Cine conduce Europa? Estul este în creștere, Germania este în scădere, Marea Britanie este afară | The Economist
0Fotbalul este un joc în care "douăzeci și doi de bărbați urmăresc o minge timp de 90 de minute și, la final, germanii câștigă întotdeauna", a glumit cândva fotbalistul englez Gary Lineker. Timp de decenii, Uniunea Europeană a avut dinamică politică similară: fie că era compusă din șase țări, 12 sau 27, statele membre căutau compromisuri până când ceea ce fusese pregătit de Franța și Germania era acceptat de toți. Dar vechiul model de dominare a celor două cele mai mari state membre s-a clătinat demult. Pe măsură ce Europa se confruntă cu crize repetate, se conturează o nouă geografie a puterii, mai fluidă, scrie The Economist.
Trei ani de pandemie și apoi războiul din Ucraina au contribuit la remodelarea proiectului european. Acest lucru include schimbarea echilibrului dintre cei care contează. Apărarea și extinderea spre est, odată politici adormite, sunt acum priorități - oferind o nouă voce vecinilor Ucrainei din Europa Centrală. Creșterea Chinei și perspectiva revenirii trumpismului în America au determinat Uniunea Europeană să-și reconsidere aranjamentele economice - adesea pe linii franceze de stat. Imperativele climatice au consolidat valoarea acțiunii la nivel colectiv - o abordare favorizată de instituțiile cu caracter quasi-federal ale UE din Bruxelles. Și de la Finlanda la Franța, populiștii de dreapta duri își câștigă influența înaintea alegerilor pentru Parlamentul European din iunie.
Nu demult, Angela Merkel era liderul necontestat al continentului. Succesorul său ca cancelar german, Olaf Scholz, nu a preluat ștafeta. Mulți se uitau la Emmanuel Macron pentru a o prelua, nu în ultimul rând președintele francez însuși. Dar acesta se confruntă cu o situație politică din ce în ce mai tensionată acasă, ceea ce pe 8 ianuarie a dus la concedierea prim-ministrului său în speranța unei reporniri. Nu se poate prezenta pentru realegere în 2027, iar maniera sa încrezătoare de sine, care adesea irită colegii lideri UE. Germania și Franța au o autoritate de neegalat atunci când sunt aliniate. Dar asta se întâmplă rar.
Fără un lider clar, cine contează în aceste zile depinde de ceea ce este în joc. De pildă, apărarea și securitatea, probleme aflate în mintea tuturor, având în vedere situația din Ucraina (și mai recent, din Orientul Mijlociu). După invazia Rusiei din februarie 2022, puțini s-au uitat la Germania pentru direcție: aceasta se obișnuise să devină dependentă de gazul rusesc, iar forțele sale armate erau atât de nepregătite încât Scholz a declarat necesitatea unei Zeitenwende, o schimbare a spiritului timpurilor. În contrast, țările din Europa Centrală, conduse de Polonia și cele trei state baltice, s-au simțit justificate după ani de avertismente cu privire la pericolul reprezentat de Rusia, fostul lor stăpân.
Influența lor s-a văzut în două schimbări de politică. Una este faptul că însuși UE plătește pentru a trimite arme în Ucraina, un prim pas în cheltuielile pentru apărare. Al doilea este extinderea, care fusese anterior exclusă de pe agendă; nicio țară nu s-a alăturat de la aderarea Croației în 2013. Acum, nouă candidați sunt în diverse stadii de negocieri. Cel mai remarcabil este Ucraina, cauza căreia a fost susținută de Europa Centrală, în ciuda rezervelor inițiale din partea Franței și Danemarcei; la 14 decembrie liderii UE au convenit să înceapă negocieri formale de aderare. Când și dacă blocul se va extinde la 36 de țări - ceea ce va dura ani, dacă nu decenii - centrul gravitațional se va deplasa decisiv spre est.
