Artele marţiale înseamnă disciplină şi autocontrol

O altă sală de antrenament, un alt stil de arte marţiale, aceeaşi filozofie. La Şcoala nr. 50 din zona Calea Moşilor – Obor, 16 persoane, de la prichindei la oameni în toată firea, au venit duminică dimineaţă la un antrenament de Ashihara Karate.

Unii au centuri galbene sau verzi, alţii poartă tricouri şi pantaloni de trening, dar toţi ascultă indicaţiile date de sensei Petre Bulmagă şi sempai George Achim de la Clubul Impression. „Atac chudan mawashi geri, blocăm, mawashi uke, mawashi hiza geri, maki kome nage şi ţinem adversarul jos în kida bachi; finalizăm cu gedan tsuki drept.“

Pe româneşte, unul dintre cursanţi trebuie să execute o lovitură de picior, partenerul trebuie să o blocheze cu braţul şi tibia, apoi să-l prindă cu ambele mâini pe adversar, să-i aplice o lovitură de genunchi şi să-l proiecteze pe jos pentru a-i da lovitura decisivă cu piciorul. „Aţi înţeles?“, întreabă sempai. „Osu“, răspund ei în cor.

Şi începe practica, unde nu toate procedeele ies cum trebuie, dar lumea îşi dă silinţa. Antrenamentul mai cuprinde o încălzire de circa 30 de minute, exerciţii de mobilitate, uneori câteva reprize de kumite (luptă liberă) şi, la final, zeci de genuflexiuni, flotări şi abdomene.

Printre elevii care vin la „50“ se numără şi Iosif Anton, un pensionar care anul acesta împlineşte 72 de ani. Cu zece ani de Ashihara împliniţi vara trecută, el spune că artele marţiale l-au făcut mai stăpân pe forţele proprii. Când nu se duce în weekenduri la antrenament, el face exerciţii şi întinderi acasă sau în Parcul Titan, lângă care locuieşte.

Tot aici l-a întâlnit prima dată şi pe „sensei Petrică“ – acesta ţinea vara antrenamente pe malul lacului. „L-am văzut făcând arte marţiale cu elevii şi am zis că asta e pentru mine“, spune domnul Iosif. De altfel, imboldul de a practica karate i-a venit după ce i-a fost spart apartamentul şi a început să primească scrisori de ameninţare.

Acum situaţia s-a schimbat, deoarece, în 2004, tot cartierul a aflat de la televizor că Iosif Anton practică arte marţiale. „Am primit atunci atâtea telefoane cum primeam când lucram la fabrica de mezeluri. Bine că m-aţi văzut la televizor, să ştiţi cu cine aveţi de-a face de aici încolo!“, spune el cu năduf.

„M-am îndrăgostit de acest sport. La vârsta pe care o am, nimic nu m-a pasionat mai mult. Înveţi să te aperi. Poţi să ai 120 de kilograme sau să fii halterofil, dacă nu cunoşti arta apărării, nu ai şanse să rezişti în faţa unui karatist.

E un sport care îţi dăruieşte sănătate, tinereţe. Când merg la sală uit de vârstă. Îi îndemn pe toţi prietenii care au copii să-i trimită măcar doi ani la arte marţiale, că lumea devine din ce în ce mai periculoasă.“

Deşi simte în ultimul timp că mai oboseşte, domnul Iosif spune că face toate exerciţiile dictate de instructor, deoarece, în fond, gimnastica înlocuieşte jumătate din medicamente. „Sunt colegi de 15-16 ani care, după zece minute, abandonează exerciţiile.

Dar eu n-am abandonat niciodată.“ Colegii de antrenament încearcă să-l mai protejeze, dar lui „îi mai scapă câte o lovitură de picior sau pumn“. „Le zic «dacă voi nu daţi în mine, eu dau». Învăţaţi să răspundeţi ca şi cum am fi pe stradă.“ Pensionarul a dat şi examene de karate, deţine în prezent centura galbenă şi nu are de gând să se lase prea curând de sport.

Bătăuşa cartierului

Odată ce „microbul“ artelor marţiale îţi intră în organism, nu mai scapi, spune sensei George Chivăran. „Chiar dacă te-ai lăsat, în sufletul tău tot mocneşte dorinţa de a mai practica.“ Aşa i s-a întâmplat şi Liei-Olguţa Vasilescu, senatoare PSD de Dolj, care s-a apucat de karate tradiţional (Shotokan Fudokan) în 1989 şi are acum centura neagră 2 Dan.

