Mitul personajului legendar Sisif: de unde vine expresia „muncă sisifică“

Sisif, regele Corintului, împingând la deal, iar şi iar, bolovanul FOTO Arhivă

Deseori ne întâlnim cu expresia „muncă sisifică“ şi ne întrebăm ce înseamnă, dar, mai ales, care este provenienţa acestui cuvânt. Alexandru Mitru scrie în „Legendele Olimpului” că Sisif era un muritor bogat, care i-a înfuriat pe zei, motiv pentru care a fost condamnat la o muncă fără sfârşit.

Sisif este un personaj vestit al cărţii „Legendele Olimpului”, scrisă de Alexandru Mitru, iar povestea sa a născut şi în limba română cuvântul  „sisific”. Potrivit DEX, „sisific” înseamnă „care cere eforturi îndelungate, instovitoare şi zadarnice”. Din mitologia greacă aflăm că Sisif, fiu al zeului vânturilor, a întemeiat oraşul Corint şi era cunoscut ca fiind unul dintre cei mai vicleni muritori, fapt ce i-a cauzat probleme. Foarte întâlnită în limba română este şi expresia „muncă sisifică”, ce desemnează o activitate realizată în zadar, fără a ajunge la un punct final.

Conform legendei, Sisif i-a dezvăluit lui Asopos faptul că Zeus îi răpise fiica în schimbul furnizării apei în Corint. De mânie, Zeus a poruncit ca Sisif să fie aruncat în Tartar, numai că, viclean din fire, regele Corintului a reuşit să scape de două ori de tristul ţinut al morţilor, fapt ce l-a mânit pe cel mai puternic dintre zei. Pentru îndrăzneala sa de a se poziţiona mai presus de zei, Sisif a fost condamnat pe veşnicie să urce până în vârful unui deal un bolovan, care era rostogolit înapoi în vale aproape de final, astfel că munca trebuia reluată mereu de la capăt.

„Se mai găsea-n acele locuri Sisif, regele din Corint, cel care îi dezvăluise lui Asopos fapta lui Zeus: crima de-a-i fi răpit copila ce purta numele Egina. De ciudă şi mînie, Zeus, aflând, că este dat de gol, l-a azvîrlit pe Sisif în Tartar. Cei trei judecători, pe care îi avea Hades în Infern, l-au osândit să se trudească pe veşnicie. El trebuia să urce-o stâncă pe-un munte nalt, nespus de nalt. Cu trudă şi cu suferinţe urca sărmanul pînă sus; da'ndată ce ajungea pe culme, o eumenidă se ivea, îi smulgea stînca şi-o azvîrlea la poalele acelui munte. Şi iar pornea Sisif s-o urce cu osteneli ne-nchipuite. Sudoarea îi curgea-n şiroaie. Trupul îi tremura ca varga. Abia putea să mai respire, dar nu-ndrăznea să se oprească, pentru că genii infernale învîrteau bice făurite din zeci de şerpi încolăciţi şi îl izbeau necontenit. Sângele îi curgea şiroaie, din trupul vlăguit de trudă”, a scris Alexandru Mitru în „Legendele Olimpului”.