Într-un sens mai larg, Europa Centrală are acum suficientă greutate pentru a respinge idei provenite din vest. Cel mai important dintre acestea este "autonomia strategică", un concept în schimbare susținut de Macron. Acesta susține că Europa ar trebui să poată acționa independent față de ceilalți, de exemplu, prin purtarea unei părți mai mari a povățuirii în apărarea sa. Decidenții politici din Polonia sau Slovacia găsesc garanțiile de securitate oferite de NATO - și astfel de către America - mult mai convingătoare. Apelurile Franței pentru ca forțele armate ale UE să cumpere echipamente militare europene (adesea franceze) au fost, în mare parte, ignorate.
Cu toate acestea, cu toată influența pe care Europa Centrală o deține în ceea ce privește Ucraina, vocea sa este puțin auzită în ceea ce privește alte aspecte ale elaborării politicilor europene. (Autoritatea morală acumulată la Varșovia și Bratislava prin ajutorul acordat Ucrainei a fost puțin afectată după ce au închis granițele pentru exporturile agricole în aprilie, iritând liderii de la Kiev.) Când vine vorba de politica economică, Europa este determinată să gândească din ce în ce mai mult în termeni francezi. Aici, apelul clar al lui Macron pentru autonomia strategică s-a dovedit mult mai puternic. Stimulați de o neîncredere de lungă durată în globalizare - și de noi temeri legate de lanțurile de aprovizionare care pot fi perturbate de pandemii sau de geopolitica complicată - Franța dorește ca continentul să fie mai autonom. Tensiunile dintre America și China, precum și perspectiva unei noi administrații Trump în 2025, au făcut ca alți europeni să asculte.
Macron a impus ideea că Europa a fost "naivă" în relațiile sale cu restul lumii, ținând piețele deschise în timp ce partenerii săi comerciali nu au făcut-o (de exemplu, America cu planul său protecționist de tranziție verde sau China cu subvențiile sale exagerate). Regulile UE care interzic guvernele naționale să favorizeze industriile preferate au fost suspendate pe durata pandemiei COVID-19 și nu s-au întors niciodată. Cu un slogan al "Europei întâi", politicienii au acum mai mult control asupra formei economiei. Ideea franceză a Europei cu o politică industrială a fost cândva tabu, dar acum este abordarea acceptată.
Tendințele dirigiste ale Franței au prevalat pentru că ideile sale au umplut vidul lăsat de Marea Britanie, care a votat pentru a părăsi UE în 2016 și a ieșit în cele din urmă patru ani mai târziu. Dacă ar fi rămas membră a clubului, ar fi contracarat cu entuziasm planurile franceze. Acum, sarcina revine fostilor lor aliați din nordul Europei, precum Danemarca, Irlanda sau Țările de Jos, precum și Comisiei Europene din Bruxelles. Dar această alianță lejeră poate doar să dilueze planurile franceze, nu să le prevină în întregime.
Marea Britanie nu este singura care nu se află la masa de conducere a Uniunii Europene. O absență mai surprinzătoare este Germania: domnul Scholz este considerat dispărut de pe scena europeană. O coaliție delicată care include Verzii de stânga și liberalii de pe piața liberă i-a redus capacitatea de a încheia acorduri în Bruxelles. "Coaliția germană se mișcă mai lent decât dezbaterile din cadrul UE", se plânge un oficial senior de la Bruxelles. Acest lucru i-a costat influența.
Absența Germaniei a fost adesea un câștig pentru Franța. Multe decizii politice ale UE au astăzi o notă distinctivă franceză, cum ar fi absența unor acorduri comerciale noi majore (inacceptabilă pentru fermierii francezi) sau o relaxare parțială a regulilor europene care limitează deficitele bugetare. Dar în mare parte, absența implicării germane împiedică ambițiile lui Macron: schemele federaliste concepute în Paris prind cu adevărat aripi doar atunci când partenerii din Berlin le acceptă. Nimeni nu crede că slabul echilibru dintre Scholz, recunoscut pentru personalitatea sa rece și nordică, și Macron, ferm convins de ideile eurofile, se va îmbunătăți curând.
În alte circumstanțe, Franța ar fi putut căuta alianțe care să poată schimba și mai mult balanța puterii. Dar există puține locuri evidente în care să caute. Italia este condusă de Giorgia Meloni, ale cărei poziții de dreapta dură fac dificilă colaborarea cu mainstream-ul. Olanda își pierde premierul de lungă durată, Mark Rutte, poate în favoarea lui Geert Wilders, un aliat ideologic al doamnei Meloni. Politica haotică a Spaniei a limitat pofta sa de a influența dezbaterea europeană. Recent întorsul Donald Tusk în Polonia este liberal și pro-UE, dar are mult de muncă acasă.
