Cele mai îngrozitoare masacre îndreptate împotriva românilor. Cum au ajuns oameni nevinovaţi să fie măcelăriţi şi deportaţi de unguri sau de ruşi
0În primii ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial, România pierdea numeroase teritorii răpite de marile puteri dictatoriale ale vremii, Germania Nazistă şi URSS. Milioane de români s-au trezit înstrăinaţi peste noapte şi mulţi dintre aceştia au devenit victimele unor măceluri şi epurări etnice despre care astăzi se vorbeşte tot mai puţin.
În anul 1939, cel de-Al Doilea Război Mondial izbucnea pe teritoriul Europei. Avea să fie cea mai cumplită conflagraţie mondială, atât din punct de vedere al militarilor, dar mai ales al civililor. În aceeaşi perioadă, România, un regat întins din zona de tampon a Europei Centrale, cu cea Estică şi Balcanii, era condusă de Carol al II-lea, un monarh slab înconjurat şi dominat de o camarilă atotputernică. Statul român era înconjurat de vecini puternici şi despotici. În est se afla URSS, iar la sud şi în vest, sateliţii Germaniei Naziste, conduse de Hitler, omul care visa să cucerească lumea.
Condusă de un monarh slab, de o clasă politică ineficientă şi mai ales înconjurată de vecini atât de puternici, România a fost scoasă în scurt timp la mezat. Vara anului 1940 a fost o adevărată ”Golgotă” a României în secolul al XX lea. Mai precis, Hitler şi-a dat mâna cu Stalin, iar prin pactul Ribbentrop-Molotov semnat la 26 iunie 1940, România pierdea Basarabia şi Bucovina de Nord. Implicit vorbim de o populaţie românească de peste 3 milioane de locuitori. După ultimatumul dat statului român şi capul plecat al Guvernului românesc, Armata Roşie şi administraţia bolşevică au ocupat imediat aceste teritorii, impunând noua ordine.
La 30 august 1940 venea rândul Transilvaniei de Nord să fie smulsă României prin dictatul de la Viena. Hitler dorea să-şi menţină în sfera de influenţă, satelitul maghiar controlat de extremistul Miklos Horthy. Alte două milioane de români intrau sub ocupaţie străină. Toate aceste rapturi teritoriale au însemnat însă o adevărată dramă pentru populaţie. Odată cu cedarea lor, a început drama românilor din aceste teritorii. S-a încercat epurarea lor prin toate metodele, au fost ucişi, deportaţi sau torturaţi cu bestialitate. Atrocităţi greu de imaginat au avut loc în aceste teritorii ocupate asupra populaţiei româneşti, atrocităţi trecute sub tăcere sau despre care se vorbeşte puţin şi cu multă rezervă.
”Katyn-ul românesc”: femei, copiii, bătrâni măcelăriţi fără milă
La sfârşitul lunii iunie a anului 1940 Bucovina de Nord intra sub ocupaţia rusească. Armata românească a fost imediat evacuată, regiunea fiind imediat ocupată de trupele Armatei Roşii şi de agenţii NKVD. Imediat, Bucovina de Nord, devenită teritoriu sovietic, a fost supusă bolşevizării. Populaţia regiunii era locuită însă în majoritate de populaţiei românească. Aceştia s-au trezit peste noapte separaţi de rudele lor din zona de sud a Basarabiei rămasă în Regatul României. Din start a fost o dramă a separării. Tocmai de aceea mulţi români cereau să plece în România, speriaţi şi de spectrul sovietizării. S-au izbit însă de refuzul autorităţilor sovietice.
