Matei Vişniec, dramaturg: „Fără ajutorul unui regizor bun, n-am făcut nimic“

0
0

Patru piese de Matei Vişniec, montate de companii franceze, vor fi prezentate la Festivalul Avignon Off, care se desfăşoară între 8 şi 31 iulie. Matei Vişniec va participa la o dezbatere pe marginea poeziei sale, la 15 iulie, în Avignon. Anul acesta i se va traduce, în Franţa, primul volum de poeme.

Luna aceasta se joacă la Festivalul de Teatru Avignon OFF patru spectacole după piesele dumneavoastră. Vă aflaţi în faţa unui record personal?

Festivalul de la Avignon (din Franţa n.r.) a devenit un spaţiu care îmi este foarte familiar. De 20 de ani particip la acest festival şi din 1992 am avut în fiecare an câte o piesă, două, sau chiar mai multe în OFF la Avignon („recordul" absolut a fost în 2004 când am avut şase piese diferite montate de şase companii diferite).

Marea mea şansă este de fapt... sistemul absolut special al teatrului francez, mai precis acest peisaj teatral francez care permite existenţa a mii de companii de teatru private. Cred că nu există altă ţară în lume cu o mai mare densitate teatrală ca Franţa. Politica de descentralizare culturală şi teritorială a permis, în Franţa, din anii `70 încoace, apariţia a sute şi sute de companii de teatru ajutate uneori cu bani publici la nivel local. Majoritatea acestor companii sunt interesate de dramaturgii contemporani. În Franţa, ca autor dramatic, ai mult mai multe şanse să fii jucat de o companie mică decât de o mare structură. Ceea ce mi se întâmplă şi mie. Aceste companii private, dintre care unele dispun şi de săli de teatru sau colaborează cu diverse instituţii de stat (case de cultură, centre dramatice regionale, etc.) unde se află în rezidenţă, aceste companii deci îşi asumă o muncă de furnică uluitoare în Franţa.

Greu de găsit în Franţa un burg de 3.000 de locuitori care să nu aibă un mic teatru sau o companie privată profesionistă. Secţiunea OFF a Festivalului de la Avignon este şi o expresie a acestui fenomen, al multiplicării companiilor de teatru în Franţa. În urmă cu 30 de ani, numărul companiilor care jucau în OFF era sub o sută. Acum sunt peste 1.000 de spectacole în OFF, un lucru fabulos. Festivalul de la Avignon este, să nu uităm, şi un veritabil târg de teatru. În jur de 4.000 de directori de teatre şi de programatori vin aici anual ca să-şi facă de fapt „cumpărăturile", altfel spus ca să vadă spectacole şi să le „cumpere", să le programeze pentru stagiunile lor.

Aşa se explică dorinţa companiilor de a fi prezente în Festival, de fi „vizibile" la Avignon, iar lupta lor pentru această „vizibilitate" nu e uşoară. În ce mă priveşte, aş putea spune că mai am şansa celor peste 20 de piese care mi-au fost publicate în Franţa, şi care sunt destul de „vizibile"... Iar în ce priveşte prezenţa mea în secţiunea OFF a Festivalului de la Avignon, cred că în ultimii 18 ani am fost unul dintre autorii francofoni cei mai jucaţi de micile companii.

Ce teme sunt abordate în cele patru piese?

Piesa „Cuvântul progres spus de mama sună teribil de fals" abordează tema doliului, a doliului imposibil... Am scris această piesă inspirat de conflictele interetnice din Balcani, dar ea are însă o dimensiune universală. Este povestea unei mame care nu poate plânge pentru că... nu găseşte corpul fiului ei ucis în contextul unui război civil. Ca să-şi poată începe doliul, ca să poată plânge, ea are nevoie de un mormânt, are nevoie să-şi îngroape conform tradiţiei fiul mort. Piesa mea prezintă deci această dramă şi căutarea cadavrului...

