Oficiosul „Glasul Armatei“: „Un oarecare Eugen Ionescu, poet ratat şi dezechilibrat, este condamnat în contumăcie de Curtea Marţială pentru ofensa armatei“

Înainte de a pleca definitiv din țară, scriitorul și dramaturgul Eugen Ionescu, de la a cărui moarte se împlinesc 30 de ani, a fost umilit în cel mai josnic mod de către autoritățile comuniste.

Eugen Ionescu Arhivă Adevărul

Eugen Ionescu a fost condamnat în 1946 la ani grei de detenţie pentru un text publicat în revista „Viaţa Românească“, în care critica, într-un stil pamfletar, instituţiile statului român din perioada interbelică.

În mod absurd, Ionescu a fost implicat într-un scandal între Armată şi ziarul „Dreptatea“, care publică, în numărul din 16 martie 1946, o caricatură cu un soldat român membru al Diviziei „Horea, Cloşca şi Crişan“, corp de armată format din prizonieri români de pe frontul sovietic, recrutaţi de Armata Roșie şi transformaţi într-o adevărată forţă de propagandă comunistă în România.

Conducătorii Diviziei „Horia, Cloşca şi Crişan“ s-au sesizat şi au dat în judecată ziarul „Dreptatea“, un organ de presă al Partidului Naţional Ţărănesc, pentru jigniri aduse Armatei Române. Pentru a se apăra, conducerea cotidianului trimite Ministerului de Război textul publicat de Eugen Ionescu în „Viaţa Românească“ sub pretextul că alţii au comis-o mai rău şi n-au fost sancţionaţi.

Din acel moment lucrurile se precipită, iar şefii Armatei decid în luna aprilie să-l dea în judecată şi pe Ionescu pentru ofensă adusă armatei şi naţiunii. Sentinţa avea să fie dată o lună mai târziu.

Iată cum anunţa oficiosul Ministerului de Război, „Glasul Armatei“ condamnarea: „Un oarecare Eugen Ionescu, poet ratat şi dezechilibrat, este condamnat în contumăcie de Curtea Marţială la 5 ani închisoare corecţională pentru ofensa armatei, 6 ani de închisoare corecţională pentru ofensa naţiunii, 5 ani înterdicţie corecţională“.

În 1963, autorităţile comuniste au reluat procesul, sub forma unui recurs iniţiat de către stat, prin care se constată că Eugen Ionescu nu a săvârşit faptele imputate, iar decizia Curţii Marţiale din 1946 este considerată ilegală.

Deschiderea procesului a fost decisă din considerente politice, regimul comunist de la Bucureşti începând o campanie de recuperare a intelectualităţii româneşti din exil, în ideea de a stabili relaţii mai bune cu statele din Occident.

Radu Beligan, trimis de Securitate după Eugen Ionescu

Conform cercetărilor CNSAS, Radu Beligan a fost trimis în Franța ca să-l convingă pe Eugen Ionescu, stabilit la Paris, după ce primise o condamnare în țară pentru ofensă adusă națiunii, să se întoarcă în țară.  

Pentru îndeplinirea acestui plan, Securitatea s-a orientat în primul rând asupra legăturilor şi cunoştinţelor pe care Eugen Ionescu le avea în ţară, în rândul personalităţilor lumii culturale şi ştiinţifice: Radu Beligan, Tudor Vianu, pictorul Petre Dumitrescu ş.a.

Direcţia a III-a a Securităţii confirma, în mai 1964, că Tudor Vianu primise deja sarcină pe linie oficială (pe linie de partid) de a-l contacta pe Eugen Ionescu şi de a-l invita în ţară. La fel se procedase şi cu Radu Beligan care, cu prilejul punerii în scenă a piesei Rinocerii, l-a invitat pe autor în ţară. Acesta a declinat însă de fiecare dată invitaţiile, invocând faptul că ar fi bolnav şi obosit, dând asigurări că va veni totuşi îndată ce-i va fi posibil, scrie Liviu Ţăranu în „Contribuţii la o biografie: Eugen Ionescu în dosarele Securităţii“.