„Am făcut opt ani de peformanţă. Mai practic din când în când de plăcere, nu-mi mai permite timpul mai mult şi nu mai am condiţia fizică de altădată“, spune senatoarea. „Am fost toată viaţa o fire sportivă, bătăuşa cartierului, şi m-a atras ideea“ de a merge la karate.

În plus, „e bine, ca femeie, să ştii să te aperi, nu ştii niciodată la ce trebuie să faci faţă“. De altfel, Lia-Olguţa Vasilescu s-a aflat de trei ori în situaţia de a-şi folosi pe stradă cunoştinţele de karate, o dată ca să salveze o prietenă bruscată şi în celelalte dăţi pentru a se apăra.

În schimb, cântăreaţa Monica Anghel a fost pur şi simplu fascinată de mişcările de Aikido, artă marţială pe care o practică de trei luni, dar nu are de gând să le facă decât în dojo. „Nu mi-a plăcut niciun sport niciodată, deşi părinţii m-au dus la înot, la tenis de câmp, la baschet, la volei şi la călărie.“

Dar, după ce a asistat la un antrenament de Aikido, s-a îndrăgostit de acest sport şi, când şi-a făcut curaj, a decis să înceapă să participe la cursuri. „E un sport în care în permanenţă ai ceva de învăţat“, spune Monica Anghel, care e hotărâtă să persevereze şi să dea examene pentru centuri.

„Momentele de antrenament mă deconectează, mă scot din priză. Sunt metode de respiraţie, de relaxare extraordinar de bune, care îşi fac efectul imediat, îţi dau încredere în tine.“ Pentru autoapărare, în schimb, cântăreaţa spune că o să-şi ia permis de port-armă.

Cunoaşterea câtorva procedee de arte marţiale nu îţi dă, de alt­fel, garanţia că vei ieşi învingător într-o confruntare de pe stradă. „În foarte multe cazuri, procedeele de autoapărare necesită o îndemânare pe care o capeţi pornind de la nişte lucruri de bază: un bloc, un atac“, deci de la antrenamente repetate, explică sensei Petre Bulmagă, centura neagră 2 Dan în Ashihara Karate, de la Clubul Impression.

„În primă fază, nu e greu să ajungi să faci un procedeu. Dar foarte mulţi nu vor reuşi să îl pună în practică pentru că nu au calităţile necesare. Degeaba îl înveţi să facă un bloc, dacă el n-are forţă. E în zadar, dacă nu vrea să facă şi flotări să-şi întărească braţul. Autoapărarea nu înseamnă nimic dacă nu pregăteşti corpul. Înveţi principiile, dar nu ai forţa şi viteza necesară pentru a opune rezistenţă.

Când atacul e direct, periculos, puternic, important e să scapi, să fugi şi să ţipi. Mulţi oameni văd autoapărarea ca pe un scut puternic, zic că au învăţat câteva procedee şi au devenit invincibili. Nu este adevărat. Când cineva a lansat un atac, nu se va opri prea repede, dacă îşi doreşte ceva.“

Autoapărare realistă

E important să fii antrenat, confirmă şi sensei George Chivăran. Dacă eşti obişnuit cu procedeele de Ju-Jitsu, „când vezi că cel care te-a atacat stă cu mâna în şold, poţi să îi produci o tensiune articulară, sau când a pus mâna pe tine, poţi să-i dai degetul peste cap.“ Ai şanse mai mari să scapi cu bine dintr-o astfel de întâmplare dacă practici un sport de contact sau o artă marţială.

Nu acelaşi lucru îl spune Alexandru, instructor care ţine un curs de „autoapărare realistă pentru femei“ la Asociaţia Musashino Japonia din Braşov. El le învaţă pe eleve, care au între 15 şi 35 de ani, principii generale care să le ajute să evite sau să scape nevătămate din diferite altercaţii, fără a folosi forţa brută, şi nu le furnizează răspunsuri stas pentru diverse feluri de atacuri.

„Toate mişcările sunt simplu de realizat, nu necesită o pregătire îndelungată“ şi pot fi practicate în orice fel de haine sau încălţări, inclusiv fuste şi pantofi cu toc. „Nu ne opunem forţei, încercăm să ne scurgem pe lângă forţă, să identificăm liniile de atac, unghiurile.“

Cursul, ce se desfăşoară o dată la două săptămâni, te învaţă să te foloseşti de obiectele avute la îndemână, de chei, poşetă, telefon mobil, ziar sau orice ai în apropiere, şi porneşte de la ideea că, dacă un procedeu nu poate fi folosit în lift, el este inutil. „E un curs altfel decât celelalte. Unii sunt dezamăgiţi pentru că nu sunt îmbrăcaţi în echipamente, nu trebuie să salute într-un anume fel sau nu lovesc la sac“, explică instructorul.