Poate cel mai mare beneficiar al acestui vid a fost instituțiile centralizate ale UE de la Bruxelles. Sub conducerea Ursulei von der Leyen, ea însăși germană, din 2019 Comisia Europeană, brațul executiv al UE, a acumulat mai multă putere ca niciodată. Mașina de la Bruxelles, cu cei 32.000 de angajați, a fost mult timp o forță formidabilă în domeniul reglementărilor, așa cum au constatat baronii din Silicon Valley de-a lungul anilor. Dar în mod tot mai evident, a intervenit și în probleme de politică și geopolitică.
Acest lucru a început cu COVID-19, când guvernele au cerut Comisiei să supravegheze achiziționarea de vaccinuri pentru întregul bloc. O consecință a recesiunii induse de pandemie a fost Next Generation EU, un fond de redresare de 807 miliarde de euro (890 de miliarde de dolari) sub formă de împrumuturi și granturi. Comisia, având în îngrijire funcționarea sa, a putut orienta banii în direcții care să se potrivească propriilor priorități, cum ar fi planurile de reducere a emisiilor de carbon la zero până în 2050 - o ambiție la care oficialii de la Bruxelles sunt mult mai entuziasmați decât mulți politicieni naționali, care trebuie să apere politica în fața alegătorilor reticenți față de perspectiva că agenda verde va afecta în continuare puterea lor de cumpărare.
Având mai multă discreție asupra banilor UE, Comisia a dobândit o autoritate proaspătă, dictând statelor membre modul în care trebuie cheltuiți banii. Aceste puteri pot fi folosite ca o sancțiune: Ungaria și Polonia au fost privatizate de bani pentru că au împiedicat statul de drept intern, de exemplu modul în care sunt gestionate instanțele. Viktor Orban, liderul autoritar al Ungariei, a cerut în jur de 30 de miliarde de euro în bani UE suspendați. În Polonia, Tusk, în toamnă, a făcut campanie în parte pe baza abilității sale de a debloca fondurile UE care fuseseră blocate din cauza politicilor predecesorului său.
Este aceasta semnul unei Europe federale în creștere, a unor superstate europene în devenire? Pentru țările precum Ungaria și Polonia, poate părea așa. Dar există limite la puterile Comisiei. Parte din influența doamnei von der Leyen derivă din faptul că coordonează strâns cu capitalele naționale, de exemplu în privința sancțiunilor împotriva Rusiei. Ea poate influența dezbaterea, de exemplu în ceea ce privește atitudinea Europei față de China, unde a militat pentru o abordare "de de-riscare" în comerț, mai puțin confruntativă decât "decuplarea" sugerată de America. Poate fi considerată drept cea mai apropiată înfățișare a unui lider european în prezent. Dar puterea ei depinde încă de alții care o urmează; va trebui să convingă liderii naționali să o renumească pentru un al doilea mandat după alegerile europene din iunie. Și Bruxelles cheltuiește încă puțin mai mult de 1% din produsul intern brut total al blocului.
Alegerile au felul lor de a reconfigura ordinea europeană. Populiștii au avut succes în Țările de Jos și Slovacia, nu și în Polonia și Spania. Se așteaptă ca aceștia să obțină teren în alegerile Parlamentului European. Cea mai puternică forță din Europa postbelică - un consens flexibil în favoarea valorilor liberale și a statului de drept - ar putea fi amenințată.
Odată ce alegerile europene vor fi încheiate, atenția se va îndrepta spre cele din America, încă principalul garant al securității europene și un contribuitor major la efortul de război al Ucrainei. O victorie a lui Trump ar fi întâmpinată cu oroare generalizată. Faptul că voturile exprimate la distanță de Paris, Berlin sau Varșovia vor conta atât de mult pentru viitorul Europei va declanșa cu siguranță dezbateri cu privire la faptul că arhitectura puterii acolo are, încă, mult de evoluat.
Se încarcă comentariile...
