Studiu: Cealaltă problemă a Egiptului - Nilul

0
0
Cu toată tradiţia, Egiptul şi Sudanul pierd monopolul asupra fluviului vieţii. Imagine din apropierea Luxorului.
Cu toată tradiţia, Egiptul şi Sudanul pierd monopolul asupra fluviului vieţii. Imagine din apropierea Luxorului.

Copleşiţi de densitatea evenimentelor din Africa de Nord, uităm un fapt esenţial: că Egiptul este şi rămâne o ţară africană.

Cu mult înainte de venirea islamului în regiune, Egiptul şi-a văzut destinul în Cornul african articulând o diplomaţie a Nilului care să îi asigure fluxul vital de apă. Mai ferit de ochii presei occidentale şi opiniei public este noul tratat al Nilului semnat la Entebe, Uganda, de cele mai multe state africane riverane fluviului pe 24 mai 2010, Burundi fiind ultimul adăugat la începutul lunii martie. După decenii în care Egiptul şi Sudanul au avut cvasi-monopolul deciziei în folosirea apei Nilului, dezvoltările economice şi demografice ulterioare au încurajat restul statelor suverane să ceară renegocierea relaţiei. Dacă regimul de la Cairo (ca şi cel de la Khartoum, de altfel, puternic încercat) nu va şti cum să răspundă provocării urmările pot fi dramatice pentru viaţa locuitorilor Vechiului Regat.

Eternul fiu al Nilului

Cel mai lung fluviu din lume, cu un curs de peste 6000 km de la origine la vărsare şi un bazin hidrografic de 3.400.000 km², Nilul traversează teritoriul a 10 state: Burundi, Congo, Uganda, Tanzania, Rwanda, Kenya, Etiopia, Eritreea, Sudan şi Egipt. Cele două origini ale sale, Burundi şi Etiopia creează două cursuri de apă: Nilul Alb, moşit de Marile Lacuri din centrul continentului negru şi Nilul Albastru, înrădăcinat în Lacul Thana din Etopia. Cele două cursuri încărcate cu abundente precipitaţii tropicale se unesc lângă oraşul Khartoum pentru a străbate un drum deşertic terminat în Marea Mediterană.


Butada devenită un arhiclişeu care spune că Egiptul este un fiu al Nilului exprimă de fapt eterna dependenţă a vecinilor piramidelor de capriciile unei naturi pe care omul nu a reuşit să o subjuge cât să o irite. Poziţia geografică şi importanţa militară a Egiptului sunt într-un echilibru fragil ameninţat pe termen lung de creşterea demografică spectaculoasă care consumă tot mai multe resurse. La un teritoriu de peste 1 milion de kilometri pătraţi, circa o treime din teritoriul egiptean (326.000 km²) sunt ocupaţi de bazinul Nilului. 85% din populaţia ţării trăieşte în această zona ferită de contrastantul peisaj deşertic. Prin comparaţie 73% din populaţia Ugandei, 74% din cea a Sudanului, 58% din Burundi, 16% din Tanzania şi 35% din cea a Etiopiei îşi duc viaţa în bazinul hidrografic al străvechiului fluviu. Cantitatea de precipitaţii alocată fiecărei ţări ilustrează şi mai clar dependenţa societăţii egiptene de artera hidrografică. Cantitatea de precipitaţii ce cade anual este de 1.570 mm/an în Burundi, 1915 mm/an în Congo; 2010 mm/an pentru Etiopia; 1790 mm/an în Kenya şi doar 120 mm/an în Egipt. Dacă o climă şi vegetaţie luxuriante oferă alternative statele central-africane, selenitatea climatului egiptean echivalează ignorarea diplomaţiei Nilului o sinucidere pentru regimul de la Cairo.

Egiptul - între meandrele geografiei şi cele ale politicii


Ȋncă din timpuri vechi Nilul a fost folosit ca un levier în jocurile de putere dintre variile regate ale Cornului african. Regii etiopieni precum Gebre Meskel, Ne’askuta Le’Ab, Anda Tsiyon sau Zar’a Yacob au încercat să restricţioneze cursul de apă al fluviului către vecinul nordic. Ȋn secolul XIX, conducătorul egiptean Mohammed Ali aspira la un soi de federaţie niluviană care să aducă statele riverane fluviului sub puterea de la Cairo. Prezentele relaţii dintre Egipt, Sudan şi restul ţărilor riverane sunt statuate de două tratate încheiate în 1929 şi 1959. Conform primului autorităţile imperiale se obligau să nu construiască instalaţii hidrologice care să impieteze cantitatea de apă furnizată Egiptului. Egiptul urma să primească 44 miliarde metri pătraţi de apă anual iar Sudanul britanic 4 miliarde. Un nou tratat semnat între un Sudan proaspăt independent (din 1956) şi Egipt are loc în 1959 şi reajustează cantităţile la 55,5 miliarde metri cubi anual  pentru Egipt şi 18,5 pentru Sudan. Niciunul dintre cele două tratate nu a ţinut însă seama de interesele etiopiene de pe al cărui teritoriu izvorăşte 85% din debitul hidrologic al întregului fluviu. Decolonizarea a moştenit cadrul legal iar Egiptul a încercat printr-o serie de manevre diplomatice să menţină bunăvoinţa vecinilor riverani. Două au fost meridianele principale de acţiune: 1) nepărtinirea în conflictele ce implicau statele est-africane şi 2) orchestrarea unor forumuri de cooperare riverană. Hydromet, Undugu, Iniţiativa Bazinului Nilului (NBI) şi TECCONILE s-au dorit a fi formule de cooperare, fără însă a obţine vreun succes deosebit.