Dar, dincolo de respectul faţă de instructor şi colegi, denumirile în japoneză şi loviturile spectaculoase, artele marţiale au mulţi adepţi în principal pentru că te învaţă disciplina.

„Karate practici pentru autocontrol, pentru a face faţă mai mult psihic într-o situaţie decât pentru a veni şi a da cu pumnul“, explică Gabriel Alexandru, un administrator de reţea de 28 de ani, care a început să facă Ashihara în urmă cu zece ani. Motivaţia sa de a veni la karate a fost, în copilărie, autoapărarea.

„Aveam nevoie de un sport şi m-am apucat de karate pentru că eram mai mic de înălţime şi se luau toţi de mine. Ulterior, mi-am dat seama că nu despre asta este vorba, ci despre disciplină, despre autoeducaţie şi stăpânire de sine.

Practic acest sport pentru mine, e o metodă de a mă detensiona şi de a scăpa de stresul de la birou. Şi îmi place foarte mult“, spune Gabi, care are în prezent centura maro şi vine măcar o dată pe săptămână la antrenament.

Elevii nu vor să obosească

Când un sensei intră într-un dojo, elevii trebuie să se întoarcă cu toţii cu faţa spre el şi să-l salute respectuos în cor: „Osu, sensei“. „La fotbal, copiii vor să fie ca Mutu, ca Ronaldinho, nu ca antrenorul lor, mic, gras, chel şi cu ţigara în gură“, spune sensei Chivăran. „La artele marţiale, copiii nu vor să fie ca Van Damme, ca Bruce Lee, vor să fie ca sensei.

Pentru că un sensei adevărat este idolul celor din sală. Toţi copiii vor să fie ca el, puternici, buni, cu bun-simţ, drepţi. E un al treilea părinte.“ Din această postură, el reuşeşte chiar să-i convingă, de pildă, pe „inamicii“ legumelor să mănânce ciorbă sau să renunţe la guma de mestecat, „Eu le arăt tehnici, sparg teancuri de ţigle şi le zic «Ştiţi cum am făcut? Înainte să vin aici am mâncat trei farfurii de ciorbă cu tot cu legume.»“

La 71 de ani, Iosif Anton  are centura galbenă la karate

După „boomul“ artelor marţiale de la începutul anilor '90, când sălile de karate sau de judo erau pline ochi, fenomenul s-a mai diminuat. În opinia lui Petre Bulmagă, de vină sunt comoditatea copiilor, care nu mai vor „muncă grea“, scăderea natalităţii şi numărul foarte mare de săli de karate.

„Din două şcoli în Bucureşti, măcar una are karate.“ Practicarea artelor marţiale e însă în continuare „favorizată“ de preocuparea pentru siguranţa individuală. Dacă principalul motiv pentru care părinţii îşi dau copiii la arte marţiale este să facă mişcare, al doilea e că, în societatea românească tot mai nesigură, cei mici trebuie să poată avea un răspuns imediat la o agresiune, explică sensei Bulmagă.

„Când ai un conflict, în mod normal te aştepţi să intervină o autoritate. Dar ce faci dacă viaţa ta depinde într-o fracţiune de secundă de ceva şi tu nu ai un răspuns?“

Şi în Craiova, numărul practicanţilor de arte marţiale a scăzut de patru ori în ultimii zece ani. Între 1994 şi 1999, mai mulţi tineri se îndreptau spre discipline sportive de acest tip, spune Sabin Barbu, antrenor de Wu Shu la clubul Wu Lin din localitate.

„Majoritatea veneau să se bată, spuneau ei, eu merg pe principiu că veneau să înveţe să se apere. Încerc să îi educ folosind sportul. Este păcat că în ultimii ani tot mai puţini tineri practică acest gen de luptă.“ Vinovatul principal este calculatorul, la care se adaugă celelalte preocupări ale copiilor şi faptul că părinţii nu mai au timp să se ocupe de ei. Cei care vin totuşi o fac influenţaţi de televizor şi reviste.

„Mass-media m-a ajutat să descopăr artele marţiale, citeam multe reviste cu Bruce Lee, de exemplu“, spune Constantin Bălan, în vârstă de 21 de ani, care practică Wu Shu de 12 ani. „În principal m-a interesat să am un corp sănătos, de aceea am început artele marţiale. Reprezintă un mod de viaţă.“ Antrenorul Sabin Barbu avertizează însă că „cei care vor să înveţe peste noapte tainele Wu Shu-ului nu au nicio şansă de reuşită. Totul se face treptat.“

Citiţi aici prima parte a articolului: Autoapărarea, o armă psihologică