Patriarhul la Vatican - o victorie a Romaniei

Vatican, Piata San Pietro, 7 octombrie 2002: un patriarh ortodox, primul dupa Marea Schisma, in fata a sute de mii de pelerini, se adreseaza urbi et orbi (Romei si lumii). Sansa Romaniei face ca

Vatican, Piata San Pietro, 7 octombrie 2002: un patriarh ortodox, primul dupa Marea Schisma, in fata a sute de mii de pelerini, se adreseaza urbi et orbi (Romei si lumii). Sansa Romaniei face ca patriarhul acesta sa fie al Bisericii Ortodoxe Romane, harazit de Dumnezeu sa imparta multimilor un cuvant urias - "fratietate". Credinciosii stransi in Piata, crema catolicismului, cultivatii si influentii membri ai prelaturii "Opus Dei", ii raspund cu ovatii: "Traiasca Biserica unita!". Strigatul lor se alatura strigatului altor sute de mii de credinciosi, prezenti in mai 1999 la Bucuresti, pentru a saluta prima vizita a unui suveran Pontif intr-o tara ortodoxa: "Unitate!". "Traiasca Biserica unita!" si "Unitate!" - doua capete ale curcubeului care a rasarit deasupra crestinatatii. Un papa slav si un patriarh latin se straduiesc sa reaseze piatra din capul unghiului: reconcilierea. Intalnirile lor, in capitala Romaniei si acum in capitala catolicismului, pretuiesc cat toate lucrarile comisiilor mixte de dialog, presarate pe parcursul ultimilor douazeci de ani. "Unitate!" si "Traiasca Biserica unita!" degaja mai multa forta si credibilitate decat toate rezolutiile intrunirilor ecumenice, savante si specioase. Pasii papei Ioan Paul al II-lea si ai patriarhului Teoctist unul catre celalalt au rezonanta si inzecesc greutatea unei alte intalniri exemplare, a patriarhului de Constantinopol, Athenagoras, cu papa Paul al VI-lea, la Ierusalim, in 1964. Cu un an mai tarziu, in 1965, cele doua Biserici isi ridicau reciproc anatemele aruncate in 1054. Samanta pusa in urma cu aproape patru decenii a rodit astazi. Dintre atatia chemati, doi au fost alesi sa dea semnalul unor "noi Rusalii spirituale", Ioan Paul al II-lea si Teoctist. Imbratisarea lor, frateasca ar fi meritat Nobelul pentru pace, daca aceasta inalta distinctie ar celebra nu o persoana sau o organizatie, ci o stare de spirit. Ce va fi mai departe? Cat de realista si de apropiata in timp este reunificarea celor doua Biserici? Cum se va putea aceasta infaptui? Ce pot face doi batrani subrezi trupeste, chiar daca cu chipurile stralucind de lumina Duhului Sfant, intr-o lume care se clatina si scrasneste ca o corabie in furtuna? Ar fi o greseala sa despicam taina unei sarutari fratesti, entuziasmul tulburator al maselor de credinciosi care tanjesc si striga dupa unitate, cu toporul unei judecati pragmatice fatalmente limitata. In act, reunificarea celor doua Biserici e inca departe. In Ortodoxie, mai cu seama printre greci si rusi, sunt voci care il condamna pe Teoctist, dupa cum la Vatican s-ar dori unirea, dar nu avandu-l in cap pe Hristos, ci pe titularul Sfantului Scaun. Nu e de crezut ca Rasaritul va convoca de urgenta acel mereu amanat Sinod panortodox, sau ca Apusul se va aduna in consistoriu spre a lua o decizie. Ortodoxia, parcelata in autocefalii, are de depasit propriile sale crize de acomodare cu lumea in care a intrat, iesind la lumina istoriei din catacombele ateismului comunist. Catolicismul are a se lupta cu secularizarea care il parjoleste, dar si cu puseurile de hegemonie care il mai zguduie la rastimpuri. Dupa cum Ortodoxia ar avea nevoie de un aggiornamento care sa-i adecveze raspunsurile la provocarile modernitatii, tot astfel Catolicismului nu i-ar strica un Conciliu III Vatican, care sa-i adanceasca smerenia deschiderii spre ecumenism. Patriarhul Teoctist nu reprezinta, din punct de vedere canonic, Biserica Ortodoxa. Pe de alta parte, Ioan Paul al II-lea, din ce in ce mai mult un simbol, troneaza peste o Curie macinata la varf de luptele si intrigile pentru succesiune. Nici unul, nici celalalt nu au orgoliul sa creada ca vor fi in viitorul apropiat arbitrii vreunor eventuale acorduri dogmatice sau ecleziologice. De altfel, drumul lor catre ravnita reconciliere e unul in Duh. Crezul lor intruchipeaza sperantele a milioane de credinciosi. Acestia au inteles ca o Europa unita in structurile ei politico-economice poate rezolva problemele supravietuirii, pe cand o Biserica-una e chemata sa le rezolve pe cele ale mantuirii. "Am venit sa contemplu chipul lui Cristos in Biserica voastra", marturisea Suveranul Pontif, in mai 1999, credinciosilor adunati in Bucuresti sa se bucure de lumina duhovniceasca a prezentei Sanctitatii Sale. Aceeasi bucurie o incearca astazi patriarhul Romaniei, ad limina apostolorum (la treptele bazilicilor Sfintilor Apostoli Petru si Pavel) - recunoaste chipul lui Dumnezeu in Biserica Romei. E un bun inceput. "Timpul nostru cere seninatate si curaj pentru acceptarea realitatii asa cum este ea, fara critici depresive si fara utopii, pentru a o iubi si salva", iata concluzia, nu o data exprimata, a Suveranului Pontif. Mai aproape si mai concret decat visata unitate, vizita Patriarhului Teoctist la Vatican e o victorie uriasa a Romaniei. Echivalenta, din punct de vedere al impactului sau, cu multe distinctii internationale. Faptul ca omul deschiderii spre Occident e un patriarh roman va atarna greu in balanta acceptarii noastre ca parteneri credibili in structurile europene.