În acel moment, mulţi români au încercat să treacă fraudulos graniţa. Se bănuieşte că 7000 de români au încercat să treacă fraudulos graniţa în România, numai în anul 1940. În aceste condiţii ruşii au trecut la represalii. Românii care aveau rude pe teritoriul României au fost declaraţi trădători şi deportaţi în Siberia sau Kazakhstan. Nu se ştie cu exactitate numărul celor deportaţi, fiind avansate tot felul de cifre, fără dovezi concrete însă. Cel mai cumplit masacru la care a fost supusă populaţia românească din Bucovina de Nord a avut loc la 1 aprilie 1941, adică la aproape un an de la raptul făcut de URSS şi Germania Nazistă pe seama României. Mai precis, 3.000 de români din Pătrăuţi, Cupca, Corceşti, Trestiana, Oprişeni, Suceveni dar şi alte cătune mărginaşe s-au hotărât să treacă în România. Aceştia au fost convinşi de zvonurile lansate de NKVD, cum că URSS începea să permită românilor din Bucovina de Nord reîntoarcerea în România.
Era o veste mare pentru sătenii români, sătui de bolşevizare şi de atitudinea autorităţilor ruseşti. ” Peste sate se abătuse teroare bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile, o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din ţară ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, şi-au pornit paşii spre Fântâna Albă, la frontieră”, scria Gheorghe Mihailiuc în cartea „Dincolo de cuvintele rostite”. Fântâna Albă, situată lângă graniţa cu România, în apropierea pădurii de la Varniţa avea să le fie mormântul. Încrezători cei 3.000 de români adunaţi din toate satele menţionate au plecat către graniţă. Era un marş al eliberării. Patrioţii bucovineni mergeau în faţă cu steagul românesc , spune un martor ocular al evenimentelor de la Fântana Albă. ”Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor Bucovineni”, scria Gheorghe Mihailiuc.
La numai trei kilometri de graniţă, coloana a fost somată să se oprească. Era în punctul numit ”Fântâna Albă”. Oamenii au continuat însă să meargă. Erau femei, copiii, bătrâni şi bărbaţi. După prima somaţie, a început iadul. Mai mult decât atât supraviţuitori precum Gheorghe Mihailiuc spun că totul a fost premediat, coloana românească fiind aşteptată cu mitraliere în pădure. ” Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor Bucovineni. Deodată, liniştea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morţii s-a răspândit, hăt, departe, peste codri. Cineva din mulţime a strigat: «La pământ!». Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale:
«Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!». Dar chiar atunci a început măcelul”, preciza Mihailiuc. Măcelul a fost cumplit. Nu a fost cruţat nimeni. Cei care au scăpat de tirul mitralierelor, se spune că au fost urmăriţi de soldaţii călare şi spintecaţi cu săbiile. Se pomeneşte chiar de răniţi traşi de cozile cailor sau de oameni îngropaţi de vii. Nimeni nu ştie cu exactitate câţi români au murit la Fântâna Albă. Numărul acestora variază în funcţie de rapoarte şi mărturii de la câteva zeci la aproape 2000 de persoane, femei, bărbaţi şi copiii. În vara aceluiaşi an, după masacrul de la Fântâna Albă, 13.000 de români au fost deportaţi în Siberia, din Bucovina de Nord.
Aproape 30.000 de români deportaţi în lagăre
O altă poveste trecută la strict secret multă vreme, a fost deportarea românilor basarabeni din acelaşi an fatidic 1941. De altfel Basarabia a împărtăşit soarta Bucovinei de Nord în 1940, atunci când au fost smulse de URSS, României. Politica de epurare bolşevică a fost instituită şi pusă în aplicare mai ales în 1941. Ţinta deportărilor era în special ”duşmanii poporului”, adică intelectualii, preoţii, ţăranii înstăriţi, micii afacerişti şi bineînţeles toţi cei care se opunea regimului comunist. A fi român era de asemenea o piatră de moară în faţa ”comisarilor poporului”. În mai 1941, autorităţile bolşevice au început deportările în Siberia şi Kazakhstan în lagăre de muncă. În mai 194, reprezentantul URSS în Republica Moldova îi cerea expres lui Stalin să deporteze peste 5000 de familii româneşti, fiind acuzate că fac parte din categoria elementelor anti-sovietice.