Ca urmare a planului pus la cale de Securitate, Tudor Vianu şi Radu Beligan (convinşi pe linie oficială de către şefii direcţiilor de cultură de care aparţineau) l-au întâlnit sau i-au scris în repetate rânduri lui Eugen Ionescu transmiţându-i invitaţia de a vizita ţara.

Autorul parizian nu s-a declarat împotrivă, dar a început să evite contactele cu cei doi. La una din vizitele făcute la Paris, Radu Beligan a fost primit de soţia lui Eugen Ionescu, care i-a declarat că soţul ar fi venit în vizită în România însă ziarul „Le Figaro” a publicat un articol în care se arăta că Eugen Ionescu, cetăţean francez, cochetează cu comuniştii din România şi se lasă flatat de faptul că piesa lui Rinocerii a fost pusă în scenă la Bucureşti. Faptul în sine i-a provocat teama de a nu avea neplăceri cu autorităţile franceze şi l-a împiedicat să călătorească în România. Soţia lui Eugen Ionescu i-a sugerat lui Radu Beligan că pentru a nu avea neplăceri cu autorităţile franceze ca urmare a vizitei dramaturgului în România, acesta să fie invitat oficial de către MAE român prin ministerul similar francez.

Pe o altă linie, înainte de plecarea, în turneu, în Franţa, un ofiţer al Securităţii l-a contactat pe directorul Teatrului de comedie, Radu Beligan, arătându-i acestuia interesul pentru aducerea în ţară, în vizită, a lui Eugen Ionescu. Lui Radu Beligan i s-a cerut să explice, la Paris, că turiştilor de origine română care vizitau România nu li se fac nici un fel de şicane şi nici nu sunt arestaţi aşa cum susţineau unele figuri importante ale exilului. Iar Eugen Ionescu nu avea de ce să se teamă, deoarece piesele lui erau jucate pe multe scene în ţară, fiind recunoscut ca o personalitate de primă mărime a culturii româneşti.

De asemenea, Radu Beligan era îndemnat, el şi ansamblul pe care îl conducea în Franţa, să nu-i respingă pe eventualii „fugari”, români din exil, care ar fi venit la spectacolele Teatrului de comedie, ci să le explice realizările din ţară ale regimului.

După turneu, la întoarcerea de la Paris, Radu Beligan a fost nevoit să aibă o altă întrevedere cu Victor Hoştiuc, şef serviciu în cadrul DIE, şi să relateze cum a decurs întâlnirea cu Eugen Ionescu: ajungând la Paris, l-a sunat pe dramaturg, însă nu l-a găsit. În ziua spectacolului a sunat din nou. În ambele cazuri i-a răspuns fiica acestuia, Marie-France, care i-a spus lui Radu Beligan că nu ştie dacă tatăl ei va putea veni la spectacol, însă îl roagă ca după spectacol să vină cu toată echipa la ei acasă.

Radu Beligan era de părere că Eugen Ionescu a vrut să evite publicitatea, din care cauză a venit la spectacol exact în momentul ridicării cortinei, actorii aflând imediat însă de sosirea lui. În loja în care se afla, chiar înainte de încheierea spectacolului, Eugen Ionescu s-a ridicat în picioare şi a strigat: „Bravo, Beligan”. A început să aplaude zgomotos înaintea celorlalţi spectatori. Apoi a mers pe scenă şi l-a îmbrăţişat, sărutându-l pe Radu Beligan.

„La masa ce a urmat la locuinţa dramaturgului, care a durat până a doua zi la patru dimineaţa, referindu-se la piesa Rinocerii a relatat (de faţă fiind şi critici literari francezi) că piesa se referă la evenimente din România interbelică. Ulterior a detaliat, spunând că piesa se referă la legionari, în special la molima legionară care i-a cuprins pe intelectualii din jurul său, precizând că dialogul din actul III, dintre Berenger şi Jean, are la bază o discuţie autentică dintre Eugen Ionescu şi Horia Stamatu purtată în ţară, înainte de anul 1938“, scrie Liviu Țăranu.

