INTERVIU Actriţa Lamia Beligan: „M-am reinventat ca să fiu Vivien Leigh“
0
Actriţa Lamia Beligan, care a o întruchipează pe celebra protagonistă din filmul „Pe aripile vântului“, în spectacolul „Vivien Leigh – Ultima conferinţă de presă“, pus în scenă de regizoarea Liana Ceterchi şi jucat la Teatrul Excelsior, spune că Hollywood-ul încearcă, după mai bine de 80 de ani, să găsească o altă Scarlett, dar nu reuşeşte, pentru că actriţa Vivien Leigh rămâne inegalabilă.
Cum e să fii Vivien Leigh, cea care a întruchipat-o pe Scarlett O’Hara din filmul „Pe aripile vântului“, unul dintre cele mai vizionate filme din toate timpurile? Lamia Beligan ridică această mănuşă şi a acceptat această imensă provocare. Actriţa se întrece pe sine însăşi, în spectacolul „Vivien Leigh – Ultima conferinţă de presă“, pus în scenă de regizoarea Liana Ceterchi la Teatrul Excelsior. Mai bine de o oră, Lamia Beligan susţine un monolog, în care încearcă toate trăirile paroxistice ale lui Vivien Leigh, care se confesează, înaintea morţii, printr-o ultimă conferinţă de presă.
Actriţa joacă în acest spectacol după modelul Vivien: „Muncind pe rupte, încercând, multumită regizoarei Lianei Ceterchi, să ies din zona mea de comfort , din zona pe care o controlam“, spune ea, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“. Ecranizată după romanul omonim scris de Margaret Mitchell, producţia cu actorii Vivien Leigh (Scarlett O’Hara) şi Clark Gable (Rhett Butler) în rolurile principale, a avut premiera 1939. Filmul a fost distins cu nu mai puţin de zece premii Oscar, un record deţinut timp de 20 de ani. O replică a lui Scarlett, rostită acum şi de Lamia Beligan, a rămas antologică: „Până la urmă… este şi mâine o zi“.
Cum o descrie Lamia Beligan pe Vivien Leigh? „O personalitate puternică, paradoxală, strălucitoare, care n-a fost niciodată eclipsată de ravagiile bolii care i-a pricinuit atâta suferinţă sufletească şi fizică, atâta rusine. O viaţă cu sens!“
„Weekend Adevărul“: Ce impact a avut filmul „Pe aripile vântului“, când aţi întâlnit-o pentru prima dată pe Vivien Leigh?
Lamia Beligan: Da, am văzut-o pentru prima oară pe Vivien Leigh, când eram adolescentă, în filmul „Pe aripile vântului“. Mi-aduc aminte şi acum cât de tare m-a impresionat filmul, ce impact puternic a avut asupra mea şi cât de impresionată am fost de frumuseţea, de farmecul, de temperamentul vulcanic al eroinei. Avea „o sălbăticie inefabilă“, cum avea să-i scrie David O Selznick, producătorul filmului, soţiei sale, în decembrie 1938, fascinat de probele lui Vivien. Apoi am văzut-o în filmul Podul Waterloo, filmul ei preferat şi, mai târziu, în Lady Hamilton, care avea să devină filmul preferat al lui Winston Churchill. Dar, rolul în care m-a devastat, pur şi simplu, a fost cel al lui Blanche Du Bois din filmul lui Elia Kazan „Un tramvai numit dorinţă“. Cea mai emoţionantă, uluitoare, terifiantă creaţie artistică din câte văzusem până atunci. Si până acum. Acestea erau imaginile pe care le aveam despre Vivien Leigh când am descoperit piesa lui Marcy Lafferty.
Cum aţi redescoperit-o, când aţi citit piesa lui Marcy Lafferty, după care regizoarea Liana Certerchi a pus în scenă spectacolul în care jucaţi?
Citind piesa, care vorbeşte despre viaţa ei, despre momentele de cotitură din existenţa ei atât de zbuciumată, am descoperit o mulţime de lucruri pe care nu le ştiam despre ea. Cum spune Rhett, la un moment dat, urmărind-o cu privirea pe Scarlett: „Ce femeie!“. O personalitate puternică, paradoxală, strălucitoare, care n-a fost niciodată eclipsată de ravagiile bolii care i-a pricinuit atâta suferinţă sufletească şi fizică, atâta rusine. O viaţă cu sens! O viaţă trăită sub imperiul iubirii! Iubirea pentru Laurence Olivier, bărbatul vieţii ei, şi pentru teatru.
Vivien a crezut cu tărie în rolul şi importanţa teatrului, în misiunea artei, în însăşi existenţa civilizaţiei umane. Citatul ei preferat: „...şi artiştii vor moşteni pământul şi lumea întreaga va deveni o grădină“.
