24 mai: Mesajul „morse”, descoperirea lui Samuel Morse, cu care a fost inaugurată prima linie telegrafică din America
0La data de 24 mai 1844, Morse a transmis faimosul mesaj „What hath God wrought!” („Cum o vrea Dumnezeu!”), în fața Congresului American. În aceeași zi s-a născut Regina Victoria a Marii Britanii, a cărei domnii a marcat sfârșitul perioadei victoriene și începutul erei edwardiene. Astăzi, solistul trupei Voltaj, Călin Goia, împlinește 49 de ani.
Ziua limbii bulgare
1819: S-a născut Regina Victoria
Regina Victoria (Alexandrina Victoria) s-a născut pe 24 mai 1819 la Palatul Kensington, Londra. A fost fiica Prințului Eduard, Duce de Kent și Strathearn, și a Prințesei Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld. După moartea tatălui său în 1820 și a unchilor săi, George IV și William IV, Victoria a devenit moștenitoare aparentă a tronului britanic.
Victoria a urcat pe tron pe 20 iunie 1837, la vârsta de 18 ani, după moartea unchiului său, William IV. Încoronarea ei a avut loc pe 28 iunie 1838. Domnia ei, cunoscută sub numele de Epoca Victoriană, a durat 63 de ani și 7 luni, fiind cea mai lungă din istoria britanică până la acea vreme.
Pe 10 februarie 1840, Regina Victoria s-a căsătorit cu vărul ei primar, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Cuplul a avut nouă copii:
- Victoria, Prințesă Regală (1840-1901)
- Albert Edward (viitorul Edward VII) (1841-1910)
- Alice (1843-1878)
- Alfred (1844-1900)
- Helena (1846-1923)
- Louise (1848-1939)
- Arthur (1850-1942)
- Leopold (1853-1884)
- Beatrice (1857-1944)
Prin intermediul copiilor săi, Victoria a devenit cunoscută ca „bunica Europei”, fiind strămoașa multor case regale europene.
Domnia Reginei Victoria a fost marcată de extinderea semnificativă a Imperiului Britanic și de schimbări majore în societatea britanică. Epoca Victoriană a fost caracterizată de revoluția industrială, reforme sociale și politice, și progrese științifice și tehnologice. Sub conducerea ei, Marea Britanie a devenit una dintre cele mai puternice națiuni din lume.
Regina Victoria a murit pe 22 ianuarie 1901 la Osborne House, pe Insula Wight.
A fost succedată de fiul ei, Edward VII. Domnia ei a marcat sfârșitul perioadei victoriene și începutul erei edwardiene.
1844: Samuel F.B. Morse a transmis primul mesaj „morse” - prima linie telegrafică din America
Samuel F.B. Morse, după ce a convins, în cele din urmă, Congresul să finanţeze prima linie telegrafică din lume, de la Washington la Baltimore, a inaugurat, pe 24 mai 1844, prima linie telegrafică din America cu un mesaj potrivit, având în vedere efectele viitoare ale invenţiei asupra vieţii americane.
Născut în 1791, lângă Boston, Samuel Finley Morse a studiat la Colegiul „Yale”, unde s-a arătat preocupat mai mult de pictură decât de învăţătură.
Numele lui Morse este indisolubil legat de telegraf şi de sistemul de transmitere a datelor cu ajutorul acestui aparat. Aflând în 1832, de ideea lui André-Marie Ampere privitoare la telegraful electric, Morse a lucrat, următorii 12 ani, cu ajutorul chimistului Leonard Gale, fizicianului Joseph Henry şi mecanicului Alfred Vail, la realizarea propriei versiuni a instrumentului.
La 6 ianuarie 1838, Samuel Morse a testat cu succes, pentru prima oară, telegraful electric. Samuel Morse a creat şi un alfabet - în care literele sunt reprezentate prin combinaţii de semnale scurte şi lungi - în jurul anului 1838.
El a identificat literele cel mai des folosite şi le-a asociat semnale scurte (pentru „e”, un singur punct); celor mai puţin folosite (de exemplu „q”), le-a asociat semnalele cele mai lungi. Alfabetul inventat de Morse a simplificat trimiterea de mesaje telegrafice, acesta putând fi scris sub formă de puncte şi linii sau semnalizat cu lumini intermitente sau cu semnale radio.
