Palatul interzis

Casa Poporului, cea mai detestata cladire, dupa Revolutie. Atat de detestata, incat cineva a propus dinamitarea ei, spre a o sterge nu numai din peisaj, ci si din memorie. La inceputul anilor '90,

Casa Poporului, cea mai detestata cladire, dupa Revolutie. Atat de detestata, incat cineva a propus dinamitarea ei, spre a o sterge nu numai din peisaj, ci si din memorie. La inceputul anilor '90, giganticul cub de granit din inima Bucurestilor a inspirat filme si povesti, a nascut o intreaga mitologie a terorii vorbind despre zidari sacrificati la temelii. Oamenii patrundeau inauntru cu teama si mergeau strans, pe urmele ghidului, de teama sa nu fie inghititi in maruntaiele ei reci. Era o ereditate cu care Romania nu stia ce sa faca. Ce intrebuintare sa dea acelui monstru de arhitectura, care consumase rezervele natiei pe cel putin un deceniu. Dar soarta a fost buna cu ultimul vis megaloman al lui Ceausescu. Nu a ramas in parasire, ca alte constructii - tandari ale aceluiasi cosmar, ci a inceput sa capete viata. Simbolul absolut al comunism-ceausismului a fost, mai intai, reciclat in terminologia democratica. Casa Poporului a devenit Palatul Parlamentului. Apoi, pentru ca metamorfoza sa fie completa, deputatii s-au mutat aici, populand cateva niveluri. Cateva sute de milioane de dolari s-au dus pe amenajari interioare, sali de sedinte, cabinete, birouri, mobilier, covoare, tapiserii, tablouri, candelabre, sisteme de securitate. Pe langa imensa aula a deputatilor, ridicata pe patru etaje, au aparut o puzderie de sali de conferinte in care delegatii la un congres de partid intra lejer. Totul este nou, masiv si respira opulenta. Alte o suta de milioane de dolari vor fi cheltuite pe amenajarea salii Senatului si a birourilor senatoriale, la cele mai inalte standarde, chiar peste cele europene. Visul lui Ceausescu s-a implinit. Casa Poporului este acum nu doar un urias palat luxos, ci si unul inaccesibl. Ceea ce se intampla sub zidurile lui patrunde tot mai greu inauntru. Reciclarea democratica nu a schimbat consistenta peretilor si nici calitatea oamenilor din interior. Acestia din urma incep sa se considere un grup de privilegiati care nu are a da nimanui socoteala. "Eu sunt demnitar al Romaniei!", declara cu emfaza un tanar deputat, pe un post de televiziune. El era iritat de faptul ca un ziarist indraznise sa-i puna la indoiala spusele, ca si cum calitatea de demnitar, dobandita peste noapte, ar fi inclus-o si pe aceea de detinator al adevarului suprem. Pe urma, el a izbucnit: "Mi-e sila de presa asta, de dupa decembrie! Nu gasesti in ea nici un lucru bun!". Alergia fata de presa, brutal exprimata de deputatul Nicolae Paun, este comuna multor parlamentari si ea inseamna, de fapt, alergia la realitate. Ziarele pe care deputatii le rasfoiesc, dimineata, aduc, in spatiul protejat de la Palatul Parlamentului, izul unei realitati crude, agresive, care nu poate fi digerata usor, la micul dejun. Saracie, disperare, teama, violenta. Realitatea asta tulbura starea de confort a alesilor, carora, uneori, li se pare ca zidurile groase de doi metri ale palatului nu sunt suficient de rezistente pentru a-i face fata. Tot in raport cu aceasta realitate, superdotarile de la Palatul Parlamentului apar ca o culme a insolentei. Cum sa cumpere Mercedesuri a 40.000 de dolari bucata, cand sunt scoli care stau sa cada si copii care merg kilometri pe jos ca sa ajunga la scoala? Cum sa arunce televizoare vechi de cinci ani, cand aparatul TV este, pentru unii oameni, un lux, iar altii si-l ascund la vecini, ca sa obtina venitul minim garantat? De ce sa aiba senatorii pe pupitre laptopuri de ultima generatie, cand ar fi mai utile in licee? Presa pretinde Parlamentului masura si transparenta in cheltuirea banilor publici, or, acesta este inca un lucru care enerveaza. Nici un secret nu este mai bine pazit in Romania ca acela al modului in care se cheltuiesc fondurile bugetare. Or, si aici, Parlamentul este deasupra altor institutii. In doisprezece ani de parlamentarism, notiunile fundamentale ale acestuia au fost distorsionate ori insuficient asimilate. Multi parlamentari au ajuns in Legislativ fara vocatie si fara cauza, profitand de conjuncturi si de intrigi politice, cumparandu-si locurile sau, pur si simplu, din intamplare. Ceea ce au invatat multi foarte repede este cuvantul "demnitar". Acesta inseamna, in acceptiunea lor, un om deasupra celorlalti, cu foarte putine obligatii si multe privilegii, care ridica intre el si prostime un zid mai gros decat al Palatului Parlamentului.