Salvarea prin teatru
Aţi menţionat boala de care a suferit Vivien Leigh. Cum afectează bipolaritatea trăirile artistice ale unui actor? De ce ar exista o „ruşine“ a acestei boli?
Cred că bipolaritatea ei o ajuta să-şi trăiască cu atâta intensitate personajele. Să se arunce, fără rest, în munca ei, cu o determinare incredibilă, ca un cal de curse, pur sânge, care aleargă până la epuizare, până la moarte chiar. Pe de altă parte, teatrul a fost salvarea ei. Pentru că doar acolo, pe scenă, încăpeau nebunia, sensibilitatea, frica, vulnerabilitatea ei…. Acolo se simţea în siguranţă.
„Ea era Scarlett, pur şi simplu“
Cum v-aţi raportat la cartea „Pe aripile vântului“, scrisă de Margaret Mitchell? Cât de mult s-a apropiat Vivien de rol, ce i-a adus în plus personajului din carte?
Am citit romanul lui Margaret Mitchell, când eram în liceu, uneori noaptea, pe furiş, la lumina lanternei, sub plapumă, pentru că nu puteam s-o las din mână. Filmul l-am văzut după aceea şi cred ca nici măcar autoarea nu-şi putea imagina o interpretă mai potrivită decât Vivien Leigh. Şi, dacă filmul este, în multe momente, peste carte, după părerea mea, asta se datorează felului în care Vivien i-a dat viaţă lui Scarlett. Ea era Scarlett, pur şi simplu. „Eu sunt Scarlett. Eu o voi juca pe Scarlett O' Hara, veţi vedea“, spunea echipei, la petrecerea de la sfârşitul filmărilor cu „Un american la Oxford“. Toţi i-au râs în nas, părea o utopie. Şi, totuşi, nu doar că a obţinut rolul, nu doar că ceea ce părea imposibil, a devenit posibil, dar a mai luat şi un Oscar. Prima actriţă engleză care a luat un Oscar. Hollywood-ul încearcă după mai bine de 80 de ani să găsească o altă Scarlett. Se pare că nu mai există. E inegalabilă.
Ce voinţă, ce putere de-a determina lucrurile, ce curaj! Vivien şi Scarlett erau surori, amândouă abile, şirete, unelteau mereu ca să obţină ce doreau. Numai că, spre deosebire, de Scarlett, Vivien reuşea mai întotdeauna.
În ce mod v-aţi depaşit limitele prin acest rol?
Într-un mod în care n-am mai făcut-o până acum. După modelul Vivien. Muncind pe rupte şi încercând, multumită regizoarei Lianei Ceterchi, să ies din zona mea de comfort , din zona pe care o controlam, să mă reinventez. M-am reinventat ca să fiu Vivien Leigh. Îmi place să cred că am reuşit.
Cum aţi comenta pasiunea lui Vivien Leigh pentru Laurence Olivier? Ce e mai important, totuşi, pentru o actriţă, ce trebuie să fie pe primul loc: teatrul sau un bărbat?
Pentru o actriţă e important să-şi ia puterea şi dintr-una, şi dintr-alta. Trebuie să-şi păstreze echilibrul fragil prin amandouă. Înseamnă hrană. Nu e nimic de comentat în pasiunea ei pentru Olivier. Nu poţi decât să te minunezi şi să te bucuri. Există oameni care n-au avut niciodată şansa să cunoască acest sentiment.
La întrebarea „Ce e mai important, ce trebuie să fie pe primul loc?“ nu pot răspunde, fireşte, decât din punctul meu de vedere, care nu e general valabil. De altfel, mă feresc să dau verdicte. În ce mă priveşte, pasiunea pentru un bărbat a fost şi va fi întotdeauna pe primul loc.
Cum poate să aleagă o femeie-artist între carieră şi familie? Ce trebuie să pună o actriţă mai presus?
De ce trebuie să aleagă, neapărat? Ele pot coexista, se pot împlini una prin cealaltă. Iar maternitatea este vocaţia esenţială a oricărei femei! E o taină,un miracol, care nu se pot compara cu nimic altceva. Cred asta.
Mă feresc să dau verdicte. În ce mă priveşte, pasiunea pentru un bărbat a fost şi va fi întotdeauna pe primul loc.
„Orice profesie poate deveni un apostolat“
Cât de mult trebuie să sacrifice o artistă pentru gloria de pe scena? Merită să-ţi sacrifici viaţa personală pentru efemeritatea luminilor rampei si a aplauzelor?
Pentru unii merită, pentru alţii nu.
Sigur că orice profesie, cu atât mai mult una artistică, asumată cu deplină sinceritate şi dăruire, cu jertfelnicie, poate deveni un apostolat. Singurătătea de după terminarea unui spectacol este, totuşi, foarte dureroasă.