Multe stadii prin care a trecut telegraful fuseseră deja anticipate de către alţi inventatori, mai ales din Marea Britanie, Germania şi Franţa, astfel că originalitatea lui Morse ca inventator al telegrafului a fost pusă sub semnul întrebării; chiar codul Morse nu era în esenţă diferit faţă de codurile anterioare, dintre care amintim semaforul.
Telegraful lui Morse se compunea dintr-un manipulator, o baterie şi un electromagnet. Ideea lui Morse şi totodată subiectul patentului cerut de el în 1844 este utilizarea electromagnetului la recepţie. Apăsarea manipulatorului închide circuitul electric şi electromagnetul atrage armătura mobilă care apasă tocul pe banda de hârtie care se deplasează cu viteză constantă şi pe hârtie rămâne scrisă o linie.
Lungimea liniei scrise pe hârtie este determinată de timpul cât manipulatorul este ţinut apăsat. Majoritatea perfecţionărilor telegrafului lui Morse precum şi codul de transmitere a cuvintelor au fost gândite şi făcute de asociaţii lui Morse.
La 24 mai 1844, Morse a demonstrat Congresului american viabilitatea instrumentului său, transmiţând faimosul mesaj „What hath God wrought!” („Cum o vrea Dumnezeu!”) printr-un fir, din Washington către Baltimore, potrivit www.history.com. Textul a fost recepţionat de Alfred Vail, asistentul şi partenerul de afaceri al lui Samuel Morse.
Pentru confirmarea recepţiei, A. Vail a transmis mesajul înapoi la Washington. Ulterior, Morse a trebuit să-şi apere invenţia în instanţele americane, deşi până la momentul respectiv obţinuse recunoaşterea în întreaga lume. Telegraful s-a răspândit pe teritoriul SUA mult mai repede decât reţeaua feroviară. Până în 1854, erau peste 23.000 de mile de telegraf în funcţiune.
Western Union a fost înfi inţat în 1851 şi în 1866 a fost pus în funcţiune cu succes primul cablu transatlantic. Contribuţia extraordinară a lui Samuel Morse la promovarea şi răspândirea telegrafului şi a sistemului codificat de transmitere a mesajelor care-i poartă numele a reprezentat moştenirea sa cea mai importantă pentru umanitate.
Invenţia sa i-a adus o avere considerabilă din care, credincios idealurilor sale umaniste, o importantă parte a fost donată instituţiilor de învăţământ precum „Yale” sau „Vassar”, sau artiştilor talentaţi, dar fără posibilităţi materiale. Samuel Morse a murit la 2 aprilie 1872, la New York.
1875: A fost înființat Partidul Naţional Liberal
Partidul Național Liberal (PNL) este una dintre cele mai vechi și importante formațiuni politice din România, cu o istorie ce începe în secolul al XIX-lea. PNL a fost înființat pentru prima dată pe 24 mai 1875 în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Această inițiativă a fost rezultatul eforturilor unei grupări de intelectuali și politicieni care doreau modernizarea și liberalizarea țării. Fondatorii săi includeau figuri proeminente precum Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti, care au jucat un rol esențial în configurarea direcției politice și ideologice a partidului.
În 1866, cu sprijinul liberalilor, a fost instaurată monarhia constituțională, iar în 1877, România și-a câștigat independența în urma Războiului de Independență. În 1881, România a fost ridicată la rangul de regat, un alt moment important în istoria națională în care liberalii au avut un rol determinant.
În perioada interbelică, PNL a continuat să fie o forță politică majoră. În 1923, a fost adoptată o nouă constituție, care a consolidat democrația și a modernizat structura statului român. De asemenea, liberalii au fost implicați în relansarea economică a României după Marea Criză Economică din 1929-1933.
După instaurarea regimului comunist în România, în 1947, PNL a fost desființat și interzis, alături de alte partide istorice. Activitatea politică independentă a fost suprimată, iar membrii partidului au fost persecutați. După Revoluția Română din 1989, PNL a fost reînființat în ianuarie 1990 de Radu Câmpeanu și alți foști membri ai PNL-ului interbelic și postbelic, care supraviețuiseră regimului comunist.
