Domnul Tinu

"Oasele capului au fost prea subtiri, fiabile... au cedat imediat, creierul a fost inundat de sange... coloana cervicala s-a frant ca un vreasc... a fost o structura gracila, firava..." Cuvintele

"Oasele capului au fost prea subtiri, fiabile... au cedat imediat, creierul a fost inundat de sange... coloana cervicala s-a frant ca un vreasc... a fost o structura gracila, firava..." Cuvintele medicului legist imi suna strain, departat, ca si cum ar trebui sa identific dupa ele pe un necunoscut. O clipa ma mai strabate prostesc, de nestapanit, gandul ca nu e el, care mi se ascunsese disperat in spatele mintii pana cand l-am vazut la morga din Ploiesti. Apoi inteleg, fulgerator, ca vocea impersonala a medicului, ultimul nostru Dumnezeu inainte de dincolo, imi dadea cheia fiintei celui pe care l-am numit o viata domnul Tinu... Doisprezece ani de zile am trait impreuna cu domnul Tinu mai mult decat impreuna cu propria-mi familie. Dupa atata timp, tenacitatea uluitoare cu care acest om lucra asupra lui insusi ma facea aproape sa nu il mai percep fizic, ii simteam doar faptura. Comunica o senzatie de energie fara limite. De multe ori, diminetile, dupa cate un numar de ziar istovitor, eu ma prabuseam in mine si-as fi zacut acolo o luna. Ma trezea domnul Tinu: un ziar traieste o zi, Cristi. Oricat de teribil a fost ce-a fost ieri, asta nu ne va scuti niciodata ca azi sa luam totul de la capat. L-am vazut de cateva ori bolnav. Isi privea suferinta cu jena, cu iritare, ca pe ceva indecent, deplasat, o rusine care il impiedica sa-si faca munca la ziar... Isi revenea apoi ca un arc, parca mai vioi decat inainte. Si eu, si Lelia, si Adi, si Bogdan, toti mai tineri cu multi ani decat domnul Tinu, eram convinsi ca "o sa ne-ngroape pe toti". Iarasi, de la capatul liniei, vocea medicului: "Fuma mult, nu-i asa, domnule Popescu?" "Cum sa fumeze, domnu' doctor, n-a pus tigara-n gura in viata lui!" "Pai, sa stiti ca are leziuni intinse pe plamani, atunci a lucrat in mediu toxic". Tipografia, ludlovul, linotipurile, plumbul. Cati dintre gazetarii care clapeteaza azi la computer mai stiu ce inseamna un ziar in plumb si zinc?... "Avea si o anemie pronuntata, domnule Popescu, putea sa si cada din picioare..." Pentru o tara intreaga, domnul Tinu inseamna un chip calm, uneori surazator, o voce egala, fara stridente, un discurs la limita dintre gazetarie si diplomatie, un simbol al rezonabilului, chibzuintei, echilibrului. Un om capabil sa faca fata, cu eleganta si detasare, oricarei situatii. Toate astea insa erau rezultatul lucrarii indarjite a domnului Tinu asupra-si. De la natura, el era la fel de impulsiv ca si mine, la fel de capabil de revolta si chiar de furie, numai ca invatase sa se stapaneasca mult mai bine. Siguranta si masura pe care le emanau scrisul lui sau aparitiile televizate ascundeau ore si zile de framantari, de indoieli, de zbucium pe care, de multe ori le-am trait impreuna. Era nemilos in a sesiza cu precizie greselile altora, dar era si capabil de autoscopii lucide pana la cruzime ale propriilor ezitari si erori. In fata situatiilor-limita era incordat si emotionat, uneori chiar timid, dar mergea pe decizia finala pana la capat. In astfel de clipe, domnul Tinu era ilustrarea vie a zicerii "a-ti lua inima in dinti". "Ce crezi ca au de gand sa faca?" "Pai... sa ne omoare, domnu' Tinu, si pe dumneavoastra, si pe mine. Suntem pe lista neagra". Se plimba de-a latul biroului pana la ferestrele mari de unde se vede soclul lui Lenin si inapoi. "Nu cred, Cristi. Minerii sunt muncitori, nu ucigasi". "Luati cate unul, da; in hoarda, nu se mai stie... Si pe langa ei o sa se lipeasca securisti, pegra, indivizi deghizati, cu tot soiul de misiuni speciale... Ce facem, mutam redactia in alta parte sau ramanem aici si-i asteptam?" Domnul Tinu s-a mai plimbat inca un minut, in tacere, pe urma s-a oprit cu ochii pe fereastra: "Mai frica mi-e de Dumnezeu decat de ei, Cristi. Ramanem aici. Hai sa dam o manseta in ziarul de maine, Democratia in pericol!" Domnul Tinu nu se plimba degeaba: in acea dupa-amiaza de joie neagra din ianuarie 1999, calca cu frica pe frica... Acolo, in spatele osului subtire al capului era stransa toata fiinta domnului Tinu. Metalul nu putea s-o sfarame, asa cum nu poate sfarama un abur de lumina. In viata fiind, domnul Tinu a cautat intotdeauna sa nu deranjeze, s-a ferit sa ocupe prea mult spatiu, s-a multumit cu un colt de masa ca sa scrie si sa citeasca. Acum o sa-i trebuiasca si mai putin: scanteierea unei raze de soare in luciul biroului mare, la care nu statea aproape niciodata, tresarirea noastra cand se deschide seara usa "halei", o umbra fugara in adancul culoarului, un murmur vibrand abia auzit pe la ferestre: "Ramanem pentru editorial..." Dar ne va fi de-ajuns. P.S.: Citind acest editorial, domnul Tinu mi-ar fi reprosat ca e mai degraba un cursiv, prea personal si subiectiv, ca vorbeste pur si simplu despre un om, despre un caz particular si nu incearca sa traga niste concluzii generale. Iar eu i-as fi raspuns, ca inceput pentru o lunga si pasionata discutie, ca, in ultima instanta, un om face mai mult decat orice principiu si poate darama oricand orice concluzie generala...