Aveţi replici în care Vivien Leigh îşi exprimă amărăciunea faţă de Laurence Olivier… Ce poate face o femeie puternică, atunci cand este înşelată, în asteptarile ei, de bărbatul iubit?
Să se ridice şi să meargă mai departe. Dacă se poate, cu zâmbetul pe buze. Şi neapărat cu nădejde!
Poate fi confesiunea, eventual printr-o conferintă de presă, salvatoare? Ce înseamnă cuvântul „sansă“ în cariera unei celebrităţi? Cum păstrezi gloria?
Confesiunea e necesară , e vindecătoare, e salvatoare. Şansa în cariera unui actor, a unui artist înseamnă să fii în locul potrivit, cu omul potrivit, în momentul potrivit. Nu ştiu cum păstrezi gloria, dar ştiu cum păstrezi talentul. Prin muncă.
Vivien spunea: „Nu sunt un star de cinema; sunt o actriţă. Să fii un star de cinema reprezintă o viaţă atât de falsă, traită doar pentru valori false şi pentru publicitate“. Subscriu.
Regretaţi o carieră internaţională, şansa de a juca într-o limbă de circulaţie internaţională? Dacă ar fi s-o luaţi de la capăt, aţi rămâne în România?
Da. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, sigur nu aş rămâne în România. Măcar aşa ca să-mi dau şansa să trăiesc în oraşul meu preferat, în Paris. Mă încăpăţânez să susţin că e cel mai frumos, cel mai romantic, cel mai poetic, cel mai surprinzător loc din lume.
Există, totuşi, câteva motive pentru care aş rămâne în ţara asta. Până la urmă, locul în care ţi-e dat să treci prin această viaţă face parte din destinul tău.
Te salvează prietenia sau ce te mai poate salva, când simţi că nu mai ai... nimic, aşa cum mărturiseşte Vivien Leigh, în ultima sa conferinţă de presă?
Cred în prietenie din toate puterile. Prietenia este esenţială în viaţa unui om. Să ai cel puţin un prieten adevărat e un mare dar. Cineva compara prietenia cu confluenţa a doua râuri. Se ajunge la o confluenţa între iubiri, se ajunge la o confluenţă între cinstiri, se ajunge la o proprietate comună.
Mai aveţi şi alte proiecte, în afară de acest spectacol dedicat lui Vivien Leigh?
Tocmai am filmat, zilele trecute, pentru un documentar artistic despre viaţa regelui Mihai, mai precis despre momentul în care tânărul rege e obligat sa abdice şi să părăsească România împreună cu mama lui ,regina Elena. Mi-a facut cu adevarat placere si contextul m-a onorat. Filmul va fi difuzat de ziua Regelui.
Cum l-aţi descoperit pe Dumnezeu ? Cum înţelegeţi credinţa prin prisma mesajului artistic pe care îl transmiteţi?
Dumnezeu m-a găsit pe mine, înainte să-l gasesc eu pe El. A fost, de când mă ştiu, în inima mea. N-am niciun merit pentru asta. E un dar. E vorba de o siguranţă interioară mai puternică decât valoarea mărturiilor sau tăgăduirilor raţiunii. Teatrul, slujind oamenilor, poate fi un mod de-ai sluji lui Dumnezeu. Teatrul trezeşte conştiinţe, teatrul educă, teatrul transformă, teatrul îl determină pe celălat să privească mai adânc în sufletul lui.
Mărturie stă celebra replica a lui Gertrude, din actul 4 din Hamlet :„Hamlet, isprăveşte odată! M-ai nevoit să mă privesc până-n adâncul sufletului şi acolo văd atâta necurăţie, ce n-are cum se limpezi vreodată“.
„Toate diamantele lumii sunt gunoi faţa de valoarea unei clipe trăite în lumina dumnezeiască“, spunea, atât de frumos, Părintele Arsenie Boca.
Vivien Leigh, laureată cu două premii Oscar
Actriţa engleză Vivien Leigh, Lady Olivier (1913 – 1967), laureată a două premii Oscar, unul pentru interpretarea personajului Scarlett O'Hara din „Pe aripile vântului“ (1939), iar cel de-al doilea pentru rolul Blanche DuBois din producţia „Un tramvai numit dorinţă“ (1951), pe care l-a interpretat şi în teatru în West End din Londra.