În prezent, PNL este unul dintre principalele partide politice din România și continuă să fie o forță politică majoră, atât pe plan național, cât și european. La începutul anului 2024, PNL era al doilea cel mai mare partid din România, după Partidul Social Democrat (PSD), și forma o coaliție guvernamentală cu acesta. În cadrul Parlamentului European, PNL este reprezentat de 10 europarlamentari, fiind primul partid politic românesc în acest forum.
1906: A apărut primul ziar românesc din Basarabia, care purta numele „Basarabia”
Ziarul Basarabia a fost un important reper în istoria presei și a mișcării naționale românești din Basarabia. Într-un context de intensă rusificare și opresiune culturală, acest ziar a reprezentat o încercare curajoasă de a revitaliza limba și identitatea românească între Prut și Nistru.
După anexarea Basarabiei de către Imperiul Țarist în 1812, autoritățile ruse au implementat politici agresive de slavizare. Administrația, sistemul de învățământ și cultele religioase au fost intens rusificate, iar limba română a fost marginalizată. Cu toate acestea, dorința de a păstra identitatea națională a persistat în rândul românilor basarabeni.
În 1903, Nicolae Safir, un patron tipograf, a încercat să lanseze un ziar intitulat Basarabia, dar în limba rusă, probabil pentru a evita cenzura rusească. Inițiativa nu a avut succes, dar a deschis calea pentru noi încercări. În 1906, avocatul G. Emanuil Gavriliță a reușit să obțină permisiunea de a publica ziarul Basarabia în limba română, inițiativa concretizându-se pe 24 mai 1906.
Primul număr al ziarului Basarabia a fost publicat cu caractere chirilice, însă cu un mesaj clar de apărare a identității naționale. Articolul de fond, probabil scris de G. Emanuil Gavriliță, sublinia lipsa de drepturi a basarabenilor și nevoia de a redobândi educația și cultura în limba maternă. Ziarul milita pentru iluminarea populației și pentru trezirea conștiinței naționale.
În scurta sa existență, Basarabia a tipărit 79 de ediții și a avut o orientare național-democratică radicală. Printre colaboratorii săi s-au numărat tineri intelectuali basarabeni care aveau să devină figuri importante ale mișcării unioniste, precum Alexei Mateevici, Pan Halippa, Mihai Vântul, Ion Pelivan și Alecu Nour. Finanțarea ziarului a venit atât de la Vasile Stroescu, un mecena basarabean, cât și de la sponsori din România, coordonați de Constantin Stere.
Autoritățile țariste au văzut în ziarul drept o amenințare și au încercat constant să-i oprească apariția. Membrii redacției și abonații au fost hărțuiți, iar multe ediții au fost confiscate sau cenzurate. În ciuda acestor dificultăți, ziarul a reușit să promoveze scrierile unor mari autori români și să aducă informații despre evenimente din Regatul României.
Persecuțiile continue au forțat ziarul să își înceteze apariția pe 11 martie 1907. Ultimul număr a inclus imnul „Deșteaptă-te Române”, simbolizând lupta continuă pentru păstrarea identității naționale.
1908: S-a născut Fory Etterle, actor
Cristofor „Fory” Etterle s-a născut pe 24 mai 1908, la Ploiești. A urmat școala primară și Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din orașul natal. Încă din tinerețe, a manifestat o pasiune profundă pentru artă, ceea ce l-a condus la Conservatorul de Artă Dramatică din București, unde a studiat sub îndrumarea renumitei actrițe Lucia Sturdza-Bulandra.
În paralel, a urmat și Facultatea de Drept din București, completându-și astfel educația cu o pregătire juridică solidă.
Fory Etterle și-a dedicat cea mai mare parte a carierei teatrului, având o activitate remarcabilă pe scena Teatrului Municipal din București, ulterior cunoscut sub numele de Teatrul Bulandra. Aici, Etterle a strălucit în numeroase roluri de compoziție, câștigând admirația publicului și a criticilor deopotrivă.
Pe lângă activitatea sa teatrală, Etterle a avut o prezență semnificativă în cinematografie, jucând în numeroase filme românești. Printre cele mai notabile se numără „Viața învinge” (1951), „Desfășurarea” (1954), „Telegrame” (1960), „Mihai Viteazul” (1971) și „Conspirația” (1973). Vocea sa caldă și distinctivă l-a făcut remarcabil nu doar pe scenă și pe ecran, ci și în emisiuni televizate, unde adesea cânta și se acompania la chitară.
