Povestea nespusă a zilei când Reagan a fost împușcat. La Casa Albă domnea haosul, în timp ce submarine rusești se apropiau periculos de Washington

A fost tentativa de asasinat un complot sovietic de a distrage atenția de la un atac iminent? Unde era fotbalul „nuclear”? Și unde era vicepreședintele Bush? Secretarul adjunct de presă a fost întrebat: Cine conduce guvernul? „Nu pot să răspund la întrebare în acest moment”, a răspuns el, potrivit unui extras din volumul „The Situation Room: The Inside Story of Presidents in Crisis”, scris de George Stephanopoulos și Lisa Dickey și publicat marți, 14 mai.

Ronald Reagan FOTO PROFIMEDIA

La 14:27, pe 30 martie 1981, președintele Ronald Reagan ieșea din hotelul Washington Hilton, când deodată au răsunat împușcături.

Niciunul dintre cele șase gloanțe trase de atacatorul John W. Hinckley Jr. nu l-a nimerit pe Reagan, dar unul a ricoșat de pe limuzină, lovindu-l în piept.

Observând că este rănit, agentul Serviciului Secret Jerry Parr a ordonat șoferului să se grăbească spre camera de gardă a Spitalului Universitar George Washington.

Reagan a intrat pe propriile picioare, apoi s-a prăbușit.

I-au fost atinse organele vitale? Va fi nevoie de o intervenție chirurgicală sau va fi într-un alt fel incapacitat? Era pe moarte? Unde e vicepreședintele Bush?

Instantaneu, o zi normală de luni  a devenit una plină de confuzie și panică, nu doar la locul incidentului, ci și la Casa Albă - mai precis, în Camera de Criză, o încăpere fără ferestre situată la subsolul Casei Albe, care servește drept centru de comandă al guvernului SUA.

Consilierul pentru securitate națională Richard Allen i-a convocat pe cei mai buni consilieri ai președintelui, după care a făcut ceva ce nimeni nu mai făcuse până atunci. A adus un mic magnetofon pe care l-a așezat pe masa de conferință. A făcut asta în fața tuturor și nimeni nu a obiectat.

Așa se explică că există înregistrări și transcrieri ale unora dintre cele mai dramatice și haotice ore din istoria Camerei de Criză, inclusiv o înregistrare nepublicată anterior a momentului în care vicepreședintele George HW Bush a sosit pentru a prelua controlul.

Consilierul pentru securitate națională Richard Allen: „La naiba, se pare că l-au nimerit pe Jim [Brady] în cap. Așa e? Oh, Doamne! O, Isuse, Dumnezeule din ceruri.

Este vorba de secretarul de presă James Brady, care era în stare gravă.

Secretarul de stat Alexander Haig și-a asumat foarte repede rolul lui.

Haig: Vom fi pe linie telefonică directă cu spitalul. Deci orice se va spune, înainte de a fi spus, va fi discutat la această masă. Și orice apel telefonic pe care îl primește oricare cu instrucțiuni de la spital să ajungă mai întâi la această masă. Chiar aici!

Îngrijorarea acută era cu privire la cine avea controlul „fotbalului” – servieta neagră care conține codurile de lansare a atacurilor nucleare.

Fotbalul călătorește întotdeauna cu președintele, deși există și rezerve. Dar unde erau acelea? Și cu Reagan în spital, cine era responsabil de codurile nucleare?

Haig: [Secretarul Apărării Casper Weinberger] este... fotbalul este aproape de vicepreședinte, așa că e în regulă.

Allen: Ar trebui să luăm unul aici. Avem un duplicat aici.

Haig: Adu fotbalul aici.

Cu cât criza se prelungea, cu atât creștea nesiguranța cu privire la ceea ce se întâmpla.

Haig: Președintele, atâta timp cât este conștient și poate funcționa. . .

Allen: Ei bine, permiteți-mi doar să subliniez că președintele nu este conștient în acest moment.

Președintele american se afla în acel moment în operație, sub anestezie generală.

Cu vicepreședintele Bush încă în avion, plecat spre Washington din Dallas, discuțiile despre cine e responsabil s-au intensificat.

Directorul personalului David Gergen: Al, o întrebare rapidă. Avem nevoie de oarecare informații, să ne facem o idee mai clară despre locul în care se află președintele. Este sedat acum?

Haig: Nu e pe masa de operație.

Gergen: El este pe masa de operație.

Haig: Deci cârma este chiar aici. Și asta înseamnă chiar pe acest scaun deocamdată, din punct de vedere constituțional, până când vicepreședintele ajunge aici.

Gergen: Înțeleg asta. Inteleg asta.

Gergen știa însă că, din punct de vedere constituțional, cârma nu se afla nicidecum la Alexander Haig, deoarece ordinea de succesiune era: vicepreședintele, președintele Camerei, președintele Senatului.