Clark Gable şi Vivien Leigh, în "Pe aripile vântului"
Vivien Leigh a coloborat adesea pe plan artistic cu soţul său, Laurence Olivier, care a regizat multe dintre filmele ce au făcut-o celebră. Sănătatea ei şubredă s-a dovedit a fi, însă, cel mai mare obstacol din cariera ei. Fiind afectată de tulburare bipolară de-a lungul perioadei adulte, Vivien Leigh a câştigat reputaţia unei persoane foarte dificile. Odată cu înaintarea în vârstă, actriţa a fost slăbită de reveniri frecvente ale tuberculozei, boală diagnosticată pentru prima oară la mijlocul anilor '40. Leigh şi Olivier divorţează în 1960, iar actriţa continuă să apară periodic în diferite filme şi piese de teatru, până la decesul său din cauza bolii, în 196
Vivien Leigh FOTO: Getty Images
Lamia Beligan: Documentarea a fost esenţială
Cât v-aţi documentat, pentru a-i înţelege personalitatea şi pentru a o putea întruchipa?
Desigur că, atunci, când faci un spectacol biografic, documentarea este esenţială. Cea mai bună biografie scrisă până acum despre Vivien Leigh este cea a lui Anne Edwards, scrisă la 10 ani de la moartea lui Vivien. Această carte ne-a fost cumva farul călăuzitor, pentru că relatează, cu multă afecţiune pentru Vivien, întâmplările povestite de autoarea piesei, Marcy Lafferty. Am consultat şi o altă biografie, apărută în 2013, „Vivien Leigh, An Intimate Portrait“ / „Un portret intim“, de Kendra Bean. Autoarea a răscolit arhivele lui Sir Lawrence Olivier şi a scos la iveală nişte fotografii ale soţilor Olivier şi niste portrete din tinereţea lui Vivien, necunoscute până atunci. Şi, fireşte, nu era să ocolesc tocmai internetul, sursa modernă şi inepuizabilă de informaţii. Există pe YouTube numeroase filme documentare făcute despre viaţa lui Vivien, despre dragostea lor, despre realizările lor în film şi teatru, despre acţiunile ei civice, despre aportul lor cultural şi patriotic din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Nu în ultimul rând, am vizionat cu sufletul la gură şi nu numai o dată, toate filmele în care a jucat, spectacolele de teatru filmate care, de asemenea, sunt pe YouTube. Am avut norocul să găsesc şi să cumpar un DVD cu filmul „Pe aripile vântului“, care era însoţit de o altă peliculă cu making off şi cu interviurile partenerilor din film, toate relatând despre Vivien din acea perioadă, despre peripeţiile de pe platourile de filmare - de aici ne-am inspirat pentru secvenţa despre Scarlett. Informaţia a fost exhaustivă şi ne-a folosit ca documentare, sigur, nu am putut însă aduce pe scenă tot ce ştiam, asta ar fi însemnat, ca s-o parafrazez pe Vivien, să fie un spectacol la fel de lung ca şi filmul „Pe aripile vântului“.
Pentru pregătirea rolului, m-am documentat şi din cartea lui Jesse Lasky Jr. şi Pat Silver "Love scene" / The story of Laurence Olivier and Vivien Leigh. O carte având ca surse de informaţii materiale publicate şi nepublicate din cărţi, reviste, ziare, interviuri personale cu prieteni,colegi şi asociati ai lui Olivier şi Leigh. O carte scrisă de autor în semn de admiraţie şi gratitudine pentru darurile şi arta lui L. O si V.L - împreună şi separat- timp de un sfert de secol în care vieţile lor s-au atins.
Actriţa, alături de tatăl Radu Beligan
Lamia Beligan, distinsă cu „Meritul Cultural“
Numele: Lamia Mihaela Beligan
Data şi locul naşterii: 23 august 1966, Bucureşti
Studiile şi cariera:
A absolvit Universitatea Naţională de Teatru şi Artă Cinematografică în 1990, la clasa lui Ion Cojar.
În perioada 1990-1996, a fost angajată a Teatrului Naţional din Craiova.
A colaborat cu Teatrul de Comedie, Teatrul Odeon şi Teatrul Naţional din Bucureşti şi, în prezent, joacă la „Naţional“ şi la Teatrul Metropolis din Bucureşti.
A jucat, printre altele, în filme precum „Baltagul“, „Tandreţea lăcustelor“, „Cui i-e frică de Virginia Wolf“ şi în serialul de televiziune „La urgenţă“.
Premii:
Premiul de interpretare pentru rolul Gwendolline din comedia muzicală după piesa „Bună seara, domnule Wild“, la Festivalul Internaţional de la Liverpool, 1990
Leul de Argint pentru rolul Martei din filmul „Hotel de lux“ în regia lui Dan Piţa.
Premiul Fundaţiei „Silvia Popovici“ pentru cea mai bună actriţă a anului 1998.
Medalia Meritul Cultural conferită de preşedintele României, Ion Iliescu.
Locuieşte în: Bucureşti.
Se încarcă comentariile...