Pentru contribuțiile sale excepționale, Fory Etterle a fost distins cu titlul de Artist Emerit și Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a în 1967, recunoaștere a meritelor sale în arta dramatică. În 1973, a primit premiile ACIN pentru interpretările din filmele „Conspirația” și „Departe de Tipperary”.
Etterle a fost căsătorit cu balerina Marie-Jeanne Livezeanu, formând un cuplu dedicat artei și culturii.
A murit la București, pe 16 septembrie 1983.
1914: A murit Pompiliu Eliade, critic și istoric literar
S-a născut la Bucureşti. Şi-a făcut studiile liceale, precum şi pe cele universitare - Facultatea de Litere şi Filosofi e - la Bucureşti, luându-şi licenţa în 1891, cu teza „Silogismul şi adversarul său Herbert Spencer”.
A studiat apoi, între 1892-1895, la École Normale Supérieure din Paris, iar în anul 1898 şi-a luat doctoratul în litere, la Sorbona, cu teza „De l’infl uence française sur l’esprit public en Roumanie: Les origines. Etudes sur l’état de la société roumaine a l’époque des regnes phanariotes”, după cum se arată în „Dicţionarul general al literaturii române” apărut sub egida Academiei Române (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005) şi în dicţionarul „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Ed. Enciclopedică / Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003).
Pompiliu Eliade s-a format sub puternica infl uenţă a profesorului său Titu Maiorescu, iar în primii ani ai activităţii a publicat frecvent în „Convorbiri literare”. „În timpul studiilor pariziene, se remarcă îndepărtarea rapidă de principiile maioresciene şi adeziunea la cele ale şcolii franceze” („Dicţionarul general al literaturii române”).
Revenit în ţară, a fost profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, unde, între 1900 1901 a ţinut un curs ce va fi publicat în 1903 sub titul „Ce este literatura? Condiţiunile şi limitele acestei arte”. A fost, de asemenea, deputat liberal şi membru în Consiliul permanent al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, precum şi director general al Teatrului Naţional (1908-1911), se arată în dicţionarul „Membrii Academiei Române (1866-2003)”.
A colaborat la câteva dintre cele mai importante reviste culturale ale vremii, precum „Vieaţa nouă”, „Revista idealistă”, „Literatură şi artă română”, precum şi la „Revue des deux mondes” de la Paris. De asemenea, a colaborat cu numeroase foiletoane critice la ziarul „L’Indépendance Roumaine”, strânse apoi în volumul „Causeries littéraires” (3 vol., 1903).
A fost preocupat în special de relaţiile culturale franco-române, prin lucrări precum „Histoire de l’espirit public en Roumanie au dix-neuvieme siecle” (3 vol., 1904-1905). Totodată, a popularizat literatura franceză printr-o serie de studii precum „Filosofia lui La Fontaine” (1901), „Cu privire la Maurice Maeterlinck” (1912) ş.a.
A fost ales membru corespondent al Academiei Române la 21 mai 1912. A murit la Bucureşti.
1914: S-a născut Lilli Palmer, actriță și cântăreață de origine germană
Lilli Marie Peiser s-a născut pe 24 mai 1914, la Posen, Germania (astăzi Poznań, Polonia). A fost o actriță de renume internațional, cântăreață și autoare. Cariera sa prolifică în teatru, film și televiziune a traversat mai multe decenii și continente, făcând-o una dintre cele mai respectate figuri din industria cinematografică.
Lilli Palmer a fost fiica unui chirurg evreu german, Alfred Peiser, și a actriței Rose Lissmann. Din cauza ascensiunii regimului nazist în Germania, familia sa a fost nevoită să se mute în 1933 în Franța, iar ulterior, Lilli a emigrat la Londra.
La Londra, Palmer a început să își construiască cariera actoricească. A debutat pe scenă la „The Old Vic” și a obținut rapid roluri în diverse producții de teatru și film. Primul său film important a fost „Crime Unlimited” (1935).
