Monica Florea, fondatoarea UP Generation: „Tinerii Generației Z nu mai sunt dispuși să rătăcească pe drumuri care nu sunt despre ei“
0Generația tinerilor care se află în al doilea deceniu de viață este una pragmatică și nu acceptă joburi în care valorile și dorințele lor nu sunt luate în considerare.
Un program îndrăzneț, care își propune să devină un proiect de țară prin intermediul căruia un milion de tineri să deprindă abilități de viață, de carieră și de business este pariul Monicăi Florea, fondatoarea UP Generation. Experiența de 25 de ani în poziții de top în business i-a arătat că tinerii au nevoie de mentorat pentru a nu mai rătăci pe căi greșite, iar educația formală nu este de ajuns. Așa că a gândit un program transformator dedicat liceenilor, studenților și absolvenților universitari (tineri între 16 și 25 de ani) care își doresc să se pregătească pentru succes. Autocunoaștere, comunicare, gândire critică, gestionarea emoțiilor, managementul stresului și capacitatea de a lua decizii, educație juridică etc. sunt câteva elemente din formatul Life Skills Pro, lansat în 2023 sub umbrela UP Generation, primul format educațional din România de acest tip adaptat tinerilor. În 2025, UP Generation va lansa oficial și Business Pro, un program care antrenează abilitățile profesionale din zonele management, marketing, vânzări, recrutare, leadership și antreprenoriat, cu acces la sesiuni de mentorat one to one.
Cum abilitățile de viață nu sunt înnăscute, ci sunt dobândite prin învățare și practică, iar studiul realizat la comanda UP Generation arată că 72% dintre tinerii din România își doresc să învețe mai mult decât ce le oferă școala sau facultatea, Monica Florea și-a propus să nu mai aștepte ca altcineva să le întindă acestora o mână. Și-a format o echipă și împreună au pus la cale programul de mentorat. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Monica Florea a povestit cum s-a născut ideea, care sunt nevoile tinerilor, ce se întâmplă în programul pe care l-a creat și pe care își dorește să îl lase moștenire Ministerului Educației.
„Weekend Adevărul“: Realitatea că școala nu furnizează tinerii pe care îi așteaptă angajatorii este cunoscută, dar cum v-a venit ideea să faceți ceva atât de complex?
Monica Florea: M-au inspirat cumva cei 25 de ani petrecuți în business alături de tineri. Apoi, catalizatorul cred că a fost și propriul copil, care mi-a dat întregul context din care să pornesc spre această misiune. Cred că e vorba de o combinație de experiențe, și personale, și profesionale, care au avut la bază nevoile pe care le-am identificat. În anii petrecuți în domeniul de business am avut oportunitatea să lucrez cu foarte mulți tineri talentați, ambițioși, dar cărora le lipseau cumva abilitățile personale, dar și profesionale, perspectivele practice și îndrumarea de care au nevoie în primii lor ani de când intră în viața de tineri adulți.
Una dintre nevoile remarcate este cea de consiliere vocațională și profesională. Ce propuneri concrete aveți? Poate Up Generation, o singură organizație, să suplinească ceea ce nu poate face sistemul?
Nu, n-avem cum să facem asta, mai ales că programul de îndrumare vocațională pe care eu l-am implementat aici, în UP Generation, este exclusiv pentru tinerii care vin și sunt parte în program. Pentru că noi, dincolo de testele pe care le facem, urmărim. Există o fișă de monitorizare a tuturor tinerilor intrați în programele noastre și în momentul în care noi îi avem în ograda noastră – preț de șase luni, nouă luni sau un an, depinde de programele pe care ei le urmează – facem această monitorizare ca ulterior să suprapunem perspectiva psihologului sau psihologului vocațional cu perspectiva mentorului cu care a lucrat, a trainerului cu care a participat în programe, inclusiv cu perspectiva mea ca om de business. Înseamnă foarte multe ore de pus lupa pe tot felul de lucruri, nu numai pe baterii de teste, care le arată o direcție, o predilecție către anumite zone, domenii. Dincolo de asta e important să înțelegem ce facem cu ceea ce suntem, cu ceea ce venim la pachet și cu ceea ce putem să punem și să construim noi în fiecare zi. Este vorba de o construcție în care suntem implicați cu toții, unde ei construiesc, iar noi doar le dăm la mână uneltele necesare și instrumentele ca să iasă o construcție aliniată cu aspirațiile lor.
Investiții minime, așteptări nerealiste
Câtor tineri le oferiți această șansă?
Doar câtorva, dar sistemul este cel care trebuie să rezolve această problemă. La un moment dat, adresasem o întrebare către un factor de decizie: de ce nu oferă această posibilitate, dincolo de psihologi, consilieri vocaționali, și oamenilor de HR? E adevărat, după ce confirmă niște competențe. Pentru că tot sistemul se vaită că nu există, și într-adevăr nu există suficienți psihologi sau consilieri vocaționali la nivel de România. Dar nici nu există preocupare foarte mare pe subiectul acesta. Nu se înțelege nici în al 12-lea ceas că tinerii Generației Z nu mai sunt dispuși, nici ei și nici companiile, să rătăcească pe drumuri care nu-s despre ei. Noi am mai făcut-o, dar ei nu vor. Nu ne întrebăm de ce pleacă tinerii. De fiecare dată în companiile pe care le-am condus, exit interview era vital pentru mine, era vital să am aceste dat despre toți oamenii, indiferent de vârstă, care plecau din companie. Tinerii nu rămân dacă nu găsesc locul potrivit, compania care să servească valorilor pe care le au, credințelor cu care au crescut. Nu facem nimic, nici sistemul educațional, nici companiile. Suntem într-o așteptare total nerealistă, în care altcineva să rezolve problema. Asta nu o să o rezolve nimeni dacă nu ne suflecăm mânecile fiecare dintre noi și să facem lucruri, să ne ducem către ei, să înțelegem care le sunt concret nevoile și să construim în direcția asta împreună cu ei.
Vorbim despre consilierii din școli, dar ei nici măcar baterii de teste nu au. Nu au acces la abonamente pentru instrumente aduse în prezent, lucrează cu lucruri foarte vechi. Cum doriți să ajungeți la cât mai mulți tineri?
Eu am pornit programul în varianta fizică pentru că ceea ce îmi doresc n-o să se poată niciodată online. Toată experiența și expunerea pe care tinerii le au în sala de training, împreună cu mentorii, cu facilitatorii noștri, cu psiho-pedagogii implicați în program nu le poate oferi online-ul. Tinerii care vor ajunge la noi vor fi probabil câteva sute, în fericitul caz să atingem maximum 1.000 pe an, însă ca să putem ajunge la masa aceea critică de care avem nevoie, ținta de un milion de tineri nu o putem face decât în programe hibrid, în programe la nivel național și, evident, în programe online. După doi-trei ani de trecut niște tineri prin sălile noastre și de văzut cum se așază lucrurile în ei și mai ales care sunt transformările care se întâmplă și care este parcursul lor în anii aceștia, îmi doresc să dau un produs la cheie ministerului pe care să-l ducă mai departe și să-l implementeze la nivel național. Statul trebuie să construiască programe guvernamentale care să ne sprijine. Între ceea ce livrează sistemul și ceea ce au nevoie mediul de business și societatea românească e o prăpastie atât de mare, că dacă nu reușim să ne trezim și să construim niște punți între noi, toți tinerii buni pleacă. Jumătate dintre tinerii cu care noi lucrăm ne spun că vor să plece.
Care sunt motivele pentru care vor să plece?
Lipsa de predictibilitate din România, faptul că se simt neapreciați în țară, nevalorizați și că nu au o perspectivă pentru viitor. Nu se mai regăsesc aici. Au și văzut în familiile lor. Sunt tineri care au trăit cu părinți absenți din viețile lor, unii dezinteresați, dar cei mai mulți rupți de muncă. Muncim câte 12, 14, 16 ore pe zi unii dintre noi, motiv pentru care tinerii au spus „eu nu vreau o viață ca a voastră, vreau altceva“ și știu că poate exista o viață mai bună, dar nu aici. Eu am credința că o putem face și aici. Și am o fiică de 17 ani și jumătate și își dorește să studieze afară doar pentru că vorbim de un alt sistem educațional, dar vrea să revină. Însă cei mai mulți nu vor să revină. Au fost și situații în care au spus „am încredere că, cu ceea ce știu și pot să fac, pot să fac ceva și în România și o să încerc și aici“, dar sunt foarte puțin tinerii care ne spun asta.