Mama care nu poate plânge s-ar mulţumi chiar şi cu un simbol, ar fi gata să „înmormânteze" chiar şi o cămaşă care se fi aparţinut copilului ei, chiar şi un bocanc, numai să fie sigură că acolo, în pământ, se află ceva din cel dispărut... Cu această piesă a mea montată de Jean-Luc Paliès, compania „Infuenscène" a obţinut anul trecut Premiul Presei la Festivalul de la Avignon iar anul acesta s-a dus deci din nou ca să o prezinte publicului. În distribuţie sunt şapte actori şi doi muzicieni, este un spectacol tulburător, între râs şi plâns, între grotesc şi poezie.

Celelalte piese care mi se joacă sunt „Buzunarul cu pâine", „Angajare de clovn", precum şi un colaj din „Teatru descompus" realizat de un actor care şi-a creat un one-man show. Sunt foarte mulţumit însă că vor fi prezenţi anul acesta la Avignon şi Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu tot cu „Buzunarul cu pâine", pe care o joacă de două ori în cadrul unei foarte interesante operaţiuni de promovare a teatrului românesc.

Sunteţi un dramaturg care transformă în text frământările sociale şi istoria imediată. Veţi include în piesele viitoare cutremurele economice şi mişcările sociale din România sau din altă parte?

Literatura nu poate capta imediat toate ororile lumii. Există întotdeauna o perioadă de gestiune, scriitorii au uneori nevoie de o distanţă pentru a putea aborda subiecte legate de actualitate, de crize, de mişcări sociale... Limbajul literar nu poate avea „rapiditatea" celui cinematografic. Hollywood-ul începuse să facă filme despre Al Doilea Război Mondial chiar înainte ca el să se fi terminat, după cum acelaşi Hollywood face acum filme despre războiul din Irak. Am auzit că în Franţa va fi realizat un film artistic despre Nicolas Sarkozy care nici nu şi-a terminat primul mandat prezidenţial. Personal, cred că literatura, atunci când se grăbeşte, nu atinge niveluri valorice semnificative. As vrea eu să scriu o piesă despre delirul financiar al lumii contemporane, dar probabil că ar trebui să lucrez măcar şase luni într-o bancă pentru a mă „documenta". Scriu însă, din când în când, piese inspirate din meseria mea de jurnalist...

Succes după succes la Avignon

Doi ani la rând, două spectacole după piesele dumneavoastră au câştigat premiul presei la Avignon. Cum explicaţi acest succes?

Am avut şansa de a fi montat de regizori foarte buni. În 2008, Premiul Presei a fost decernat spectacolului creat de Radu Afrim cu piesa mea „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte". Radu Afrim a provocat un adevărat şoc emoţional şi vizual cu spectacolul său produs de Teatrul Kulturfabrik din Luxemburg. Meseria de dramaturg este destul de ingrată...

Fără un regizor bun dramaturgul nu poate lua startul, piesa sa nu se transformă în emoţie şi nu ajunge la public.Teatrul este un gen literar înainte de a fi spectacol, dar puţină lume citeşte teatru. Mai ales actorii sau oamenii deja îndrăgostiţi de teatru îşi cumpără câte o piesă ca să o citească în singurătatea lor, acasă, ca pe un roman... Dramaturgul scrie în general ca să provoace această complicitate cu ceilalţi, cu regizorul, cu actorii, cu scenograful, cu creatorul de lumini, cu publicul...

Un spectacol este o întâlnire a mai multor artişti în jurul unui proiect şi a unei emoţii comune din care se hrăneşte apoi publicul. Cu cât creşte experienţa mea de dramaturg cu atât îmi dau seama că fără un regizor bun n-am făcut nimic. Iar eu, din păcate, nu sunt propriul meu regizor şi nu sunt nici actor, sunt doar scriitor. Singurul lucru pe care pot să-l fac din când în când ca să mai scap de această teribilă dependenţă de regizor şi actor este... să scriu câte un roman care ajunge la public direct, fără intermediari...