Hydromet, prima de felul său a fost instituită în 1967 şi avea rolul de a supraveghea debitul Nilului în regiunea marilor Lacuri, precum Victoria, Kioga şi Albert.


Mai târziu, în 1983 la Khartoum apare Undugu (termen preluat din swahili însemnând fraternitate). Undugu avea 6 membri riverani: Egipt, Sudan, Uganda, Rwanda, Burundi şi Congo alături de un stat non-riveran: Republica Central Africană. Iniţiativa nu a avut o viaţă lungă fiind dezmembrată după doar câţiva ani. Sunt exceptate Etiopia, Kenya şi Tanzania.


Penultima iniţiativă purta abrevierea muzicală a unui nume mai complicat: TECCONILE-Technical Cooperation Committee for Promotion of Development and Environmental Protection of the Nile Basin (1992): avea misiunea de a reglementa parametri comerţului precum şi ai cursului apei între semnatari.


Un important pas în cooperare multilaterală în face Iniţiativa Bazinului Nilului (NBI- Nile Basin Intiative) creată în februarie 1999 la Entebe în Uganda cu ajutor canadian (mai precis prin aportul CIDA: Agenţia de Dezvoltare Internaţională Canadiană). Iniţiativa va fi întreţinută prin conferinţele Nil 2000, o serie de întruniri periodice care să sudeze relaţiile dintre statele riverane.


Dincolo de jocul cuvintelor protocolare, interesele statelor nu au putut fi cu adevărat armonizate prefigurându-se doi poli: Sudanul şi Egiptul, semnaterele din 1959 şi restul naţiunilor central-africane conduse de Etiopia dornice de o renegociere a puterii. Aceasta din urmă are un meci mai vechi cu Egiptul, cimentat de tradiţia istorică. Regii etiopieni precum Gebre Meskel, Ne’askuta Le’Ab, Anda Tsiyon sau Zar’a Yacob au încercat să restricţioneze cursul de apă al fluviului către vecinul nordic. Egiptul a invadat Etiopia de 16 ori pentru a o pedepsi pentru încercările de a schimba cursul Nilului. După 1945 junta militară de la Cairo a încercat prin preşedinţii săi succesivi să împiedice regimul de la Addis-Abeba să construiască baraje pe cursul Nilului. Preşedintele Sadat a declarat că armata egipteana va interveni de urgenţă în cazul unei fronde etiopiene. Ȋn 1980 un război aproape a izbucnit între cele două state. După 1990 însă relaţiile au fluctuat, alterând sau suprapunând momente cordiale cu tensiune. Ȋn 1993 cele două state semnează un acord de cooperare. Un an mai târziu, ministrul etiopian al apei şi irigaţiilor declara la Cairo că Nilul trebuie să fie o sursă de prietenie şi nu de dezbinare între state; afirmaţie oglindită în 1999 de ministrul de externe etiopian, Seyoum Mesfin ce asigura că Etiopia nu va porni un război cu Egiptul pentru bazinul Nilului. Un Memorandum de Ȋnţelegere la finele lui 2009 va permite delegaţiilor celor două state să schimbe expertiză economică inaugurând un Consiliu Comercial Egipt-Etiopia. Cele cinci baraje construite de Etiopia în ultimul decenii par să confirme bunele intenţii. Pentru alţii însă faptul împlinit nu este decât rezultatul neglijării de către Egipt a vecinătăţii sale africane pentru a se concentra pe identitatea mediteraneană şi islamică. Firmele europene, precum Salini Costruttori din Italia a primit în mai 2010 un contract din partea guvernului de la Addis Abeba pentru a construi trei noi baraje. Dialogul dintre fostul dictator, Hosni Mubarak şi premierul Silvio Berlusconi pentru a-l convinge pe acesta din urmă să intervină pe lângă firmele italiene nu s-a soldat nu nici un rezultat. Războiul declaraţiilor dintre cele două state nu apare din neant, ci semnifică ruptura unui leucoplast pus peste o rană prea adâncă. Teama Egiptului de o Etiopie mai puternică ce i-ar putea nega accesul la apă alături de secesiunea Sudanului au asmuţit regimul de la Cairo către declaraţii belicoase. Prim-ministrul etiopian, Menes Zenawi a răspuns menţinându-şi poziţia şi afirmând voinţa de a rezista armat unei eventuale intervenţii egiptene. Acum când Egiptul însă cunoaşte un provizorat şansele unor decizii violente îşi fac loc în ecuaţie. Ar putea guvernul Tantawi să încerce o legitimare printr-un exerciţiu victorios asupra Etiopiei? Pe de altă parte nici Etiopia nu promite să fie o pradă uşoară.


Adăugându-se unui areal de criză deja format, un nou conflict între Egipt şi Africa Centrală ar putea deveni metafora viitoarelor războaie pentru care apa este cel mai scump mineral.

Silviu Petre
este doctorand la SNSPA şi cercetător la Centrul de Studii Est-Europene şi Asiatice (CSEEA).

În lume


Ultimele știri
Cele mai citite