„Tinerii din școlile de stat sunt triști, sunt ca într-o colivie“
Cât de devreme ar trebui să înceapă această consiliere, cea profesională, de exemplu?
Cea profesională o recomand înainte de admiterea la liceu, ca să nu mai risipim patru ani din viața copiilor noștri. Am avut o experiență uluitoare la un moment dat ajungând într-un liceu economic și întrebându-i pe tineri dacă a fost alegerea lor sau pur și simplu și-au dorit părinții. Era o sală plină, cred că peste 120 de tineri, și nu-mi răspundea nimeni. Și am tot încercat să le povestesc că și eu am urmat aici și că nici la mine n-a fost neapărat opțiunea mea și așa mai departe. Într-un final, o voce din sală răspunde foarte trist – și acum îmi răsună în minte vocea acelei tinere: „Nu am ales noi, a ales sistemul, ne-au repartizat!“. În secunda aia m-am prăbușit total. Cum am putut să uit că sistemul strâmb, pe bază de algoritm și pe baza unor părinți care unii nu se pricep să pună opțiunile, a decis? Ne întrebăm de ce ajung cum ajung în companiile noastre, la recrutare, în interviuri. Sistemul acesta strâmb îi aruncă patru ani pe niște profiluri care n-au nicio treabă cu cine sunt ei și cu cine pot ei să devină. Încă ne întrebăm de ce bâjbăie și de ce se apucă de tot felul de lucruri, de ce își caută bucuria și plăcerea în lumi virtuale și în orice altceva. Pentru că nu facem nimic să construim aproape de ei și de cine sunt ei. Lucrul acesta va fi greu de schimbat. Cum reușim să o facem? Poate mai multe ONG-uri care să pornească în direcția asta. Gândirea mea a fost de a duce eu un produs la cheie, care să-și arate roadele și valoarea și ministerul să-l ia.
Contextul, pământul fertil pentru dezvoltarea abilităților
Observați diferențe între copiii care provin din școala de stat și copiii care vin din școli private? Cei din școlile private au și ei nevoie de ghidare?
Da, sunt diferențe. Cei din sistemul privat sunt mult mai deschiși, pentru că ei au tot avut parte de experiențe extracuriculare și atunci sunt mai familiarizați. Dincolo de asta, la ei este și interesul portofoliului, în cazul celor care aplică la universități din străinătate. În schimb, tinerii din școlile de stat sunt foarte triști, sunt ca într-o colivie: degeaba le deschizi ușa și le spui că au suficient de strașnice aripile alea să zboare cât de înalt pot ele, nu vor să iasă de acolo. Cu greu se deschid aici și există o luptă, un efort mult mai mare cu cei din sistemul de stat.
Această problemă merge mai departe, în sistemul universitar. Ce se întâmplă când tinerii urmează o facultate pentru care nu sunt potriviți sau nu o doresc?
Noi nu ne naștem cu un singur talent sau cu o singură abilitate, ci cu foarte multe lucruri pe care le putem împlini, dar n-avem contexte de expunere prin care să le scoatem la suprafață. Iar UP asta a făcut, le-a dus în contexte reale de viață. Un exemplu: o serie de tineri își dorea marketing – jumătate să dea admitere, alții să-și schimbe facultatea în care erau. Atunci am zis: înainte să luați decizia asta, să vă dau în context ce înseamnă exact marketingul. Am făcut o academie în care aveau de construit inclusiv partea de content vizual, unde aveau roluri, responsabilități, deadline-uri, scripturi de scris. Deci, ca la muncă, doar că le-am adus un trainer care să-i ghideze un pic în direcția asta, să le spună ce înseamnă și ce ar trebui să facă. Prima dată au avut de făcut toți de toate, ca după aceea să se rafineze și fiecare să rămână pe palierul în care s-ar simți cel mai confortabil. Acela a fost un moment în care ei au avut posibilitatea să înțeleagă. Deci le dăm contexte reale de viață în care să aibă parte de expunere, să vadă cum lucrează unii cu ceilalți, ce pot să scoată din ei și mai ales cum pot să construiască o perspectivă cât mai aliniată cu aspirațiile pe care ei le au. În final au rămas vreo 60%, deși toți voiau la marketing. Dar cei care au rămas și care într-adevăr lucrează sunt 60% dintre ei.
