Educaţia copilului, asigurare de bătrâneţe

Felul în care un părinte îşi construieşte relaţia cu copilul poate face diferenţa între o bătrâneţe fără sprijin şi una liniştită, alături de nepoţi. Din primii ani de viaţă, copilului nu trebuie să-i lipsească dragostea, comunicarea şi încurajarea. Totuşi, spun specialiştii, o „reţetă“ sigură pentru o educaţie fără cusur nu există.

A fi părinte nu este o meserie uşoară, însă roadele unei bune educaţii îi va face pe copii să nu uite niciodată care le sunt rădăcinile. Părinţii care îşi abandonează copiii atunci când divorţează sau cei care îi lasă în grija altor persoane ar putea avea surprize când vor ajunge la bătrâneţe. Pentru unii, azilul ar putea fi cea mai sigură variantă, însă alţii se pot „trezi" că nu are cine să le ofere un pahar cu apă. Totul depinde de valorile pe care familia le transmite copilului.

Importanţa celor „şapte ani de-acasă" se va resimţi atât în societate, cât şi în relaţia părinte-copil. Specialiştii trag un semnal de alarmă şi reclamă că există copii care ajung la şcoală fără să-şi ştie numele complet sau adresa pentru că adulţii nu şi-au petrecut suficient timp cu ei ca să-i înveţe lucruri elementare. În societatea de azi, răsfăţul poate trece barierele bunul simţ, milităria nu se mai poate „da jos din pod" atât de repede, iar consecinţele se vor simţi pe toate planurile.„Părinţii au o influenţă majoră în creşterea şi dezvoltarea copiilor. Cei mici au nevoie de susţinere, îngrijire, hrană. Pe lângă aceste nevoi, copilul îşi doreşte să aibă parte de înţelegere, acceptare, respect, dragoste şi afecţiune din partea părinţilor sau a persoanelor care-l îngrijesc", a explicat psihoterapeutul Doina Grasu.

Un alt lucru esenţial în creşterea copilului este ca cel mic să se simtă valoros, să fie lăudat, apreciat, încurajat să ia iniţiativa. Importantă este şi înţelegerea pe care părinţii trebuie să o arate faţă de greşelile copilului. „Un rol signifiant îl au regulile, care este bine să existe, însă nu trebuie să fie nici foarte restrictive şi nici să nu i se impună copilului nişte cerinţe nerealiste", a completat psihoterapeutul.

De multe ori, părinţii uită de principiile educaţiei şi ajung să se supună propriilor copii. Specialiştii contrazic astfel de comportamente şi spun că părintele nu trebuie să fie prea tolerant, indulgent sau protector, şi mai ales să nu-l lase pe cel mic să impună anumite decizii. De asemenea, prea multă cocoloşire se va transforma în teamă şi neîncredere în propriile forţe din partea copilului. La polul opus, când adultul nu se implică în educaţia fiului, acesta din urmă nu se va teme de consecinţe, indiferent de ceea ce face, pentru că ştie că nu va fi pedepsit. În acelaşi timp, copilul poate ajunge să se simtă inferior, iar faptul că părerea lui nu este luată în considerare îl va face să se simtă exclus.

Modelele din familie

Nu există deci o reţetă universal valabilă pentru ca un copil să devină un adult model, iar părinţii trebuie să-şi adapteze atitudinea în funcţie de temperamentul şi personalitatea celui mic. Educaţia primită se va reflecta în modul în care copilul devenit adult îşi va trata părinţii. Maria (26 de ani) din Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, a avut ocazia să muncească în străinătate, dar a declinat ofertele primite. Motivul: nu voia să se despartă de părinţi, deşi acum are propria familie. „Omul care şi-a lăsat cel mai mult amprenta asupra mea este tata, care a reprezentat pentru mine un model.

Părinţii mei au considerat că este extrem de important ca noi - eu şi ceilalţi doi fraţi mai mari - să luăm deciziile. Ne-au explicat ce putem face la stânga sau la dreapta şi ce presupune fiecare variantă, dar ne-au lăsat să decidem singuri care este drumul pe care vrem să păşim", a povestit tânăra. Ea îşi aminteşte că a constatat de multe ori că a ales greşit, dar, încurajată de părinţi, a regăsit mereu drumul cel bun. „Aveam foarte multe pasiuni: o lună mi-a plăcut să pictez, altă lună să fac aeromodele, apoi mi-am dorit să fac gimnastică. De fiecare dată, am fost încurajată să merg mai departe. Când au vrut să mă înveţe ceva, au făcut-o prin puterea exemplului", a mai spus Maria. 

Problemele dintre părinţi se reflectă însă mereu asupra copiilor. Mulţi nu-l iartă pe cel despre care consideră că a greşit într-o relaţie nici după ani buni. Este cazul Ionelei, o tânără din Alexandria, judeţul Teleorman, a cărei copilărie a fost marcată de divorţul părinţilor. „Tata a plecat de acasă pentru o altă femeie când eu aveam 10 ani şi, din cel mai iubitor tată, a ajuns să-mi ascundă pozele sub birou. Deşi au trecut mai mult de zece ani de când s-a despărţit de mama, atitudinea lui de om cu suflet de gheaţă nu s-a schimbat şi pentru asta îl urăsc. Nu mă ajută niciodată cu nimic. Dacă se aşteaptă să îi duc o cană de apă la bătrâneţe, cred că se înşală amarnic. În schimb, pentru mama mi-aş da viaţa", a spus Ionela, care locuieşte în continuare cu mama ei.