Dar nimeni nu voia să se contrazică cu belicosul Haig, care deja se umfla ca un cocoș. Lăsați-l să spună ce vrea; toată lumea știa ordinea și nu merita să te cerți în legătură cu asta.

Până când Haig a decis, impulsiv, să iasă public cu informația.

Cine conduce guvernul?

Secretarul de presă adjunct Larry Speakes, care se întorsese la Casa Albă de la Spitalul George Washington, informa corpul de presă când un reporter a întrebat deodată cine conduce guvernul.

„Nu pot să răspund la întrebare în acest moment”, a răspuns Speakes.

Auzind asta, Haig s-a înfuriat, trăgându-l pe Richard Allen afară din sala de conferințe.

Allen a apucat magnetofonul și l-a luat cu el.

Haig: El transformă asta într-un dezastru!. . .

Allen: O, Iisuse Hristoase Atotputernic, Atotputernic. De ce face asta?

Neidentificat: vor să știe cine conduce guvernul. . .

Haig: Îi adunăm.

Haig a intrat în sala de presă, s-a dus la pupitru și a rostit aceste cuvinte acum infame:

Haig: Constituțional, domnilor, aveți președintele, vicepreședintele și secretarul de stat, în ordinea asta. Și dacă președintele decide că dorește să transfere cârma vicepreședintelui, o va face. Începând de acum, dețin controlul, aici, la Casa Albă, în așteptarea întoarcerii vicepreședintelui și în strânsă legătură cu el.

„Am fost uimit”, își va aminti mai târziu Allen, „că ar spune ceva atât de prostesc.

Haig se afla la Casa Albă în administrația Nixon când președintele a devenit incapacitat din cauza alcoolului. Atunci el a preluat controlul și era limpede că credea și acum că ar trebui să fie la comandă.

Însă în acest caz, el depășise cu totul măsura, iar încercarea lui nepotrivită de a prelua conducerea nu a făcut decât să sporească stresul și confuzia care agitau Camera de Criză.

În timp ce Haig era încă pe podium, secretarul Apărării Weinberger a primit o actualizare din partea serviciului de informații. Patru submarine sovietice patrulau în apele de pe Coasta de Est – mai mult decât numărul obișnuit și la o distanță mai apropiată.

De fapt, unul dintre submarine era atât de aproape încât, dacă lansa o rachetă, ar fi putut distruge Washingtonul în mai puțin de unsprezece minute.

A fost tentativa de asasinat parte a unui complot sovietic de a distrage atenția de la un atac iminent? Se știa identitatea agresorului, dar nimeni nu știa nimic despre el sau de ce l-a împușcat pe președinte.

Așa cum s-a întâmplat când Kennedy a fost asasinat, au crescut temerile că ar putea să fi fost cumva mâna Kremlinului.

Richard Allen a continuat să înregistreze în cursul nopții obținând în cele din urmă cinci ore de conversații din Camera de Criză, care ar fost transcrise, rezultând patru documente.

Nimeni nu a scris vreodată despre ceea ce s-a spus în unele dintre ele, probabil, pentru că fiecare vorbitor este etichetat pur și simplu drept „Voce”.

Adică, până acum.

Vicepreședintele intră în scenă

Când vicepreședintele George Bush a intrat în cele din urmă în camera de criză, grupul de acolo l-a pus rapid la curent cu evenimentele - în special, referitor la poziția submarinelor sovietice.

Voce: [Am lăsat totul pe DEFCON 5, care este condiția normală de non-alertă. PAC este întotdeauna în DEFCON 4... A existat un submarin sovietic cu o rachetă la [Editat] minute și 57 de secunde de Washington.

Răspunsul vicepreședintelui Bush – clar în transcriere prin modul în care i s-a adresat – a oferit primele momente de calm în ceea ce fusese o zi lungă și haotică.

El a îndemnat pe toată lumea să părăsească Camera de Criză, pentru a restabili o aparență de normalitate:

Bush:  Aș dori ca, după ce terminăm această rundă, să nu ne mai întâlnim în această cameră. Adică, să mergem sus, cu excepția cazului în care așteptăm ceva extraordinar de sensibil, pentru că acest lucru dă semnalul că stăm cu toții pe marginea a ceva, ceea ce, bineînțeles, am putea înțelege că toată lumea a făcut până acum câteva ore.. Mi se pare că, cu cât ajungem mai repede în cea mai normală stare posibilă, și fiecare își face treaba, cu atât mai bine.

La mai bine de patru decenii după ce au fost făcute aceste înregistrări, mulți dintre cei care se aflau în acea cameră sunt morți, iar amintirile celor încă în viață s-au șters.

Sperasem să ascult chiar eu casetele, să încerc să identific vorbitorii, dar acestea rămân clasificate.

Așadar, cu toate că avem această înregistrare fără precedent a uneia dintre cele mai importante zile din istoria Camerei de Criză, aceasta rămâne incompletă, scriu George Stephanopoulos și Lisa Dickey în volumul „The Situation Room: The Inside Story of Presidents in Crisis”.