Urmările Primului Război Mondial în Franța: încă se mai poate muri în „zonele roșii”
0În unele părți ale Franței, Primul Război Mondial nu s-a încheiat niciodată. Acestea sunt „Zones rouges” - un arhipelag de foste câmpuri de luptă atât de afectate și poluate de război încât, la mai bine de un secol de la încheierea ostilităților, acestea rămân improprii pentru a trăi sau chiar pentru a practica agricultura, relatează Atlas Obscura.
Primul Război Mondial a fost principalul conflict industrial și a reprezentat un adevărat laborator pentru tot felul de inovații militare, inclusiv pentru prima utilizare a tancurilor și a gazelor toxice. Atât mașinile de război germane, cât și cele aliate au lansat explozibili mortali și substanțe chimice letale pe scară largă. Se estimează că în jur de 60 de milioane de obuze au căzut în apropiere de Verdun în timpul luptelor crâncene asupra acestui oraș în 1916 - dintre care 15 milioane nu au explodat la impact.
Patru ani de război au făcut ca o zonă de o parte și de alta a liniei frontului să fie lipsită de orice semn de viață. Drumurile și podurile, canalele și căile ferate au fost distruse. Orașele au fost transformate în praf. Sate întregi „au murit pentru Franța" și au fost șterse definitiv de pe hartă.
Zonele afectate de război
Bombardamentele au fost atât de intense încât până și iarba și copacii au dispărut. Când războiul s-a încheiat în luna noiembrie a anului 1918, o mare parte din nordul și estul Franței era atât de distrusă și devastată încât arăta ca un peisaj lunar. În total, aproximativ 7% din teritoriul francez a fost distrus în timpul războiului, într-o zonă care se întindea pe 4.000 de localități din 13 departamente, de la Nord până la Bas-Rhin, la granița cu Elveția.
În 1919, Ministerul francez pentru Teritoriile Eliberate a clasificat locurile afectate în trei zone, în funcție de gradul de distrugere:
- Zones vertes („Zone verzi"), cu pagube minime;
- Zones jaunes („Zone galbene"), cu pagube importante, dar limitate;
- Zones rouges („Zone roșii"), de obicei cele mai apropiate de fostele linii de front, care au fost complet distruse.
Principala misiune a fost de a îndepărta muniția și cadavrele din zonele afectate. Acest lucru a necesitat eforturi din partea prizonierilor de război germani, a muncitorilor străini veniți din țări îndepărtate precum China și a voluntarilor Quaker, printre alții.
Au fost găsite numeroase rămășițe umane neidentificate în locuri precum Osuarul Douaumont, locul de veci al celor 130.000 de soldați germani și francezi căzuți la Verdun. Osemintele soldaților continuă să fie descoperite. Nu mai departe de aprilie 2012, autoritățile au reușit să identifice rămășițele unui soldat francez pe nume Albert Dadure.
„Viața umană este imposibilă”
Zonele verzi și galbene au redevenit locuibile relativ devreme. În schimb, în zonele roșii a fost altfel. Acestea au fost, conform unui raport oficial de după război, „complet devastate". Pagubele la proprietăți: 100%. Pagube în agricultură: 100%. Imposibil de curățat. Viața umană este imposibilă." Zonele roșii au fost curățate doar superficial, iar în mare parte doar închise.
În anul 1919, aceste zone roșii se întindeau pe o suprafață de aproximativ 1.800 de kilometri pătrați. Aici, solul a rămas plin de muniție neexplodată. Concentrațiile ridicate de metale grele și substanțe chimice din sol au crescut și mai mult riscul pentru viața. Din motive de siguranță și igienă, aceste zone erau strict interzise pentru locuințe, agricultură și chiar silvicultură.
Până în 1927, zonele roșii fuseseră reduse cu 70%, ajungând la aproximativ 490 de kilometri pătrați, în parte datorită presiunii exercitate de fermierii locali, care voiau ca pământurile și pășunile lor să redevină exploatabile și profitabile.
În prezent, arhipelagul zonelor roșii a fost redus la aproximativ 100 de kilometri pătrați, cam cât Parisul.
În fiecare an, fermierii din fostele zone roșii adună o „recoltă de fier" de aproape 900 de tone de muniție neexplodată. În apropiere de Verdun, indicatoarele rutiere conduc la gropile de gunoi unde pot lăsa aceste obuze pentru ca autoritățile să le colecteze.
Securitatea civilă franceză, care este însărcinată cu eliminarea acestora, estimează că, în ritmul actual, ar putea dura până la 700 de ani pentru a îndepărta complet toate obuzele și grenadele rămase din Primul Război Mondial de pe teritoriul Franței.
Și mai sunt și gazele, acizii și alte substanțe chimice care poluează solul - în unele părți, solul este încă îmbibat cu arsenic, astfel încât nimic nu poate crește. În zonele mai puțin afectate, biologii încă mai observă lipsa diversității florei și a faunei cauzată de poluare, despre care unii estimează că ar putea dura aproximativ 10.000 de ani pentru ca aceasta să dispară.
„Războiul care să pună capăt tuturor războaielor"
Primul Război Mondial ar fi trebuit să fie „Războiul care să pună capăt tuturor războaielor". Una dintre lecțiile neînvățate din acel conflict este că războaiele moderne au un impact de lungă durată asupra sănătății și mediului. Problema a rămas în mare parte latentă, reapărând abia în anii 1990, când mai mult de unul din trei veterani americani din Primul Război din Golf a raportat o serie de simptome atribuite expunerii la substanțe toxice.
Nici măcar în Franța nu se acordă prea multă atenție efectelor persistente ale Primului Război Mondial și nici zonelor roșii rămase - poate pentru că o mare parte din zonele afectate au fost lăsate în paragină, devenind așa-numitele „forêts de guerre” (n.red păduri de război), în special în regiunea Champagne. Totuși, consecințele asupra mediului ale Marelui Război sunt foarte reale.
În 2012, consumul de apă potabilă de proveniență locală a fost interzis în 544 de localități, din cauza nivelului ridicat de perclorat, care a fost folosit la fabricarea muniției din Primul Război Mondial. Toate aceste localități sunt situate în apropierea unor foste zone ale câmpurilor de luptă.
Experții atrag atenția asupra faptului că ciupercile, carnea de vânat și chiar și alimentele gătite la foc cu lemne colectate din zonele roșii sau din fostele zone roșii pot fi o sursă de toxine.
Iar nivelurile relativ ridicate de plumb din anumite vinuri franceze ar putea proveni din lemnul recipientelor în care au fost depozitate, adică din lemn de stejar din fostele zone roșii.
Se încarcă comentariile...