100.000 de copii au cel puţin un părinte plecat în străinătate. Specialiştii spun că cei mai mulţi dintre aceştia ajung să se simtă abandonaţi.

Conflictele societăţii moderne

Dacă în trecut conflictele între generaţii atingeau cote maxime din cauza diferenţelor de mentalitate, în prezent, societatea modernă a schimbat tiparele. „Stresul, problemele de ordin financiar, statutul social, diminuarea respectului, a afecţiunii dintre oameni, comunicarea virtuală în detrimentul celei complete sunt dificultăţi ce apar în societatea modernă şi se reflectă şi în relaţia părinte-copil", a explicat psihoterapeutul Doina Grasu. Mai mult, absenţa sau diminuarea comportamentului afectiv influenţează foarte mult creşterea şi dezvoltarea copilului, care se va observa şi în adultul de mai târziu.

Conform noii mentalităţi, părinţii îşi pot exprima dragostea şi oferind condiţii de trai mai bune, cadouri, însă dacă acestea nu sunt însoţite de manifestarea dragostei, este foarte posibil ca acel copil să nu ştie cum să le ofere afecţiune mai târziu. „Când va fi adult şi părinţii bătrâni, este posibil ca el să nu ştie şi nici să nu-şi dorească să ofere dragostea sa, îngrijirea şi suportul faţă de cei în vârstă", explică specialistul.

Etapele „meseriei" de părinte

Un copil se dezvoltă de-a lungul mai multor etape, este de părere dr. Noel Swanson, care prezintă pe site-ul thegoodchildguide.com cele opt stadii ale experienţei de a fi părinte:

1 Momentul de dinainte: cu cât se dezvoltă instinctul parental, cu atât îţi doreşti să ai o familie şi o situaţie stabilă. Toţi copiii ţi se par atât de drăguţi, iar faptul că „lucrezi la un copil" nu este decât un stimulent pentru perioada următoare.

2 Vestea că urmează să se nască un copil: venirea pe lume a unui suflet te face să te gândeşti deja la schimbările care urmează să aibă loc. După toate greutăţile întâmpinate în lunile de sarcină, îţi zici că ce a fost mai greu a trecut. Situaţia este fix pe dos.

3 Înveţi ce înseamnă prima dată pentru orice: apar primele nopţi albe de care se face vinovată o fiinţă, de fapt, nevinovată. Urmează prima dată când stă în fund, când merge de-a buşilea, stă în picioare, începe să meargă, să vorbească, să mănânce altceva decât lapte. Toate acestea sunt motive de sărbătoare şi de mândrie. După ceva timp, apare şi o modificare importantă: merge la grădiniţă. Te trezeşti că nu ai realizat că a trecut timpul şi că, într-o anumită măsură, ai rămas fără copil.

4 Locurile de joacă, petrecerile şi alfabetul: ţinând cont de faptul că a ieşit în colectivitate, îşi va face primul prieten, dar va fi şi decepţionat de persoane care nu-l plac. Conflictele la joacă vor fi inevitabile şi, chiar dacă îţi doreşti să-l ţii ca într-un glob de sticlă, nu-l poţi proteja de orice situaţie neplăcută.

5 Citim, scriem şi socotim: apare momentul în care trebuie să meargă la şcoală, iar diferenţele se vor face după felul în care se descurcă la citit, socotit. Acum este momentul impunerii de noi reguli.

6 Pre-adolescenţa şi pubertatea: este stadiul în care fetele şi băieţii îşi văd organismul dezvoltându-se, ceea ce face ca diferenţele între ei să fie mai vizibile. La fete apar şi primele tentative de a fi cochete şi mai interesante. Băieţii îşi exprimă masculinitatea prin gesturi mai violente, dar o mică vânătaie nu înseamnă sfârşitul lumii.

7 Iese la iveală adultul: taberele fetelor şi ale băieţilor încep să se întrepătrundă, însă şocul pentru părinţi este şi mai mare cu cât constată că micuţii lor (deşi nu mai sunt deloc aşa) au ajuns să ştie mai mult decât ei. Dureros pentru părinţi este să constate şi faptul că prietenii au întâietate în viaţa copilului lor. Acest cadru se conturează cu vise, idealuri şi planuri de viitor.

8 Pleacă de acasă: această ultimă etapă va fi mai puţin dureroasă dacă părinţii vor reuşi să înţeleagă că, odată cu trecerea anilor, copiii se îndepărtează puţin câte puţin şi îşi creează propria viaţă.

Cum să construieşti o relaţie sănătoasă

- Citeşte-i copilului cel puţin 15 minute în fiecare zi şi petrece alte 20 de minute vorbind despre „problemele" lui.
- Laudă-l atunci când face o alegere bună sau când ia note mari.
- Nu-l pedepsi peste măsură şi fără să înţeleagă unde a greşit.
- Învaţă-l să mănânce sănătos.
- Adoptă o atitudine pozitivă faţă de copil, chiar şi atunci când greşeşte.
- Ajută-l să depăşească dezamăgirile.
- Joacă-te cu el cel puţin 10 minute pe zi, chiar dacă vii obosit de la serviciu.
- Acordă-i mici libertăţi şi responsabilităţi, care să crească odată cu vârsta.
- Nu-l compara cu alţi copii şi nu-l jigni în public.
- Arată-i cât de mult îl iubeşti, dar învaţă-l să-i respecte pe cei din jur. Disciplina nu înseamnă pedeapsă, cum nici dragostea necondiţionată nu înseamnă să-l laşi să ţi se urce-n cap.