„Torna torna fratre“. Misterele primei propoziții cunoscute în limba pre-românească. Ce spun specialiștii despre celebra expresie

Una dintre cele mai controversate ipoteze privind începuturile formării limbii române se leagă de o frază consemnată de două cronici bizantine. Istoricii și lingviștii români cred că această expresie, ajunsă celebră, reprezintă prima dovadă a unei limbi pre-românești în mediul romanic est-european.

Soldați din armata romană răsăriteană FOTO Numerus Invictorum/Facebook

Limba română este o limbă indo-europeană, din subgrupul oriental al limbilor romanice. Formarea și apariția limbii române reprezintă și astăzi un subiect de dezbatere pentru specialiști, mai ales că de-a lungul timpului a suferit modificări și s-a îmbogățit cu expresii și cuvinte slave, vechi turcice, otomane, ungurești sau grecești în funcție de contactele pe care populațiile autohtone de pe teritoriul de astăzi al României le-au avut de-a lungul timpului.

Așa cum arată și manualele școlare, în mod oficial, limba română are un strat romanic, cel mai important, un substrat daco-moesic, mai degrabă presupus și puțin cunoscut, dar și un adstrat slav. La care se adaugă, așa cum deja am amintit influențe lingvistice diverse în funcție și de zonă sau regiune.

Istoricii și lingviștii români au susținut de-a lungul timpului că româna a început să se formeze undeva în jurul secolului al V-VI d.Hr. și folosesc ca dovadă o expresie apărută în două cronici bizantine. Este vorba despre faimoasa „Torna torna fratre“ prezentă în cronica lui Teofilactos Simocattes, dar și în cea a lui Teofannes Confessor.

Ipoteza este însă controversată și contestată de alți specialiști care văd în ea doar expresie din latina vorbită folosită în mod uzual în romanitatea orientală. 

Contextul în care a fost rostită expresia „Torna torna fratre”

Această expresie ar fi fost rostită de un soldat bizantin, la finele secolului al VI-lea la sud de Dunăre, soldat despre care unii bănuiesc că ar fi fost recrutat din posibil chiar din zona nord-dunăreană. În secolul al VI-lea, Imperiul Bizantin, sau Imperiul Roman de Răsărit cum mai era cunoscut, stăpânea Moesia Inferio și Moesia Superior, până la Dunăre.

Teritoriul nord-dunărean se afla sub stăpânirea avarilor, o populație turcică care a întemeiat un khaganat destul de puternic care se întindea până în Pannonia. Atacurile avarilor în provincile sud-dunărene cu o presiune uriașă până în zona Constantinopolelui, capitala Imperiului Bizantin, l-au determinat pe împăratul Mauricius să întreprindă o acțiune militară contra acestor războinici de stepă.

În anul 587, împăratul bizantin l-a trimis pe generalul Komentolios, comandantul armatelor bizantine împreună cu 10.000 de soldați să atace armatele khaganului avar care prădau prin Tracia. Ajunși lângă „Muntele Chel“, o locație greu de identificat astăzi, probabil undeva la nord de munții Balcani, trupele lui Komentolios dau peste tabăra avară. Văzând-o slab apărată, generalul bizantin își pregăti soldații de luptă și planificase atacul pentru a doua zi, în zori.

Așa cum arată cronicarii bizantini are loc, însă, un episod straniu și totodată hilar. Încărcătura de pe catârul de povară al unui soldat s-a prăbușit fără ca acesta să-și dea seama. Oșteanul din spate a observat și atunci și-ar fi strigat camaradul: „Torna, torna fratre”, expresie tradusă drept „întoarce-te, întoarce-te, frate”.

Atenționarea a fost înțeleasă greșit de cei din față și s-a propagat din om în om stârnind panică. Bizantinii credeau că sunt atacați din spate de avari și au luat-o la fugă. La rândul lor, avarii rămași în tabără au rupt-o și ei la fugă crezând că sunt suprinși și atacați.

Două armate fugeau fără motiv una de cealaltă. 

O expresie în ”limba părintească„ a soldatului 

Dincolo de caracterul hilar al întâmplării, ceea ce au reținut mulți specialiști, este expresia „Torna, torna fratre”, care, așa cum arată Teofannes Confessor ar fi fost rostită în ”graiul matern al soldatului”.

„Un animal de povară aruncase sarcina de pe el şi cineva a strigat pe stăpânul animalului să îndrepte sarcina, zicându-i în limba maternă <Torna, torna, fratre>. Stăpânul catârului n-a auzit glasul, dar l-au auzit oştenii şi crezând că sunt înfrânţi de duşmani, o luară la fugă strigând în gura mare <Torna, torna>“, arată cronicarul bizantin.

Pentru intelectualii de la începutul secolului al XX-lea, dar și de mai târziu, această expresie este dovada clară a existenței unei limbi stră-românești, a limbii române în devenire. Nicolae Iorga, de exemplu, credea că soldații respectivi erau băștinași din Moesia romanizați, iar Hașdeu și Xenopol arată că această expresie este dovada clară a romanizării populației băștinașe de la sud de Dunăre. Iar din rândul acestei populații romanizate din Moesia erau recrutați soldați în armata bizantină.

Interesant este faptul că îndemnul simplu de a se întoarce pentru a recupera un bagaj căzut a fost confundat de restul soldaților cu un ordin de retragere. Unii specialiști cred că o parte a soldaților ar fi provenit dintr-o comunitate de vlahi care foloseau acest dialect romanic în plină transformare.

Gheorghe Brătianu, cunoscutul istoric, era de părere că era de fapt vorba despre un grai romanic folosit în general de populațiile din zona Balcanică, dar și din cea dunăreană, dar care ar fi reprezentat într-adevăr un fundament al constituirii limbii române. „Reprezintă o expresie din limbajul roman, aşa cum se formase el în acea epocă în regiunile balcanice şi dunărene. Ele aparţin probabil unuia şi celui mai însemnat din substraturile peste care limba română s-a clădit“, preciza Gheorghe Brătianu.

Există însă și specialiști care spun că, de fapt, expresia este în latina folosită de bizantini la aceea vreme și că nu dovedește nimic special. Ba mai mult decât atât forma corectă ar fi fost „frater”, nu ”fratre” și că totul s-a tras de la o greșeală de scriere.

„Adevărul este că vorbele acestea n-au nici unul din caracterele esenţiale ale limbii române şi sunt numai nişte vestigii de grai romanic. Din împrejurări vitrege, primele documente sigure şi abundente sunt cu totul târzii, dintr-o vreme în care graiul era de mult închegat. Uzul limbii slavone în biserică şi în cancelarii a întârziat apariţia textelor române care sunt din secolul XVI“, preciza George Călinescu în „Istoria literaturii române”.

La rândul său, Dimitrie Onciul credea că era efectiv o expresie în latină și atât, fără să fie vorba de un dialect local.