai lui Ferdinand I, România a cunoscut transformări şi reforme demne de menţionat în toate cărţile de istorie, atât pe plan cultural, cât şi pe plan politic şi economic, transformându-se dintr-o ţară mică într-un stat cu mărime medie în Europa. Într-un clasament al statelor europene de la acea vreme, România era pe locul 8 după numărul de locuitori şi pe locul 10 după suprafaţă.
Contextul istoric şi social-politic în care s-a înfăptuit reforma agrară a lui Ferdinand
Viaţa politică din timpul domniei lui Ferdinand I a fost dominată de Partidul Naţional Liberal, de orientare conservatoare, condus pe atunci de fraţii Ion şi Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit baza electorală a opoziţiei ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Naţional Ţărănesc.
Ferdinand a jurat în timpul încoronării că va fi un "bun român" şi a încercat să se ţină de cuvânt. Unii istorici insistă chiar în a demostra că a fost cel mai stralucit rege al Romaniei, in ciuda timidităţii şi a firii introvertite. Datorită aplicării doctrinei liberale „prin noi înşine”, economia românească a cunoscut un ritm rapid de refacere până în 1923, după care a înregistrat o creştere cu adevărat spectaculoasă.
Dar, în Regatul României spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea apar şi mişcări sociale tot mai puternice, care vor culmina cu răscoala din 1907.
Agricultura rămânea, în continuare, principala ocupaţie din mediul rural, iar populaţia rurală atinge în anul 1930 cifra de 14, 4 milioane oameni, adică 79,8% din totalul de locuitori.
În funcţie de mărimea suprafeţei de pământ deţinute proprietarii de pământ se împărţeau în chiaburi, ţărani înstăriţi, mici gospodari, gospodari dependenţi. Cei fără pământ erau muncitori agricoli.
Cei care deţineau peste 50 de ha, chiaburii, foloseau mâna de lucru plătită şi aveau suficient pământ pentru a-şi satisface toate nevoile. Ei erau urmaţi de ţăranii înstăriţi, care aveau între 10-50 de ha şi lucrau pământul alături de muncitori.
Din următoarea categorie făceau parte micii gospodari cu o proprietate între 3-10 ha şi suficiente animale pentru a lucra pământul. Aceştia rareori angajau mâna de lucru.
Gospodarii dependenţi aveau între 1-3 ha, nu deţineau unelte agricole sau animale şi erau nevoiţi să lucreze şi în afara agriculturii pentru a-şi întreţine familiile.
În Regatul României proprietăţile mai mari de 50 de ha erau stăpânite de aproximativ 5.000 de proprietari care deţineau aproape 4 milioane de ha, în timp ce restul pământului agricol, de 3,8 milioane de ha, se afla în proprietatea a 920.939 de familii de ţărani.
În acelaşi timp, aproximativ 300.000 de familii erau total lipsite de pământ.
La începutul secolului al XX-lea se dezvoltă şi se răspândeşte arenda. În această perioadă, aproximativ 336.000 de ha de teren agricol erau arendate, cei care luau pământ în arendă erau, în special, chiaburii, o parte a moşierimii care produceau pentru a vinde şi ţăranii, nevoiţi de a-şi întreţine familiile.
În urma situaţiei critice în care se afla ţăranul român, realizarea unei reforme agrare şi rezolvarea problemei agrare se regăsea în programul mai multor partide, încă din perioada antebelică.
Etapele reformei agrare din România Regelui Ferdinand I
Legiferarea reformei agrare a durat în toate provinciile istorice, datorită importanţei înfăptuirii reformei.
În România care îl avea în frunte pe regele Ferdinand, Constantin Garofild propune primul plan de împroprietărire, prin exproprierea a 500.000 de ha teren agricol aparţinând moşierilor şi 500.000 ha aparţinând statului.
Reducerea proprietăţilor moşiereşti prin arendare sau vânzare către ţărani şi, implicit, dezvoltarea economiei capitaliste era susţinută şi de Partidul Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu.
La 21 februarie/5 martie 1908 se înfiinţează de către stat, în colaborare cu capitalul privat, Casa Rurală care avea ca scop cumpărarea, parcelarea şi vânzarea moşiilor către ţărani în loturi de câte 5 ha.
În urma celui de-al Doilea Război Balcanic, din dorinţa de a ajunge la putere şi de a preveni, în urma preluării cabinetului, mişcări sociale ca cele din 1907, Partidul Liberal propune realizarea unei ample reforme agrare, dar limitată, prin exproprierea tuturor moşiilor care depăşeau 1.000 de ha.
Vintilă Brătianu, în lucrarea sa intitulată "Crize de stat", publicată în 1913, scria: „Pentru înlăturarea repetiţiei răului de care am suferit până în 1907, trebuie o acţiune hotărâtă pentru aplicarea reformelor, completarea operei sociale şi economice începute, operă atât de necesară consolidării statului nostru. Nu trebuie să aşteptăm ca o primejdie din afară, unită cu o frământare interioară, să prindă statul nostru într-o situaţie mai grea ca aceea din 1907."
