Botoşani: Dragoş Cristea - Pasiunea lui este cuvântul scris (PORTRET)

Profesorul de română ar fi putut să predea la orice instituţie din ţară, însă a ales să se întoarcă la Botoşani, oraşul adoptiv pe care l-a urât 10 ani.

Devenit botoşănenan în clasa a doua, Dragoş Cristea a terminat Liceul de Arte, la dorinţa mamei sale. „Botoşaniul m-a adoptat mai mult din milă. Eram un copil orfan, venit din oraşul «Scânteilor galbene», speriat de necunoscutul în care fusese aruncat de Fortuna. Nu mi-a plăcut târgul murdar în care nimerisem, cum credeam pe atunci, dintr-o decizie eronată a mamei. Preţ de aproape zece ani, am urât oraşul acesta, alimentându-mi sentimentul doar de starea pe care mi-a oferit-o când am coborât prima dată din tren“, îşi aminteşte Dragoş Cristea.

Copil precoce
Actualul profesor de limba şi literatura română a fost atras mereu de filologie. Nicio altă ocupaţie în afară citit nu l-a pasionat atât de mult. „Am fost un copil precoce, dar de precocitatea pe care o remarcă toţi părinţii la odraslele lor. Nu cred să fi mutat vreun munte din loc, nici să fi învăţat de unul singur mecanica cuantică. E drept că ştiam să citesc de la o vârstă când alţii nu ştiau să pronunţe bine numele cadourilor pe care le aşteaptă de la Moş Crăciun, dar mi-a plăcut să cred mereu că acesta a fost talentul meu, şi nicidecum vreun merit personal. Poate că de aici a făcut primii paşi pasiunea pentru cuvântul scris, care nu m-a abandonat nici până azi, la respectabila vârstă de 29 de ani“, mărturiseşte profesorul.

Rebel în adolescenţă
A iubit literatura, istoria, filosofia, psihologia mai mult decât a iubit „ieşitul cu băieţii“ sau o plimbare reciproc avantajoasă prin spatele blocului cu vreo adolescentă însetată de cunoaştere, însă a ştiut să le îmbine pe ambele. „Licean, nu am fost un elev eminent. Exceptând trei-patru materii aş putea spune că aveam chiar dese probleme cu şcoala. Eram îmbrăcat atunci cu hainele rebeliunii adolescentine, a puterii de a crede în orice şi a vervei nihiliste. Ce-mi păsa mie de..., să spunem, economie? Economie era dacă reuşeam să-mi strâng alocaţia şi restul de la piaţă şi apoi să îi investesc în cine ştie ce. Restul erau vorbe ale unor plictisiţi“, îşi aminteşte Dragoş Cristea.

Primul la doctorat, la admitere şi la absolvire
Setea de a-şi cultiva pasiunea l-a îndemnat pe Dragoş să îşi continue studiile şi după absolvirea facultăţii. La Şcoala Doctorală a intrat primul la Literatură. A şi terminat primul, cu aproape un an înaintea colegilor săi. „Nu ştiu însă, dacă e să mă întrebe cineva, nici de ce am făcut un masterat, în loc să îmi văd cu seriozitate de cele cinci joburi pe care le aveam pe atunci, nici la ce mă ajută să fiu, vorba unui partener de jocuri de societate, «mare doctor în filologie». Sigur, sentimentul că, la 28 de ani, am terminat cu laude multe un doctorat la Bucureşti îmi poate alunga din frustrări, dar nimic mai mult. Nu sunt nici micul Călinescu, nici micul Manolescu, nici micul Titulescu şi, de fapt, nu mai sunt mic de mult“, spune tânărul.

Se recomandă drept un dascăl de provincie
Dragoş Cristea vrea să le insufle elevilor săi dragostea pentru citit. „Sunt un simplu dascăl de provincie care încearcă să-şi înveţe elevii puţină literatură şi cum să trăiască demni într-o societate care şi-a vândut valorile şi demnitatea pe treizeci de arginţi“, a încheiat profesorul de limba şi literatura română.

Profil
Născut. 11 martie 1981, Bacău.
Studii. Doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti.
Familie. Este căsătorit, are un copil.

Întrebări şi răspunsuri
Ce dispreţuieşti cel mai mult?
Mi se pare devalorizant să îţi uiţi originile sau să le renegi, să le blestemi. Mi se pare devalorizant să îţi uiţi limba. Şi tot devalorizant mi se pare să nu o cunoşti. Tot devalorizant mi se pare să dansezi zilnic pe lângă semantică, să fentezi logica şi acordul subiectului cu predicatul.
Cum priviţi stranierii?
După ce spală la fund octogenarele din vreo peninsulă sau mătură în cine ştie ce restaurant, după ce culeg fructe şi bani din buzunarele visătorilor, întorcându-se în ţara care i-a oferit mapamondului încep să analizeze, să compare, să înjure şi să critice. Uită, însă, că eroii unui război nu sunt aceia care se ascund îndărătul copacilor, ci aceia care ies la luptă, indiferent care le este inamicul.

Ce-i place
„Îmi place să-i vorbesc fetei mele de cinci luni despre «Zarathustra» lui Nietzsche pentru că e singura care mă ascultă fără să caşte. Să mă pierd prin marile oraşe cu două pachete de ţigări în buzunar. În acelaşi timp: să citesc, să ascult Wagner şi să aud răsetele fetiţei mele prin casă“, a mărturisit Dragoş.

Ce nu-i place
„Îndeletnicirile gospodăreşti mă plictisesc, deşi soţiei îi spun că o ajut cu plăcere. Nu îmi plac tinerii care nu profită de titanica forţă a vârstei lor pentru a schimba mentalităţile şi a urni socialul din mlaştină. Urăsc spiritul de turmă“, a mai declarat tânărul.