Fotojurnalista Ioana Moldovan ne arată cum îmbătrâneşte România şi cum se luptă actuala generaţie pentru libertăţi
0
Ioana Moldovan nu este fotojurnalistă. N-are cum să fie, probabil că-ţi spui când o vezi. Şi n-are cum să fi documentat prin imagini protestele din Turcia sau Ucraina. Şi, totuşi, a făcut-o, iar de săptămâna asta are în Bucureştia expoziţia "#Protest".
Au trecut peste trei ani de când Ioana Moldovan a ieşit la Piaţa Universităţii, unde se derulau primele proteste mai serioase de după '90, şi în acest timp a ajuns în Piaţa Taksim din Turcia, în Euromaidan din Ucraina şi, recent, a fost în Kosovo să vadă ce face o tânără ţară a Europei şi, mai ales, ce fac cetăţenii ei. Când toate acestea au trecut, Ioana a adunat o mână de fotografii, zeci de poveşti şi zeci de oameni şi le-a adus în expoziţia "#Protest", care până pe 3 mai poate fi vizitată la F64.
Când a documentat mişcările de stradă, a avut un Canon, când se mai joacă foloseşte un Fujifilm mirrorless şi, uneori, mai fotografiază cu telefonul, un iPhone. Unele dintre cele mai interesante şi fascinante fotografii ale sale, surprinse în România, s-au născut pe film, alb-negru sau color, dar a învăţat să-i placă camera foto digitală pentru că a putut progresa fără să consume role costisitoare de film. A documentat coloniile muncitoreşti din România, un demers fotojurnalistic aproape de sufletul ei, şi a fost în Etiopia la 30 de ani după marea foamete şi în tabăra de refugiaţi sirieni din Za’atari.
A ajuns cunoscută unui public foarte mare în 2012, când a realizat o fotografie cu un copil oferind un balon în formă de inimă unui jandarm. Apreciază că este fotografia sa, dar spune că nu este cea care să spună o poveste mai amplă a protestelor. "În cazul multor fotografi se întâmplă ca pozele iconice, care rămân şi sunt foarte promovate, să nu fie neapărat cele mai bune. Lumea consumă însă ce îi dai, fotografiile deja cunoscute sunt mai uşor accesibile şi aşa ajung să fie şi cele mai populare", spune Ioana. Ar alege ca imagine grăitoare a protestelor pe cea în care un civil e faţă în faţă cu un jandarm, e seară şi cei doi sunt despărţiţi de aburul pe care temperaturile scăzute ale iernii îl arată.
Când vine vorba de diferenţe între protestele la care a fost, a apreciat libertatea de mişcare pe care a avut-o în România, mai ales la cele contra proiectului de la Roşia Montană, şi a fost impresionată de unul recent din Kosovo. "Am aflat cu o seară înainte că o să fie un protest al veteranilor KLA (n.r.: Kosovo Liberation Army) şi când am ajuns nu era niciun protest, erau doar vreo şase fotografi şi jurnalişti pregătiţi. După un sfert de oră s-au auzit scandări şi a venit un grup de câteva sute de oameni.
În câteva minute au dărâmat poarta de la guvern, arătând că n-au venit să piardă timpul în piaţă la palavre. A fost cu totul neaşteptat pentru mine, pentru că eram obişnuită cu ceva diferit. Totuşi, nu poţi compara această atitudine cu altele, deoarece e vorba de oameni care au luptat într-un război, oameni care vor să li se respecte drepturile şi probabil altul e sentimentul când nu ţi se recunoaşte meritul a ceea ce ai făcut pentru ţară", povesteşte Ioana Moldovan.
"România îmbătrâneşte", dar fotografia?
Dacă ai aflat de Ioana Moldovan recent, n-ar trebui să ratezi proiectul "România îmbătrâneşte". Evident că ţara îmbătrâneşte, cu toţii o facem, dar ai văzut sau aflat vreodată problemele acelei vârste prea apropiate de moarte? Eu asta am găsit că surprind şi transmit fotografiile cu aceşti bătrâni, un sentiment apăsător al neputinţei în faţa finalului de viaţă. Am întrebat-o dacă acei oameni mai au speranţe sau măcar pe cea că mai prind ziua de mâine.
