Obiceiuri la naștere, în Maramureș. Scalda ritualică și recunoașterea copilului de către tată
0Nașterea unui copil este primită cu mare bucurie în familie. În Maramureș, de la momentul venirii sale pe lume și cel puțin până la botezul celui mic, totul ce privea copilul se făcea după prescripții ritualice.
Nașterea unui copil este unul dintre cele trei momente importante din viața omului, numite de etnologi „momente de trecere”. Este vorba despre: naștere, căsătorie și moarte.
Ilie Gherheș, doctor în istorie și șef secție Muzeul Satului din cadrul Muzeului de Etnografie și Artă Populară din Baia Mare, spune că toate deprinderile noastre sociale s-au impus cu dificultate în lumea satului, dar au devenit firești în timp.
„Uneori au trebuit să fie trecute prin filtrul igienizării magice și impuse ca toteme, cutume și interdicții. La fel s-a întâmplat și cu obiceiurile legate de cele trei momente cardinale din viața omului: nașterea cu botezul, căsătoria și moartea. Or, se știe că doar la unul dintre cele trei, omul este conștient de ce i se întâmplă - la căsătorie - deși este prezent la toate cele trei, ca actant principal al evoluției cadrelor familiale și sociale”, explică el.
Rolul moașei, foarte important
De la naștere și până la botez, unul dintre cele mai importante roluri îl are moașa satului sau a comunității. De altfel, în istorie sunt cunoscute moașe celebre.
„În istoria umanității se știe că mama faimosului filosof Socrate a fost moașă în Atena, iar după unii istorici ai filosofiei, Socrate însuși ar fi practicat această nobilă profesie. Moșitul este, așadar, cea mai veche și mai aleasă profesie feminină de-a lungul istoriei omenirii, iar unele moașe erau preotese ale sacerdoților”, mai spune el.
Însă instituția moșitului, la fel ca alte îndeletniciri tradiționale ce erau considerate de prestigiu, au dispărut. Obiceiurile asociate cu moșitul și ritualurile împlinite la nașterea unui prunc mai sunt totuși cunoscute și, chiar dacă nu mai sunt practicate, cel puțin se mai vorbește despre ele.
Prima scaldă a copilului era de fapt baia ritualică și era extrem de importantă, precum și apa în care era spălat.
„La copilul nou-născut, primele șapte băi trebuia să le facă moașa, căci erau băi ritualice, de separare, purificare, agregare. Apa era adusă de la izvor, în zori de zi sau la asfințit, în așa fel încât să fie apă <neîncepută>, la care nu s-a umblat”, explică dr. Ilie Gherheș.
Baia, pregătită după un ceremonial
„Prima baie se făcea imediat după naștere, iar apoi, la început, dimineața și seara - <că așa trebé!>”, explică el.
Exista, de asemenea, un întreg ceremonial al pregătirii ciupei (apei de scăldat).
„Apa era adusă cu un vas nou, era încălzită într-o oală nouă, care, apoi, nu se folosea în alte scopuri, sub nici o formă, iar în covata ciupei, care era tot nouă, se punea apă, în care se adăugau stropi de aghiasmă și bucăți de tămâie - după apariția creștinismului, fire de busuioc - floarea norocului, bănuți de argint - pruncul să fie bănos și curat ca argintul, strună de ceteră sau clopoțel - să fie glăsos, lapte dulce - să aibă viața dulce și pielea fină, fire de măieran, lapte de mamă, miere de albine, flori din steagul de nuntă al părinților - să fie văzut ca steagul”, mai spune dr. Ilie Gherheș.
Ciupa se încerca cu cotul mâinii, iar în casă trebuia să fie foarte cald și plăcut. „La a doua și la încă vreo câteva băi, participa bunica dinspre tată, iar apoi mama nou-născutului. Poate și de aceea, bunicului și bunicii, în lumea satului, li se zicea moș și moașă, ei dobândind acest statut odată ce li se năștea primul nepot; nou-născutul era prunc sau pruncă, iar apoi devenea cocon și cocoană”, mai explică el.
Apa, aruncată după prescripții ritualice
Apa nu era aruncată la întâmplare. Dacă era scăldat un băiat, apa se arunca în același loc, de obicei la rădăcina unui pom. „Este o trimitere la pomul vieții, pentru ca atunci când îi va veni rândul la însurătoare să fie primit în casa care va gândi cu gândul și să nu fie refuzat și pentru că în mentalitatea arhaică, norocul omului era în vârful pomului”, mai explică el.
În schimb, dacă pruncul scăldat era de fapt o fetiță, ritualul aruncării apei era diferit. „Apa de la scalda fetelor se arunca peste flori, în mai multe locuri, ca să fie dragă la mai mulți feciori și să fie pețită de mai mulți pretendenți”, arată etnologul.
Însă erau și unele interdicții în ce privește aruncarea apei. „Ciupa era exclus să fie aruncată în cărare sau uliță pentru ca să nu i arunce somnul copilului”, mai explică el.
Scutecele erau fierte periodic și expuse la fum, pentru „purificare”. „A se observa că hainele se spălau, iar copilul se ciupăia! Din covata ciupei, copilul se așeza, mai de demult, în niște scutece făcute dintr-o bucată de cămașă a tatălui - băiatul, și din rănți (scutece) tăiate dintr-o cămașă a mamei - fata, iar mai nou este așezat pe o crișmă (pânză nouă de bumbac) și era înfășați cu fașia, cu picioarele ținute drept, ca să nu rămână crăcănați”, mai spune el.
Ritualul de recunoaștere a copilului de către tată
La botez, copilul era dus la biserică de nașă și/sau moașă, care deseori era una și aceeași persoană. „Atunci când alaiul venea de la botez, pruncul era oferit tatălui de către nașă, peste masa din camera curată, iar tatăl îl ridica înspre cer, înspre meștergrindă și îl încredința lui Dumnezeu, casei și neamului său, iar prin aceasta îl și asuma. Copilul era așezat, apoi, pe masă, ca să fie om de cinste în sat, deoarece masa este simbolul cerului, al altarului de sacrificiu, dar și al bunăstării”, mai explică tradițiile dr. Ilie Gherheș, de la Muzeul Satului din cadrul Muzeului de Etnografie și Artă Populară din Baia Mare.
Se încarcă comentariile...
