Nord Stream, lansată sub apă

Pe 9 aprilie a început construcţia efectivă a conductei Nord Stream, prin care Rusia va exporta gaze în Europa, într-un parteneriat cu Germania care este contestat de câteva ţări din regiune. Dacă Finlanda sau Suedia cred că gazoductul ar putea afecta mediul, Polonia reclamă că acesta adânceşte dependenţa Europei de energia Rusiei. În plus, ocolind-o.

Puţine dezbateri europene au avut atâtea implicaţii economice, politice dar şi fundamental etice ca invocata politică energetică a Uniunii Europene. Din nefericire, dezbaterile au relevat mai mult liniile de fractură ale intereselor şi mentalităţilor noii şi vechii Europe.

Dacă după Războiul Rece Europa celor 15 a văzut în Federaţia Rusă un partener economic şi politic viabil, reflexele de reţinere dobândite de statele central şi est-europene faţă de Marele Urs în perioada când erau unite de acesta de „sentimentele frăţeşti sovietice" au adus în Uniune o nouă atitudine: suspiciunea faţă de tot ce vine dinspre Răsărit.

Pod subacvatic

Încă anii '90, când blocul estic lucra la convergenţa cu UE, la Kremlin exista o iniţiativă de relansare economică prin folosirea resurselor naturale. Studiile de fezabilitate ale rutelor alternative pentru exportul hidrocarburilor ruseşti necesare Europei au debutat în 1997, cu doi ani înainte ca Vladimir Putin, în calitate de preşedinte, să transforme energia într-o armă a politicii externe ruseşti.

Acum, cu susţinerea formală a Uniunii Europene, conducta Nord Stream - care se scufundă în Marea Baltică în dreptul portului rusesc Vyborg pentru a reieşi la suprafaţă în portul german Greifswald - este programată să intre în funcţiune anul viitor. Compania care va construi şi administra gazoductul are sediul în Elveţia, iar acţionari sunt gigantul rus Gazprom (51%), germanii de la E.ON Gas şi Wintershall Holdings (fiecare cu câte 20%) şi olandezii de la Gasunie (9%) - pe ultima sută de metri s-a discutat şi despre cooptarea companiei franceze GDF Suez.

Tehnic, Nord Stream va avea o lungime de 1.220 kilometri şi o capacitate de transport, în prima fază, de 27.5 miliarde de metri cubi anual, adică aproximativ 9% din totalul gazelor naturale importate de UE, la nivelul anului 2007. În a doua fază de construcţie, care va începe în 2011, capacitatea de transport se va dubla.

Subteranele politice

Alături de proiectul South Stream, gazoductul nordic face parte din noua infrastructură prin care Kremlinul intenţionează să-şi transporte resursele spre Europa Occidentală ocolind vechi intermediari ca Slovacia, Polonia sau Ucraina.

Această politică are două interpretări. Moscova accentuează necesitatea securizării căilor de transport, implicit a veniturilor Gazpromului, şi garantarea fluxului de gaz către Europa. Crizele ucraineano-ruse, care au periclitat standardul de viaţă al occidentalilor, au subliniat pericolul intermediarilor, pe care Nord Stream îi evită complet.

Pe de altă parte, Polonia sugerează că scoaterea Europei Centrale din jocul energetic nu face decât să restrângă posibilitatea regiunii de a reacţiona la presiunile Kremlinului. Şi mai dur, Radek Sikorski, acum ministru de Externe al Poloniei, condamna, în 2006, această înţelegere ruso-germană comparând-o cu Tratatul Ribbentrop-Molotov.

Nu în ultimul rând, Nord Stream are implicaţii etice. În calitatea sa de Cancelar al Germaniei, Gerhard Schroeder nu doar că a fost un avocat al proiectului, dar l-a semnat cu numai câteva săptămâni înainte să părăsească funcţia sa. Ulterior a intrat oficial în slujba Gazprom. Cu toate implicaţiile sale economice, strategice sau politice, construcţia gazoductului este, cu siguranţă, un triumf al Rusiei. În sud-estul Europei, Kremlinul urmăreşte o victorie similară în competiţia dintre Nabucco şi South Stream.