"Nu ştiu dacă se pune problema aşa. Din ce am văzut la ei, căci nu te poţi pune în pielea unui om de 80-90 de ani, cu cât înaintezi în vârstă nu trăieşti neapărat cu frica zilei de mâine. Poate asta li se întâmplă celor de peste 100 de ani. Însă când ajung la 60 îşi spun să trăiască până la 70, iar când ajung acolo îşi fixează să trăiască până la 80 şi tot aşa. Depinde şi de firea fiecărui om cum îmbătrâneşte, căci dacă a fost o persoană dornică să înveţe, deschisă la nou, aşa va fi şi la 80 de ani. Dacă este una prinsă în ideile sale şi nu vrea să accepte nimic din ceea ce e în jur, la 80 de ani poate e ceva mai înţelept, dar nu tot nu se va mai schimba radical", menţionează Ioana.
"Am întâlnit însă şi oameni în vârstă foarte voioşi, cu foarte mult umor, foarte activi, ba chiar şi dintre cei mai lucizi la vârste foarte înaintate", adaugă aceasta.
Când vine vorba de fotografiile care îmbătrânesc şi dispar, este o soartă evidentă, spune Ioana, dar cele care au un mesaj, care transmit ceva atemporal, în care nu contează că s-a întâmplat ieri sau peste 10 ani, acelea nu vor muri niciodată. Se întâmplă însă ca oamenii să moară din punct de vedere fotografic, iar Ioana îmi spune că este un mers evident al lucrurilor, fotojurnaliştii nu sunt artişti autişti care produc doar pentru ei.
"Fotografii vechi se tem poate de cei noi, atunci când nu reuşesc să se adapteze dinamicii comunicării prin imagine. Până la urmă, dacă vrei să transmiţi ceva, transmiţi publicului. Dacă nu eşti atent la el, cum interacţionează cu fotografia, atunci nu îţi dai seama care este cel mai bun mod în care îi poţi transmite mesajul, prin care îi poţi trezi emoţii”, spune Ioana Moldovan. O caracterizare care îi place pentru astfel de situaţii, când se pune problema că toată lumea poate face fotografii, este a lui Josef Koudelka.
Fotograful a spus că se bucură din suflet că toată lumea are un aparat şi poate apăsa un buton, la fel cum se bucură că toată lumea ştie să scrie. Dar nu toţi care ştiu să scrie ajung scriitori. "La fel, nu toţi cei care au un aparat reuşesc să şi transmită ceva prin fotografie", afirmă Ioana.
Eternul, dar fascinantul sat românesc?
Hajdu Tamás este un fotograf despre care nu de puţine ori s-a spus că surprinde cu ironie situaţii de umor involuntar în Baia Mare. Deşi este un oraş, nu-i o surpriză să ai vaca la păscut pe lângă blocuri, spre exemplu. Are şi Ioana Moldovan o serie de fotografii în care ai putea găsi umor, este cea cu oamenii bâlciului, dar ea spune că n-a vrut să râdă de oamenii aceia. "Nu pot spune că m-am distrat sau că am râs de oamenii aceia, în niciun caz, dar m-au fermecat într-un fel. În acea serie mi se pare că situaţiile sunt savuroase prin ele însele, prin ipostazele în care se găsesc oamenii. Au un oarecare context, nu ştiu dacă i-aş spune neapărat umor", explică fotografa.
La oraş, bâlciul cu sau fără umor e diluat, mai ales în oraşele mari. Dar la sate, în comunele României, îşi păstrează forma veche. Despre aceleaşi sate, Ioana spune că îi plac că nu sunt tocmai ca cele din Occident. "De ce ar trebui să fie toate după o anumită reţetă pe care o considerăm bună de urmat? Pe mine mă încântă şi acum să mă duc în satele româneşti şi să le găsesc diferite de cele occidentale. Lumea din satele şi oraşele mai mici româneşti are un farmec al său pe care eu n-aş vrea să-l piardă", spune aceasta.
După documentarea protestelor, a fostelor coloniilor muncitoreşti şi a altor subiecte, am întrebat-o pe Ioana Moldovan ce ar vrea să se ştie despre ea peste 10 ani sau mai mult. "Ce aş vrea cel mai mult este să schimb ceva. Toată lumea care intră în fotojurnalism - şi nu mă refer la fotografia de presă, acolo unde intră şi imaginile de la proteste, ci vorbesc de proiecte în adâncime, când tratezi un subiect, când îi dedici timp şi suflet - vrea să aducă o schimbare. Eu aş vrea ca oamenii din coloniile muncitoreşti să aibă apă potabilă, geamuri la casă, să schimb ceva printr-un aşa proiect", încheie Ioana.
Fotografiile Ioanei Moldovan pot fi văzute pe site-ul acesteia sau pe pagina de Facebook dedicată.
Se încarcă comentariile...