În 1943, Palmer s-a mutat la Hollywood, unde a semnat un contract cu Warner Bros. și a jucat în filme ca „The Rains Came” (1947) și „Body and Soul” (1947), alături de John Garfield.
În această perioadă, Lilli Palmer s-a căsătorit cu actorul britanic Rex Harrison în 1943. Cuplul a jucat împreună în producții de succes, inclusiv filmul „The Four Poster” (1952), pentru care Palmer a câștigat Premiul Volpi Cup pentru cea mai bună actriță la Festivalul de Film de la Veneția.
După ce căsnicia sa cu Rex Harrison s-a încheiat în 1957, Palmer s-a întors în Europa, unde a continuat să lucreze în cinematografia germană și franceză. În 1958, s-a căsătorit cu actorul argentinian Carlos Thompson.
Printre filmele în care a jucat se numără: „The Four Poster” (1952), „But Not for Me” (1959), „The Pleasure of His Company” (1961), „The Counterfeit Traitor” (1962), „Operation Crossbow” (1965), „The Boys from Brazil” (1978).
A fost și o autoare talentată, scriind mai multe cărți, inclusiv autobiografia sa, „Change Lobsters and Dance” (1975).
Lilli Palmer a fost onorată cu numeroase premii și distincții pentru contribuțiile sale la arta cinematografică, inclusiv un Premiu Bambi și o stea pe Walk of Fame de la Hollywood. În 1953, a câștigat un Glob de Aur pentru cea mai bună actriță într-un musical sau comedie pentru rolul său din „But Not for Me”.
Lilli Palmer a continuat să lucreze până la sfârșitul vieții sale. A murit pe 27 ianuarie 1986, la Los Angeles, California, fiind bolnavă de cancer.
1924: S-a născut Antoaneta Ralian, traducătoare
Antoaneta Ralian (pe numele de naştere Antoaneta Stein), fiica economistului Leon Stein, s-a născut la Bucureşti.
A absolvit Liceul de Fete din Roman (1944), Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti (1948), după care a lucrat la Direcţia Generală a Editurilor, Poligrafiei şi Difuzării Cărţii (1950-1961) şi ca redactor la Editura „Univers” (1961-1982), potrivit volumului „Dicţionarul Scriitorilor Români” (Ed. Albatros, 2002).
A debutat editorial, în 1956, cu traducerea unei culegeri de povestiri italiene, pentru ca apoi să transpună în limba română numeroase romane, povestiri şi piese de teatru, îndeosebi din literatura engleză. Traducea cel puţin două cărţi pe an, numărul lor ajungând la peste 110.
Datorită Antoanetei Ralian, au 105 106 ajuns în spaţiul românesc nume mari din literatura universală precum: H.G. Wells („Omul invizibil”), Len Doherty („Fiii minerului”), Carlo Goldoni („Aventurile lui Pinocchio”), Virginia Woolf („Spre far”), Ch. Dickens („Poveste despre două oraşe”, „Osul de peşte fermecat”), D.H. Lawrence („Fata pierdută”, „Şarpele cu pene”), D. Defoe („Jurnal din anul ciumei”), Iris Murdoch („Vlăstarul cuvintelor”, „Discipolul”, „Marea mea”), Thomas Hardy („Idilă pe un turn”), J.D. Salinger („De veghe în lanul de secară”), Saul Bellow („Darul lui Humboldt”), Nathaniel Hawthorne („Casa cu şapte frontoane”), Nicole Krauss („Istoria iubirii”).
Aneta Ralian este cea care l-a tradus prima oară în româneşte pe Henry Miller, într-un limbaj erotic („Tropicul Cancerului”, „Tropicul Capricornului”, „Sexus”, „Plexus”), acceptând provocarea din partea editorului Samuel Tastet, de la Editura Est, provocând un şoc cultural la mijlocul anilor ’90. În 2009, a tradus „Bărbatul de la gară” de Jennifer Johnston şi „Memorii ale unui bătrân crocodil” de Tennesse Williams.
A primit premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe anul 1979, pentru traducerea romanului lui Saul Bellow „Darul lui Humboldt”. A fost distinsă cu premiul pentru traducere în cadrul Târgului de carte Gaudeamus, ediţia 2009, cu premii şi diplome de excelenţă din partea Uniunii Scriitorilor din România, a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, a revistei „Observator cultural” sau a Departamentului de Stat al SUA.
Începând din anul 2010, Târgului Internaţional Gaudeamus din Bucureşti, acordă Premiul pentru traducere ce poartă numele traducătoare, iar în 2011, Radu Paraschivescu a publicat volumul „Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian”.
În mai 2014, la vârsta de 90 de ani, Antoaneta Ralian şi-a lansat volumul de memorii „Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei”. În iunie 2014, a primit Premiul Naţional pentru Literatură acordat de Uniunea Scriitorilor. A murit la 26 noiembrie 2015.
1929: S-a născut Ştefan Ştefănescu, istoric
S-a născut în localitatea Goicea Mică, jud. Dolj.
A urmat cursurile Colegiului Naţional Militar „N. Filipescu” de la Mânăstirea Dealu şi pe cele ale Facultăţii de Istorie din Bucureşti. A optat pentru o carieră în domeniul istoriei şi s-a specializat în bizantinologie şi istoria medievală a slavilor de sud la Universitatea „M.V. Lomonosov” din Moscova, iar în 1957 a obţinut titlul de doctor în istorie, potrivit site-ului Academiei Române, https://acad.ro.
A efectuat, de asemenea, începând din 1965, o serie de stagii ştiinţifi ce în Franţa, la École Nationale des Chartes, École Pratique des Hautes Études (VIčme section), la Collčge de France şi la Sorbona. A fost cercetător (1950-1960), apoi secretar ştiinţifi c şi şef al Secţiei de istorie medie şi vechi instituţii româneşti la Institutul de Istorie „N. Iorga” al Academiei Române (1960-1966), institut pe care l-a condus apoi ca director adjunct (1966-1970) şi director (1970-1990).
A desfăşurat, totodată, o intensă activitate didactică în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost decan al Facultăţii de Istorie (1975-1977) şi al Facultăţii de Istorie-Filosofi e (1977-1984), precum şi şef al Catedrei de istoria României (din 1984).
A iniţiat în cadrul Secţiei de Ştiinţe Istorice a Academiei Române recuperarea operei ştiinţifi ce a lui Dimitre Onciul, proiect fi nalizat cu apariţia în 2006 a volumului „Dimitrie Onciul, Scrieri alese”, se menţionează pe site-ul https://istorie.unibuc.ro.
În cadrul Facultăţii de Istorie a fondat Seminarul de istorie medie a Românilor, care, în 1993, a primit numele de Seminarul de Metodologia Istoriei „D. Onciul”. A participat cu intervenţii, comunicări şi rapoarte la numeroase manifestări ştiinţifice, inclusiv la Congresele Internaţionale de Istorie (Stockholm, 1960; Viena, 1965; Moscova, 1970; San Francisco, 1975; Bucureşti, 1980; Stuttgart, 1985; Madrid, 1990; Montréal, 1995).
Activitatea sa ştiinţifică este concretizată în peste 500 de titluri, care abordează domenii precum: istoria medie a României, demografi e istorică, istoria instituţiilor, istoria structurilor socio-politice medievale ale Ţării Româneşti, istoria relaţiilor internaţionale. Între principalele sale lucrări se regăsesc: „Ţara Românească de la Basarab I «Întemeietorul» până la Mihai Viteazul” (1970); „Principatele Române. Originea şi afi rmarea lor” (1991); „Principatele Române în secolele XIV-XVI” (1992); „Istoria românilor.
De la Mihai Viteazul la Constantin Brâncoveanu” (1996); „Ţările Române în sistemul relaţiilor internaţionale medievale, sec. XVII-XVIII” (2006); „Demografia - dimensiune a istoriei” (1974); „Aspects de la révolution démographique dans les Pays Roumains a la fi n du XIIe sičcle” (1980); „Le rôle historique des Carpates roumains” (1985); „Bănia în Ţara Românească” (1965); „Orient et Occident au Bas Danube: fondation des états roumains indépendents” (1976); „Evoluţia proprietăţii feudale în Ţara Românească până în secolul al XVII-lea” (1958); „L’évolution de l’immunité féodale en Valachie aux XIVe-XVIe sičcles” (1968); „Ţărănimea din Principatele Române în secolele XIV-XVI. Privire sintetică” (1991); „Participarea românilor la lupta de la Grünwald. 15 iulie 1410” (1964); „Éléments nobiliaires balkaniques établis en Valachie a la fi n du XVe sičcle” (1969); „Aspects de la stratégie du pouvoir dans le Sud-Est Européen a la fi n du XVIe sičcle”; „Pour une grande histoire des Balkans dčs origines aux Guerres Balkaniques” (Paris, 2004) etc.
Este şi autorul unor studii ample, apărute în reviste de prestigiu din ţară şi din străinătate, consacrate unor personalităţi ale vieţii culturale româneşti, precum D. Cantemir, M. Kogălniceanu, B.P. Hasdeu, Gr. Tocilescu, A.D. Xenopol, D. Onciul, C. Giurescu, V. Pârvan, N. Iorga, P.P. Panaitescu, C.C. Giurescu ş.a.
A fost preocupat în mod constant de editarea izvoarelor istorice privitoare la istoria României şi a unor instrumente de lucru precum „Enciclopedia istoriografi ei româneşti” (1978), „Répertoire historique des universités européennes” (1984), „Atlas pentru istoria României” etc. Se numără, totodată, printre autorii unor mari lucrări de sinteză precum „Istoria 107 108 României” (vol. II, 1962), „Istoria poporului român” (1970), „Istoria economică a României” (1997), „Istoria Românilor” (vol. III şi IV, 2001; reeditate în 2010, respectiv 2012). Membru corespondent (1 mart. 1974), apoi membru titular (11 dec. 1992) al Academiei Române.
A fost membru în Comitetul Naţional al Istoricilor din România, membru al Academiei Europene de Istorie de la Bruxelles, al Comisiei Internaţionale pentru Istoria Adunărilor de Stări, al Comisiei Internaţionale de Studii Slave din cadrul Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice, membru în conducerea Centrului de Studii Istorice Italo-Române de la Milano, precum şi membru de onoare al fundaţiilor „N. Iorga”, „Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz”, „Mihai Viteazul Călugăreni”, „Magazin Istoric”. A fost declarat de către The American Biographical Institute Research Association „Om al Anului 1995”.
I-au fost decernate, de-a lungul timpului, Ordinul „Meritul Ştiinţifi c” (1966), Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române (1967), Ordinul bulgar „Sf. Metodiu şi Chiril” (1977), Ordinul Naţional „Pentru Merit” (2000) şi a fost declarat cetăţean de onoare al municipiului Craiova, al comunelor Călugăreni şi Goicea. A încetat din viaţă la Bucureşti. (RUB) 1937 - S-a născut cântăreţul de muzică populară Benone Sinulescu.
1937: S-a născut Benone Sinulescu, cântăreț de muzică populară
Benone Sinulescu s-a născut la data de 24 mai 1937 în comuna Siriu, județul Buzău. Interpret de muzică populară, a fost cunoscut pentru talentul său încă din copilărie. Cariera sa muzicală a debutat la o vârstă fragedă, iar în timp, a devenit un nume respectat în industria muzicii populare românești.
De-a lungul carierei sale, Benone Sinulescu a colaborat cu numeroși artiști și interpreți de muzică populară, printre care se numără și faimoasa Irina Loghin. După Revoluția din 1989, și-a diversificat stilul muzical, abordând și genuri precum etno-dance, colaborând în acest sens cu formația Ro-Mania.
Discografia sa cuprinde o serie impresionantă de albume și single-uri lansate de-a lungul carierei. Printre acestea se numără albume precum „Cântece de Voie Bună”, „La Căsuța Cu Pridvor”, „Cine-mi Face Mie Patul”, și multe altele.
Pe lângă succesul său în domeniul muzicii, Benone Sinulescu a fost și recunoscut de către autoritățile române pentru contribuția sa la promovarea culturii și artei românești. A primit distincții și premii importante, printre care Ordinul Meritul Cultural și Crucea Națională Serviciul Credincios.
Benone Sinulescu s-a stins din viață la data de 18 noiembrie 2021, lăsând în urmă un moștenire muzicală impresionantă și o contribuție de neuitat la promovarea muzicii populare românești.