70 de ore pentru viitor
Ceea ce construiți dumneavoastră înseamnă un alt fel de a face școală cu totul. Cât este de realizabil proiectul acesta în școli?
Nu trebuie să preia toate lucrurile acestea, toate finețurile pe care noi le facem, dar trebuie implementat. Într-un învățământ de masă nu se poate să facem ceea ce fac eu aici, îmi dau seama că este dificil, dar dacă se preia partea de orientare vocațională și dacă o implementează cu temeinicie, deja suntem departe.
Ce înseamnă mai exact acest program?
La început, tinerii au parte de experiența lor în care testează programul, pun întrebări, stau de vorbă cu ambasadorii, văd un pic cum ne desfășurăm aici și dacă sunt dornici să urmeze programul – 100% din toți tinerii care au trecut prin demo-urile noastre au spus că vor programul. E adevărat că nu toți și-l permit sau nu toți vin din familii care să-și permită programul care are 70 de ore. Valoarea lui, din punctul meu de vedere, am ținut-o cât de jos am putut: 155 lei/ora e prețul unei meditații. Mă lovesc de întrebarea părinților: „De ce ar vrea copilul meu să stea 70 de ore în programul acesta? Că ei vor să bifeze lucruri repede“. Dar după ce intră și văd cum ne desfășurăm, tinerii cer mai mult. Prima dată programul a fost șase luni și ulterior am înțeles că mai trebuie să adăugăm și partea de mentalitate, partea de succes, de eșec, de negociere și gestionare a conflictelor, pe lângă toate celelalte teme. Și atunci programul s-a lungit pe nouă luni.
„Generația Z este strălucitoare, dar are nevoie de suport“
Cum ați văzut acele generații de tineri, abia intrați în piața muncii, în comparație cu generațiile mai mari cu 20, 30 de ani?
Și noi porneam în viață cu destul de multe lucruri la care nu ne pricepeam. Doar că timpurile pe care le-am trăit parcă erau un pic mai blânde cu noi. Parcă timpul avea altă valoare și parcă se topea diferit față de cum se întâmplă lucrurile astăzi. Eu am constatat că, în ultimii ani, generațiile care vin sunt mult diferite de generația mea și atunci am zis: trebuie să facem ceva, pentru că riscăm ca în viitorii ani să nu prea mai avem cu cine să lucrăm. Generația Z este strălucitoare din punct de vedere al capacității de a face lucruri, doar că are un soi de fragilitate, are nevoie de suport, de sprijin. Dar este o generație extrem de pragmatică și asta cred că le face bine, și eu cred că și societății. Nouă ne-a lipsit pragmatismul. Cumva, dacă noi ne-am mai împiedicat printre ele și ne-am mai rătăcit pe tot felul de drumuri profesionale și nu numai, ei nu prea au timp de rătăciri și nici nu cred că au răbdare.
Așadar, ar trebui să aleagă bine din prima...
Exact. Au nevoie de îndrumare, suport și sprijin, dar partea de îndrumare vocațională este esențială pentru ei, pentru că nu mai sunt dispuși să tot încerce și nici nu au capacitatea, n-au reziliența necesară să ducă toate provocările acestea.
„Pragmatismul“ de a face ce îți place
Una dintre constatările din piața muncii era că tinerii se adaptează foarte greu la lucru și că nu rămân pentru mult timp. De ce?
Cauza principală este aceea legată de faptul că nu sunt pe drumurile lor profesionale – că nu le place, că au aterizat în niște școli sau în niște domenii care nu-i împlinesc. Nu se regăsesc. Dincolo de ce ne place să învățăm, important este să înțelegem ce ne place să facem. De aceea au nevoie de aceste contexte în care să gândească cu propria minte, în care să facă cu mânuțele lor, să vadă dacă rezultatul îi mulțumește cu adevărat, îi împlinește și dacă le satisface nivelul de așteptări. S-ar putea să ne placă și să facem cu pasiune niște lucruri, dar să nu câștigăm îndeajuns încât să ne acoperim standardul de viață pe care ne dorim să-l avem.