În 1917, aflat încă în război, Regele Ferdinand, într-un discurs mobilizator susţinut pe front, le promite ţăranilor, cei care alcătuiau grosul armatei, pământ. În ziua de 6 mai, Parlamentul întrunit la Iaşi a luat în dezbatere proiectul de lege privind modificarea Constituţiei, propus de guvernul liberal, prezidat de Ion I.C. Brătianu.
După ample discuţii, la 13 iunie, Adunarea Deputaţilor şi, la 20 iulie, Senatul au adoptat acest proiect, deschizându-se astfel calea legală pentru înfăptuirea reformelor.
În forma modificată, publicată în „Monitorul oficial”, art. 19 din Constituţie prevedea:
„Pentru cauză de utilitate naţională, se sporeşte întinderea proprietăţii rurale ţărăneşti prin exproprierea terenurilor cultivabile, în scopul de a se vinde ţăranilor cultivatori de pământ, cu precădere ţăranilor mobilizaţi din această categorie sau familiilor lor, dacă ei au murit din cauza sau în timpul războiului."
"Aşadar, proprietatea nu mai era „sacră şi inviolabilă”, ci îndeplinea o funcţie socială, drept care putea fi expropriată, în anumite limite. Dezideratul ţăranilor, exprimat cu violenţă în 1907, a devenit realitate; ei urmau să primească pământ, să fie împroprietăriţi. La 10 ani de la răscoală, contextul istoric devenise mult mai amplu, problema socială, extrem de importantă, împletindu-se cu cea naţională", scrie istoricul Ioan Scurtu.
Se expropriau terenurile cultivabile ale Coroanei, fundaţiilor, persoanelor juridice, proprietăţile rurale ale persoanelor cu domiciliu în străinătate, 2.000.000 de ha ale proprietarilor privaţi, progresiv, lăsând un teren intangibil de 100 de ha, iar despăgubirea se făcea prin titluri de rentă cu o dobândă anuală de 5%.
Totuşi, legea prevedea doar exproprierea terenului, nu şi împroprietărirea ţăranului şi intra în vigoare la 6 luni după încheierea războiului.
Pământul expropriat nu era vândut direct ţăranului, ci arendat obştilor săteşti constituite cu ajutorul Casei centrale a cooperaţiei şi împroprietăririi.
Tot în acest timp trebuiau rezolvate şi toate litigiile legate de expropriere. Datorită particularităţilor locale şi regionale s-au elaborat mai multe legi pentru înfăptuirea reformei agrare, pe regiuni istorice: în 13 martie 1920 pentru Basarabia, în 17 iulie 1921 pentru Moldova, Muntenia, Oltenia şi în 30 iulie 1921 pentru Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.
Deşi erau patru legi diferite elaborate şi sancţionate, în esenţă principiile lor erau identice. În Vechiul Regat se expropria parţial pământul cultivabil astfel:
- pământul cultivat, de la 100 ha în sus, ce ţinea de moşiile arendate şi folosite de arendaşi la data votării legii;
- pământul cultivat de proprietari, respectiv un lot mai mare de 100 ha în zonele de deal şi munte, sau 150, 200, 250 ha la şes în funcţie de cererea de împroprietărire;
- pământul cultivat de proprietari care au investit în utilaje, clădiri, dacă era o suprafaţă mai mare de 100 de ha la munte şi deal, sau 200, 300 şi 500 ha la şes, în funcţie de cerere
Conform Legii agrare primeau pământ, prin vânzare, mobilizaţil în războiul din 1916-1919, mobilizaţii în campania din 1913, văduvele de război pentru copii, agricultorii mici lipsiţi de pământ, agricultorii cu proprietăţi mai mici de 5 ha, orfanii de război
Au fost expropriate până în 1937 peste 5,8 milioane de hectare de pământ, din care 3,9 milioane teren cultivabil, 1 milion ha de islazuri, 0,6 miloane ha păduri, 0,06 milioane ha teren neproductiv. Reforma agrară a contribuit la extinderea şi consolidarea proprietăţilor ţărăneşti şi a redus considerabil dependenţa ţăranilor faţă de marii proprietari.
Ca urmare a Reformei agrare din 1921, s-au desfiinţat şi latifundiile, moşiile care dispuneau de mii de hectare teren agricol cultivabil. Anuarul statistic al României din 1935-1936, certifică faptul că rămăseseră doar 2.700 de moşii cu pământ de peste 500 ha şi aproximativ 9.500 cu pământ între 100-500 de ha.
În urma înfăptuirii reformei agrare, numărul contribuabililor din domeniul agricol, conform recensământului Ministerului de Finanţe, a crescut considerabil, dar nu s-au rezolvat adevăratele problemele ale ţăranilor. În Transilvania, la un an după încheierea reformei, peste 90% din proprietari care deţineau până la 10 ha, posedau doar 52,5% din suprafaţa agricolă, în timp ce cei peste 9% stăpâneau 47,5%.
Regele Ferdinand I rămâne, totuşi, în istoria României cu una dintre cele mai importante reforme agrare ale României moderne, este regele care o întregeşte şi îşi respectă promisiunile făcute celor care au luptat pentru această întregire.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