Erau bineîneţeles medici, avocaţi,comercianţi sau moşieri. La 7 iunie 1941, după elaborarea unui regulament care dădea undă verde deportărilor din Basarabia, din URSS erau trimise în această regiune 1315 vagoane pentru vite. Bineîneţeles erau folosite pentru deportarea românilor ”duşmani” ai ordinii sovietice. NKVD-ul a făcut listele cu ”duşmanii poporului” care trebuia trimişi în lagărele de muncă. Deportările au început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, atât în Bucovina de Nord cât şi în Basarabia. Soldaţii care însoţeau NKVD-ul îi luau pe cei vizaţi prin surprindere, direct din pat. Le dădeau 15 minute să-şi organizeze bagajul şi familia. Puteau lua cu ei bagaje de doar 10 kilograme din tot avutul lor. Erau căraţi către gări în camioane sau pe jos şi îmbarcaţi în trenuri pentru vite. În aceste gări urma drama separării. Capii familiilor, erau separaţi de restul familiei. La fel tinerii de 18 ani. În ultima categorie intrau femeile şi copiii care erau trimişi în destinaţii diferite faţă de ceilalţi membrii ai familiei. Pe trenuri sovieticii scriau în bătaie de joc.
” Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!”. În vagoane oamenii stăteau înghesuiţi, fără mâncare şi apă. Pe drum atunci când oamenii mureau pe capete din cauza căldurii, fiecare deportat primea doar 200 de grame de apă pe zi şi de mâncare peşte sărat. Cadavrele celor care mureau erau aruncate direct din tren, pe câmpuri. Nu aveau niciun fel de asistenţă medicală sau minimul de condiţii igienice. Mulţi erau seceraţi de boli. De obicei capiii familiilor ajungeau în GULAG, restul în Siberia sau Kazakhstan. Cele mai cunoscute destinaţii erau în cumplitele tabere de muncă din regiunile Omsk, Novosibirsk sau Krasnoiarsk. Nu se ştie cu exactitate numărul de morţi din trenurile deportării. Doar din Basarabia în aceea vară a anului 1941 au fost deportaţi peste 18.000 de români. În luna octombrie a aceluiaşi an se bănuieşte că numărul basarabenilor deportaţi în taberele de muncă forţată se ridica deja la peste 22.000. Cel puţin asta arată Vasile Soare în lucrarea sa ”Românii din Kazahstan – de la primele strămutări până astăzi”.
Copiii sfârtecaţi, femei gravide tăiate cu baioneta
Cel mai crunt măcel dezlănţuit asupra populaţiei româneşti în acei ani crunţi, a avut loc însă în Transilvania de Nord. Ocupată la 26 august 1940 de Ungaria lui Miklos Horthy, aliat fidel al lui Adolf Hilter, Transilvania de Nord a fost supusă epurării etnice. După dictatul de la Viena, Ungaria ocupa în septembrie 1940, 43.492 de kilometri din Transilvania. Pe teritoriul ocupat se afla o populaţie de 2,5 milioane de locuitori. Dintre aceştia 37.1% erau maghiari şi secui. Majoritatea covârşitoare erau românească. Pe 5 septembrie, de dimineaţă peste 300.000 de soldaţi unguri au trecut graniţa pentru a ocupa teritoriul. Au intrat prin zona Sighetu Marmaţiei. Odată cu intrarea trupelor maghiare au început şi interdicţiile iar românii şi-au dat repede seama că vor urma momente cumplite. ”Limba română a fost cu totul înlăturată şi chiar cei care ştiau înainte bine româneşte răspundeau în ungureşte şi dacă continua cineva a vorbi îl lăsau fără răspuns, ori îi spuneau «nem tudok oláhul», iar arestările au început după două-trei zile”, preciza Victor Văleanu din Satu Mare,martor le evenimente. Era doar un preludiu al măcelului ce avea să urmeze.