1954: S-a născut Florin Iaru, poet
Florin Iaru, pe numele său real Florin Râpă, s-a născut pe 24 mai 1954 în București. Este fiul lui Ilie Râpă și al Luciei Iaru. Și-a început educația literară devreme, debutând cu versuri în revista „Luminița” în 1962. În 1978, a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București, consolidându-și cariera literară și educațională.
După terminarea studiilor, Florin Iaru a fost profesor la Galați și la Bulbucata până în 1982. Cariera sa literară a cunoscut un avânt semnificativ în anul 1977, când a devenit membru al „Cenaclului de luni”, coordonat de criticul Nicolae Manolescu. Aici, a intrat în contact cu numeroși alți tineri scriitori, contribuind la formarea și dezvoltarea generației '80 în literatura română.
Debutul său editorial important a avut loc în 1981 cu volumul „Cîntece de trecut strada”, care a avut un succes notabil. În anul următor, 1982, a colaborat la volumul colectiv „Aer cu diamante”, alături de alți poeți proeminenți ai vremii. Alte lucrări semnificative din cariera sa includ „La cea mai înaltă ficțiune” (1984), „Înnebunesc și-mi pare rău” (1990), și „Poeme alese” (2002). În 2011, a publicat „Fraier de București”, urmat de „Povestiri cu final schimbat” (2013), „Sînii verzi” (2017) și „Jos realitatea” (2019).
În 1990, Florin Iaru a devenit redactor la editura Cartea Românească, continuându-și activitatea editorială și literară. Între 1991 și 1992, a fost redactor la publicația „Cotidianul”. Activitatea sa în aceste domenii a fost influențată de experiențele din „Cenaclul de luni”, unde a fost descris de Nicolae Manolescu ca fiind „făptura închipuită de Modigliani, întrupare a ingenuității ce îi maschează puternica inteligență”.
Florin Iaru este căsătorit cu prozatoarea și publicista Cecilia Ștefănescu. De-a lungul anilor, opera sa a fost recunoscută pentru originalitate și contribuția la literatura română contemporană, fiind o voce distinctă și influentă în peisajul literar al țării.
1964: Dramă fără precedent în istoria fotbalului din Peru
320 de spectatori au fost ucişi şi 800 răniţi într-o busculadă la sfârşitul meciului Peru - Argentina.
1975: S-a născut Călin Goia, liderul trupei Voltaj
Călin Goia s-a născut la Cluj-Napoca pe 24 mai 1975 și și-a petrecut copilăria în orașul natal. Încă din copilărie, a arătat o pasiune puternică pentru muzică, dar și pentru disciplinele exacte. La doar 6 ani, a început să studieze vioara, continuând în gimnaziu cu flautul și chitara.
În paralel cu studiile sale, Călin a urmat și cursuri de canto la Școala Populară de Arte din Cluj-Napoca. După primii doi ani de facultate, la 20 de ani, a decis să se mute la București, căutând oportunități mai mari în cariera muzicală. La scurt timp după mutarea în capitală, a fost cooptat în renumitul proiect „Școala Vedetelor”, potrivit site-ului voltaj.ro.
Călin a urmat cursurile Academiei de Studii Economice din București, pe care le-a absolvit în 1997. În anul următor, 1998, s-a alăturat trupei Voltaj, marcând începutul unei cariere muzicale de succes. Trupa Voltaj a devenit rapid un nume cunoscut, muzica lor ajungând în inimile a milioane de fani. De mai bine de 13 ani, Voltaj a continuat să inspire și să insufle optimism prin mesajele lor, fiecare fan regăsindu-se în versurile lor.
Călin Goia și-a dorit întotdeauna ca Voltaj să rămână în topuri, aspirând ca trupa să continue să fie relevantă și apreciată încă cel puțin 20 de ani.
Despre sine, Călin spune că, asemenea zodiei sale, Gemeni, are o personalitate dublă: pe de o parte, este foarte rațional și pasionat de lucrurile exacte, iar pe de altă parte, iubește să cânte, să viseze și să-și imagineze diverse lucruri.
În școală, prefera matematica și muzica, fiind olimpic la matematică și urmând cel mai greu liceu din Cluj, Liceul de Informatică. În final, pasiunea pentru muzică a prevalat, iar cariera lui s-a îndreptat definitiv în această direcție.
Se încarcă comentariile...