În timpul turneului, Radu Beligan s-a mai întâlnit încă de două ori cu Eugen Ionescu, într-o vilă din apropierea Parisului, fiind invitat împreună cu Eugen Jebeleanu de fratele lui Mihail Sebastian. Cu aceste ocazii, Eugen Ionescu s-a interesat cu lux de amănunte despre situaţia din ţară (construcţii noi, nivel de trai, atmosferă). Şi-a reamintit episoade din tinereţe, din armată, a cântat cântece ostăşeşti şi populare româneşti. A adus elogii Teatrului de comedie, iar pe Radu Beligan l-a considerat mai bun decât Jean-Louis Barrault şi Laurence Olivier.

Cu toată străduința Securității, Eugen Ionescu nu a venit în România nici în 1966 şi nici în anii următori.

Eugen Ionescu a murit în urmă cu 30 de ani Arhivă Adevărul

Piesele sale, reprezentate în 35 de țări

Însăşi biografia sa nu este una foarte limpede. În cele mai multe referinţe, data la care s-a născut Eugen Ionescu este 26 noiembrie 1909/13 noiembrie 1909, la Slatina, tatăl era avocat român, iar mama de origine franceză. Părinţii au locuit la Paris, dar în 1916 tatăl divorţează şi se întoarce în România. În 1922 este urmat de către băiatul lui, Eugen care, detestându-şi tatăl, părăseşte casa cu prima ocazie, în 1927.

În documentele din dosarul său de la Securitate, scrie cercetătorul Liviu Țăranu, data naşterii apare la 14 noiembrie 1909, iar tatăl său este amintit ca deţinând poziţia unui funcţionar superior în prefectura judeţului Olt.

În 1924, tatăl părăseşte familia, Eugen Ionescu şi sora sa rămânând să fie întreţinuţi doar de mamă – Tereza Ionescu, cu destule sacrificii. Aceasta avea o slujbă de dactilografă la Banca Naţională şi le-a oferit un trai modest copiilor până în 1934 când se stinge din viaţă . Eforturile mamei sale nu vor fi uitate niciodată de viitorul dramaturg, care îi va păstra o caldă amintire. În ce priveşte sora lui aceasta se va căsători şi stabili în Bucureşti.

După absolvirea liceului „Sf. Sava” din Bucureşti, Eugen Ionescu urmează cursurile Facultăţii de filologie, secţia literatură franceză. După satisfacerea serviciului militar este numit profesor de limbă franceză, iniţial la un gimnaziu din Cernavodă, apoi la Curtea de Argeş, pentru a reveni în Bucureşti la Seminarul Central.

Activitatea literară şi publicistică îşi are începutul încă de pe băncile facultăţii. În 1931 publică primele poezii, scrise sub influenţa simboliştilor şi a suprarealiştilor, reunite într-un volum intitulat Elogii pentru fiinţe mici4 . La scurt timp „recidivează” cu un volum de critică literară, intitulat Eu, premiat în 1934 de Fundaţiile Regale.

Între timp, publică diverse texte şi devine un colaborator curtat de mai multe publicaţii: „Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi, „Bluze albastre” a lui Al. Sahia, „Viaţa literară” a lui I. Valerian, „România Literară” a lui Liviu Rebreanu, precum şi la „Axa”, „Azi” şi „Credinţa” toate trei aflate sub direcţia lui Sandu Tudor.

În 1936 se însoară cu Rodica Burileanu, născută la 9 decembrie 1910, de profesie avocat, fiica lui Mihail Burileanu, director al ziarului „Ordinea”. Cu sprijinul prof. Dumitru Caracostea, director al Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă, al acad. Al. Rosetti, dar şi al unei rude aflate în cercurile politice ale vremii, Eugen Ionescu este introdus în diplomaţie fiind numit, în 1941, ataşat de presă la legaţia regală a României de pe lângă guvernul din Vichy, după care refuză să revină în ţară.

După stabilirea sa definitivă la Paris (în 1945), se consacră teatrului. În decembrie 1949, „Cântăreaţa cheală“ este prezentată la teatrul „Noctambules”, în regia lui Nicolas Bataille. Din 1957, această piesă, împreună cu „Lecţia“, sunt prezentate seară de seară la teatrul „La Huchette”. În 1961, piesele lui sunt reprezentate deja în 35 de ţări.

Eugen Ionescu a murit la 28 martie 1994, la Paris.