Poezie tradusă în premieră

A trebuit să puneţi „pe pauză" poetul, ca să aveţi succes în dramaturgie sau în tot acest timp aţi scris şi poezie, fără a publica?

image

Aceasta a fost o altă şansă a mea, faptul că am fost poet. Pentru că poezia mea s-a prelungit în teatrul meu şi personal cred că o piesă fără o dimensiune poetică este o piesă stearpă. Poezia îl însoţeşte pe om de când a început arta brută, iar evacuarea ei dintr-un text dramatic înseamnă evacuarea speranţei şi a fiinţei umane. Am mai scris însă şi poezie în paralel cu teatru, dar într-un ritm mult mai puţin alert decât în vremea când frecventam Cenaclul de Luni. Ultima mea carte de poezie a apărut în România în anul 2000 şi se numea „Poeme ulterioare". Cred că acum, după zece ani de la această carte, mi s-a mai adunat de un volum de poezie şi mă gândesc să-l public la un moment dat.

Poeziile dumneavoastră vor fi traduse în Franţa. Cum credeţi că vor fi receptate în spaţiul francofon?

În mod ciudat, deşi din 1987 de când trăiesc în Franţa am scris mult teatru în franceză, poezia mea scrisă în româneşte parcă opunea rezistenţă când voiam să o traduc în franceză... Am simţit acest lucru, poezia este un gen literar de o fragilitate extraordinară, uneori când nu poţi traduce o prepoziţie în mod satisfăcător ai impresia că întregul poem nu poate să treacă de bariera limbii.

Deci, după câteva încercări de a-mi traduce eu însumi propriile mele poeme în franceză, sau de a scrie poezie direct în franceză, am renunţat, m-am concentrat pe teatru. Si aşa au trecut 20 de ani. Iar anul trecut am avut şansa să întâlnesc un francez îndrăgostit de limba română, Nicolas Cavallès. El mi-a tradus, aproape dintr-o suflare, un volum de poeme în franceză, şi a reuşit perfect să capteze universul poeziei mele, fibrele ei speciale...

Anul acesta deci aştept primul volum de poeme în franceză, dar Muzeul Literaturii Române mi-a şi publicat în luna iunie un volumb bilingv cu poemele traduse de Nicolas Cavaillès. Culmea este însă că poemele mele traduse în franceză s-au transformat tot în... spectacol. Un actor şi regizor francez, Mustapha Aouar, directorul unui teatru de lângă Paris (de la Vitry sur Seine) a realizat un spectacol cu poemele mele, un spectacol în care el recită şi este acompaniat de doi muzicieni. Absolut fabulos. De altfel, anul acesta trupa a fost invitată la Festivalul de la Sibiu.

Deznădejdea unui jurnalist

Sunteţi şi un jurnalist activ în Franţa, la postul RFI. Ce întrebare vă puneţi, din această ipostază?

Ce poate face jurnalistul ca să oblige răul să dea înapoi? Noi, jurnaliştii, vorbim în fiecare zi despre ororile lumii, aproape că ne intoxicăm cu materia pe care o utilizăm în meseria noastră. Poate că tinerii jurnalişti nu au această impresie, dar atunci când se adună anii începi să-ţi pui această întrebare: este suficient să informezi? Oare nu pot să faci mai mult? În 1988 eram deja jurnalist la BBC şi transmiteam ştiri şi redactam analize despre ororile, mizeriile şi răutăţile lumii.

De 20 de ani fac acelaşi lucru la Radio France Internationale. Şi răul din lume observ că nu a diminuat, nu a dat înapoi. După 22 de ani de jurnalism te cuprinde aproape disperarea: cum adică, de 22 de ani vorbesc despre răul din lume şi el proliferează în continuare, ia forme noi, este mai puternic decât omul, progresul nu există? Iată întrebările tulburătoare pe care mi le pun acum... Oare efortul meu de a informa corect şi de a propune analize interesante asupra actualităţii nu a avut nici un efect în tot acest timp, nu a redus cu nimic răul din lume? Oare suntem condamnaţi, noi jurnaliştii, la a fi spectatorii eterni ai răului care este mai puternic decât noi?

Un festival important

Festivalul Internaţional de Teatru Avignon Off prezintă spectacole de teatru convenţional, teatru-dans, musical circ şi mimă. Festivalul Avignon Off a fost creat în 1963, în jurul prestigiosului Festivalul Internaţional de Teatru de la Avignon, ca festival alternativ, fiind unul dintre cele mai mari evenimente de gen pentru companii independente din lume.

Imagini din spectacolul „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte“, în regia lui Radu Afrim, după o piesă de Matei Vişniec.

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite