William Maz, scriitor american de origine română: „Sunt multe întrebări fără răspuns privind Revoluția din 1989”
0Viața lui William Maz descrie perfect sentimentul unui emigrant: obligat să se adapteze, dar mereu cu stigmatul de a fi un străin.
Născut în România, cu origini grecești, dar crescut în SUA, William Maz a rămas mereu cu gândul la țara natală. De profesie medic, cu un CV impresionant – absolvent al Harvard, al prestigioasei Mount Sinai School of Medicine și rezident în anestezie la Yale –, Maz și-a schimbat cursul vieții și a lăsat medicina pentru scris. În 2022 a publicat primul său roman, „Dosarul București“, care a apărut și la noi, la Editura Corint. Acțiunea se petrece în timpul evenimentelor din Decembrie 1989, protagonistul fiind un agent CIA, îndrăgostit de românca Pușa.
Romanul ”Dosarul București” a fost publicat în primăvara lui 2022 în Statele Unite și a apărut la finalul anului trecut și în România, la editura Corint. Născut în România, dar emigrat în Statele Unite încă din copilărie, William Maz a absolvit Universitatea Harvard și Mount Sinai School of Medicine. A avut o rezidență în anestezie la Yale și a fost medic mai mulți ani. Însă pas cu pas a dezvoltat o pasiune specială pentru scris. ”Dosarul București” se desfășoară ca acțiune la finalul anului 1989 în București, iar personajul principal este un agent CIA.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, William Maz povestește ce a însemnat viața de emigrant, de ce s-a întors mereu la România – în călătoriile sale sau în romane –, dar și care sunt întrebările aflate la baza romanului său de debut.
„Weekend Adevărul“: Ați trăit în București până la 6 ani. Care sunt cele mai speciale amintiri sau oameni din perioada petrecută în România?
William Maz: Amintirile mele sunt cele ale unui copil fericit. Da, a existat o Pușa reală în copilăria mea, și ea trăia aproape de casa noastră. Și a existat și un copac sub care petreceam cu ea ore întregi jucându-ne și vorbind. Pe măsură ce am crescut în America, Pușa a devenit o figură mitică în viața mea. Ea a reprezentat inocența copilăriei și vremurile fericite pe care le-am pierdut. Îmi amintesc cum mama ne ducea pe amândoi în Parcul Cișmigiu, unde era un parfum al unui tip de arbuști pe care nu l-am mai găsit în altă parte, chiar dacă am încercat să îl găsesc în multe țări. Precum madlenele lui Marcel Proust, mi-au revenit multe amintiri dragi când m-am întors după mai mulți ani în Cișmigiu și am mirosit din nou acel arbust.
Trei limbi, nicio țară
De ce familia dumneavoastră a luat decizia să plecați din România?
Părinții mei sunt greci care au fost aduși în România în anii 1920, pe când erau adolescenți, de către părinții lor. România era o țară bogată în acele vremuri, în timp ce Grecia era foarte săracă, așa că mulți greci au venit aici pentru a găsi oportunități mai bune. După ce tatăl meu a studiat Medicina la Universitatea din București, a izbucnit Al Doilea Război Mondial și părinții mei nu au mai putut pleca din România. După război, ei s-au căsătorit. Înainte de acea perioadă, puțini români credeau că România se va transforma într-un stat comunist. Părinții mei și-au petrecut mare parte din anii tinereții în București și au iubit țara și pe locuitorii săi. Însă în următorii ani România chiar a devenit o țară comunistă, după care granițele sale s-au închis. Deși încă erau cetățeni greci, cererile lor de a părăsi România au fost respinse în repetate rânduri. Când am primit în cele din urmă vizele, am fost foarte trist pentru că am lăsat-o pe Pușa – nu am revăzut-o niciodată.
Cum au fost începuturile și adaptarea în America?
Mai întâi am emigrat în Grecia în 1960 și am stat acolo doi ani, într-o tabără de refugiați în afara Atenei, în fapt o fostă garnizoană militară cu barăci de lemn. Iernile erau foarte reci, nu aveam apă caldă sau căldură, ci doar un fel de încălzitor portabil pe gaz. Am primit pachete cu ajutoare din America, ce includeau mâncare și articole de primă necesitate. Am urmat primele două clase primare în Atena și a trebuit să învăț o limbă nouă, obiceiuri noi, să îmi fac prieteni noi. Noua limbă era destul de ușor de învățat pentru un băiețel de șase ani, dar sentimentul de a fi diferit, străin, mi-a rămas întipărit pentru tot restul vieții mele. După doi ani, părinții mei au decis să plecăm în SUA. Erau foarte puține slujbe disponibile pentru tatăl meu în Grecia și puține oportunități pentru mine și fratele meu mai mare. Din nou a trebuit să învăț o limbă nouă, noi obiceiuri și să îmi fac prieteni noi. A fost un nou șoc și un accent suplimentar al dezrădăcinării mele. M-am adaptat, am devenit un student bun și am ajuns la Harvard, iar apoi la Mount Sinai School of Medicine. Dar simțeam și mai mult faptul că sunt diferit de prietenii mei. Vorbeam trei limbi – româna, greaca și engleza – în timp ce cei mai mulți americani vorbesc doar una. Părinților mei le-a fost greu să învețe engleza, așa că am devenit translatorul lor peste tot unde mergeau. În cele din urmă, tatăl meu a reușit să dea examenele la Medicină pentru a putea practica. Însă mama nu a învățat vreodată engleza așa cum trebuie. Trăiam cu toții într-o comunitate de expați români și greci, așa că mama nu avea nevoie să învețe engleza. Am devenit un bărbat fără țară, parțial român, parțial grec, dar cel mai mult american. Cred că sentimentele mele sunt exprimate într-un anumit grad în „Dosarul București“.
Ați revenit în România după ce ați emigrat în America?
Am revenit în repetate rânduri în anii ’70 și ’80 pentru a îmi vizita prietenii și rudele și a vedea țara natală. Deși vorbeam românește acasă în America, îmi lipseau limba, mâncarea, expresiile și obiceiurile de aici. Când am revenit, am găsit o Românie în genunchi – cozi mari la mâncare și haine, teroarea Securității, ignorare a lumii reale de afară, un loc întunecat. Am realizat atunci că locul meu nu mai era acolo. Am vizitat ultima oară România în 2019.
Trei abordări, un singur roman
Sunteți licențiat în Medicină. De unde a pornit pasiunea dumneavoastră pentru scris?
Am început să scriu povești scurte în clasa a VII-a. Am continuat să scriu când eram student la Harvard, am făcut cursuri de scris, apoi am terminat un roman pe care nu l-am publicat vreodată. Însă viața de doctor în America, în special la New York, îți lasă prea puțin timp pentru scris. În cele din urmă am decis să mă retrag din Medicină și să îmi dedic tot timpul acestei mari pasiuni, pentru că viața este scurtă.
Cum s-a născut ideea romanului „Dosarul București“? Ați făcut documentări și în România?
Am vizitat Bucureștiul, atât înainte, cât și după Revoluția din 1989. Am vorbit cu mulți oameni care au participat la Revoluție, iar mai târziu am întâlnit români care au venit în SUA și care au trăit în România înainte de 1989. Am citit multe articole despre Decembrie 1989, precum și mai multe cărți de istorie ce descriu detaliile de atunci.
Ce v-a făcut să plasați acțiunea romanului în timpul acelor evenimente?
Am decis să scriu despre eveniment din punctul de vedere al unui agent CIA ficțional. Cum nu știu prea multe despre modul în care CIA funcționează, cu excepția unor cercetări și a unor romane, am hotărât să fac personajul principal un analist care nu știe multe despre operațiunile de teren ale unui spion. Trebuie să îți folosești slăbiciunile în avantajul tău. Și trebuie să începi acțiunea în mijlocul poveștii, nu la început. Altfel devine doar o carte despre istorie. Așa că romanul începe chiar când revoluția este la un pas de a izbucni. Mi-am dorit de asemenea să aduc și povestea de dragoste cu Pușa și aceasta să se intersecteze cu Revoluția. Cred că un roman bun de spionaj are nevoie de o poveste de dragoste ce nu arată doar lumea spionilor, ci lumea obișnuită a oamenilor care trăiau în Bucureștiul lui 1989. Personajul meu avea nevoie de un motiv bun pentru a dori să se întoarcă la București – pentru a își găsi iubirea pierdută, o temă foarte apropiată inimii mele. Iar romanul a devenit, în cele din urmă, o poveste de dragoste într-un thriller de spionaj într-un roman istoric.
Documentarea mi-a luat un an, iar procesul de scriere, cu mai multe variante, aproape doi ani.
Ați spus la un moment dat că ați scris romanul și pentru că Revoluția din 1989 rămâne un mister. De ce credeți asta?
În timpul călătoriilor mele la București de după 1989, cât și în cercetările mele, au apărut multe întrebări ce sunt puse atât de experți, cât și de românii obișnuiți. De ce a fost România singura țară din blocul comunist care a avut o revoluție violentă? Când a decis generalul Stănculescu, cel care a coordonat masacrul de la Timișoara, să se întoarcă împotriva lui Ceaușescu? Cum a fost Securitatea implicată în Revoluție? Cum s-a ridicat Ion Iliescu drept lider al noii guvernări? A fost într-adevăr o revoluție populară, așa cum ni s-a indus, sau o lovitură de stat? Iar dacă a fost o lovitură de stat, a fost și o altă țară implicată? Sunt documente ce arată că Gorbaciov îl ura pe Ceaușescu, considerându-l un tiran. Dar dacă a fost Gorbaciov în spatele loviturii din România, de ce a avut nevoie să curgă sânge? Ar fi putut să aranjeze fără probleme o lovitură de stat liniștită. Toată lumea îl ura pe Ceaușescu, inclusiv consilierii săi apropiați. Tocmai de aceea am propus un altfel de răspuns în carte, pe care vă las să îl descoperiți. Este răspunsul ce mi se pare cel mai logic, doar uitându-mă la situație din acest punct de vedere după mai bine de 30 de ani.
Se încarcă comentariile...