Primele incidente au loc la Nuşfalău pe 8 septembrie. Acolo au murit nouă persoane în urma unui atac al soldaţilor maghiari. S-au cel puţin asta arată un raport întocmit în 1946. Ceea ce a urmat însă la Treznea şi Ip, alte două localităţi va lăsa în umbră evenimentele de la Nuşfalău. Este vorba de cele mai cumplite măceluri dezlănţuite împotriva populaţiei româneşti în timpul dominaţiei horthyste. Totul a început cu sosirea coloanelor de soldaţi unguri ajuşi în zona Sălajului. Mai precis la Treznea, la 15 kilometri de Zalău. Ungurii au ajuns în această localitate pe 9 septembrie şi au dezlănţuit fără avertisment un atac cumplit asupra populaţiei civile româneşti. Prima victimă la Treznea, a fost nişte copii care păşteau vitele. Se spune că au fost împuşcaţi fără milă. A urmat apoi un ţăran ucis împreună cu familia sa, soţia şi două fiice, direct pe câmp. ” Deodată, au răsunat împuşcături, ce deveneau persistente, se auzeau strigăte de groază, neliniştea şi neputinţa îşi dăduseră mâna, soldaţi înarmaţi se războiau cu femei casnice, cu pruncii, cu moşnegii; încep să ardă case, primăria este cuprinsă de flăcări, se aude o puternică detunătură din centrul comunei, care a băgat şi mai mult oamenii în sperieţi. Grupe de cătane răscoleau gospodăriile şi, sub ameninţarea baionetelor, se făceau coloane de nevinovaţi, care erau împuşcaţi, găuriţi cu baionete, conduşi spre locuri unde urmau să fie executaţi. Motivul? Erau români.”, povestea despre orori muzicologul Octavian Lazăr Cosma., un ardelean a cărui familie a fost măcelărită la Treznea.
Au urmat numeroase execuţii pe câmpuri, murind oameni nevinovaţi. Se presupune că în jur de 93 de români au fost omorâţi cu bestialitate numai la Treznea. A urmat apoi satul Ip,atacat cu brutalitate în toamna aceluiaşi an 1940. Ororile săvârşite împotriva românilor depăşesc orice imaginaţie, arată mărturiile vremii. Femei, copiii, bărbaţi erau mutilaţi,torturaţi şi ucişi fără milă, spun supravieţuitorii. ” Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminalii i-au executat pe fraţii mei. În faţa casei, la câţiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost impuşcată în piept cu cartuşe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împuşcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 anişori, care, disperată, striga «Unde esti maică?!», a fost secerată de gloanţele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut sa fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împuşcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, «bravii» soldaţi unguri au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn”, mărturiseşte Gavril Butcovan, un supravieţuitor din Ip, în cartea sa ”O pagină de istorie scrisă cu sânge. Mărturiile unui supravieţuitor al masacrului de la Ip”.
Scenele descrise de acest supravuitor sunt de coşmar. Românii sunt prinşi şi ucişi cu bestialitate. ” Înainte de a fi executaţi, mulţi români au fost torturaţi, bătuţi, li s-au tăiat mîinile, nasul, urechile, limba, organele genitale, le-au fost scoşi ochii, femeilor le-au fost tăiaţi sânii şi gravidelor le-au fost scoşi feţii din burtă cu baionetele. (...) Doi bătăuşi duceau într-o desagă capul copilului Dumitru Bogza, împuşcat cu cartuşe dum-dum pe claia de gunoi, până i-a fost secţionat gâtul", preciza acelaşi Butcovan. Alte măceluri au avut loc şi în satele Cerişa, Marca, Breţcu, dar şi numeroase alte localităţi. Conform datelor oficiale primite de Secretariatul de Stat pentru Naţionalităţi, în perioada 1940-1941, au fost omorâte 919 persoane. Majoritatea erau români, dar au căzut pradă masacrelor şi evreii sau ţiganii. La masacru au participat trupe din armata maghiară, dar şi grupări paramilitare precum ”Garda zdrenţăroşilor”, ”Vânătorii turanici” sau ”Ordinul vitejilor”.
Citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