Ce le-ați spune angajatorilor care îi cataloghează drept superficiali, delăsători?
Am fost 25 de ani acolo și știu exact care e perspectiva, mai ales a antreprenorilor din România. Toată lumea își dorește ca tinerii să vină învățați. Și am spus: voi așteptați de 30 de ani și vedeți că nu se întâmplă nimic. Eu am vrut să construiesc niște academii profesionale în jurul companiilor pe care le-am condus și n-am reușit să fac asta. Însă am învățat și am crescut oamenii, că de aici a pornit și această misiune de viață, pentru că am văzut care este valoarea pe care am produs-o în companie alături de ei și acela a fost modelul prin care am arătat: asta este ce am făcut noi, eu și echipele mele de manager și cu oamenii cu care am lucrat, și asta este ce am întors în business. Cum ar fi dacă ar exista tot mai mulți care să crească aceste pepiniere la nivel de industrii, la nivel de companii? Noi, practicienii, cu ei, teoreticienii, să construim niște punți unii către alții. Nu vom reuși și nu ne vor ieși toate, dar între a sta cu mâinile în șold și a aștepta să vină din cer până la a face niște lucruri… Aici e rolul, e perspectiva din care trebuie să construim. E foarte greu să plătească o companie prețul întreg al acestei instruiri. Vorbim de abilități de viață și abilități profesionale. Tinerii trebuie, la rândul lor, să-și asume și ei efortul de a învăța pentru că acum există resurse și multe gratuite. Trebuie doar să ne apucăm să le studiem și să le integrăm în viața noastră – iar asta face un program de mentorat.
Îi învățați și să învețe.
Exact. Și asta avem: „Cum învățăm să învățăm“, fix așa se numește una dintre sesiunile noastre. Dar mediul antreprenorial, mediul profesional, la rândul lui, are datoria să specializeze tinerii. Poate nu poate să facă educație privind abilitățile de viață luând-o de la zero, dar să-i specializeze și să le asigure o integrare facilă e de datoria companiilor. Deci este tot despre împreună, este tot despre a livra fiecare. Statul, la fel – dacă ar vrea cu adevărat să ajute companiile și să ofere acele programe guvernamentale prin care să sprijine companiile, noi cu practica și cu tot ceea ce știm, mediul educațional cu oamenii valoroși, să ne așezăm cu toții în niște contexte astfel încât să-i ajutăm, să ne aducem unii mai aproape de ceilalți spre a-i sprijini pe tinerii noștri.
Privatul și mediul educațional, la unison pentru tineri
Învățământul tehnic nu prea și-a arătat roadele. Cum ați vedea totul așezat?
Și tehnicienii trebuie să vină aproape. Eu am condus opt ani o companie mare din industria alimentară, și când eu visam să fac acele academii profesionale voiam inclusiv în domeniul acesta să pregătim oamenii. Și doar un semnal am dat către Galați, de unde este compania, și au venit către noi: „Spuneți-ne cu ce să vă ajutăm, ce putem să facem și noi pentru voi!“. Am văzut această deschidere, de asta cred că mai există dascăli și profesori și oameni inimoși. Chiar spuneau: „Din teorie știu asta, dar aș vrea să stau câteva zile în fabrică la voi ca să înțeleg și mai bine“. E adevărat, nu sunt mulți, dar sunt câțiva. Inclusiv universitățile se pot dota cu mini-laboratoare pentru toate industriile active la noi în țară. Și de acolo să începem cu companiile industriei respective să vedem cum construim pe nevoile care există la momentul actual în piață, nu ce a existat cândva. Degeaba îi înveți tehnologie pe niște echipamente de acum 100 de ani care nici nu mai există.
Veți încerca să implementați proiectul în școli-pilot?
Prima dată cam acolo trebuie. Nimeni nu va vrea să se implementeze la început. E firesc. M-am gândit și eu să ducem programul în niște școli-pilot, dar tot în școli private o să-l duc în prima fază, pentru că ei sunt deschiși, pentru că știu că e valoros pentru tinerii lor și își doresc să dea alternative educaționale copiilor. Eu sunt de 25 de ani în business și încă mă lovesc de rigidități ale sistemului.
Se încarcă comentariile...
