Începutul romanului „Aşteptând ceasul de apoi”, de Dinu Pillat

“În tropotul obosit al celor două mârţoage, căruţa îşi urma drumul în noapte, în golul câmpurilor fără sfârşit. Ţăranul nu primise decât în silă să ia cu el pe cei trei studenţi, după câte se întâmplaseră la târg. De la începutul drumului, tăcea mereu, încremenit ca o momâie în dosul cailor, care nici nu păreau că sunt mânaţi de cineva.

Rotaru, student în ultimul an la Medicină, se aplecă din nou asupra rănitului întins în fundul căruţei, sub un braţ de fân. După ce îi luă pulsul, se trase înapoi.
– Are febră mare! Bine însă că altfel s-a mai liniştit. Delirul său, cu citatele din Apocalips, a fost dramatic…
– Nu mi-am închipuit niciodată că în subconştient poţi să ai memoria unor texte într-o asemenea măsură, observă al treilea dintre studenţi, care urma Teologia, ca şi individul rănit.
Rotaru nu mai spuse nimic, cu atenţia furată de o stea care cădea prelung în adâncul nopţii de iulie. Tăcerea se închegase la loc, peste tropotul copitelor, lăsând gândurile într-o stare de amorţire, ca şi trupurile înghesuite laolaltă în spaţiul prea strâmt al căruţei.
– Ah!... Îl vedeţi?... Îl vedeţi?... Îngerul… Iese din templu şi strigă, cu glas mare, celui ce şade pe nor: pune secera şi seceră, fiindcă s-a copt secerişul pământului… Uitaţi-vă!... Uitaţi-vă cum sunt aruncaţi ciorchinii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu!... Sângele… A ieşit sângele din teasc până la zăbalele cailor!... începu rănitul să se zbată din nou.
Rotaru apucă braţul căruţaşului, să oprească mârţoagele.
– Mă tem de-o hemoragie. Cât poate să mai fie până la dispensar?
Celălalt teolog dădu din umeri: se afla pentru prima oară prin părţile locului, aşa că nu avea cum să cunoască drumul până la dispensarul satului, unde Rotaru îşi făcea stagiul de practică.
De fapt, întrebarea fusese pusă ţăranului, care nu răspunse decât într-un târziu, după ce se uită la cadranul cerului:
– Pe la miezul nopţii, o da Dumnezeu să ajungem…

Rotaru duse încă o dată mâna la pieptul rănitului: inima acestuia bătea tot mai surd. Nu rămânea timp de pierdut. Aşezându-se la loc, cu genunchii la gură, în coasta rănitului toropit de febră, se pomeni blestemându-şi clipa în care se apucase de Medicină. Poate că altfel nu s-ar fi simţit atât de răspunzător de viaţa camaradului, nu ar mai avut luciditatea profesională a gravităţii cazului său, dublat de conştiinţa că nu este în stare să facă nimic pentru el. La prima hurducătură a căruţei care pornise din nou, se întoarse fără voie spre celălalt teolog. Aproape nu-şi crezu ochilor când îl desluşi în genunchi, cu capul plecat şi mâinile împreunate. Desigur, se ruga. De ce, în aceeaşi clipă, nu putea şi el să facă la fel? Hotărât, Luther avea dreptate crezând în predestinare: sunt oameni înzestraţi de la început cu harul lui Dumnezeu, pe când alţii nu ajung niciodată să aibă parte de el, refuzându-li-se de la naştere dreptul la mântuire. Dacă lucrurile stăteau astfel, ce valoare puteai să mai atribui justiţiei metafizice a creştinismului? O clipă, ţinu să-şi întrebe camaradul, dar se gândi că rugăciunea acestuia trebuie respectată. În bălăbănirile căruţei, nedumeririle se destrămară apoi cu încetul, pentru a face până la urmă loc numai impresiilor puternice de peste zi.

Pentru a li se zădărnici întrunirea, care începuse pe oborul iarmarocului de la capătul micului târg evreiesc, ce minte bolnavă de frică răspândise din senin zvonul că veniseră să dea foc dughenelor îmbâcsite? Rotaru nu mai văzuse niciodată un asemenea fenomen de psihoză colectivă. Îşi aminti că făcuseră senzaţie de când sosiseră în coloană de marş, disciplinaţi ca o unitate militară. Forfota iarmarocului, cu tocmeli şi aldămaşe, se potolise cu încetul. Mulţimea pestriţă de ţărani, în cuprinsul căreia deosebeai uşor prezenţa negustorilor evrei cu şapcă şi cizme, sfârşise prin a se îmbulzi în jurul grupului, ca la cine ştie ce comedie de bâlci. Andriţoiu, studentul care zăcea acum rănit pe fundul căruţei, luase cuvântul, vorbind oamenilor ca din Apocalips. Atunci, de undeva, din capătul uliţei, izbucnise un glas sfâşiat de femeie, urmat curând de tumultul unor vociferări isterice. Rotaru nu reţinuse cuvintele în jargon. Înţelesul lor era însă al unui strigăt de alarmă, prevestind incendierea târgului. Să fi fost o manevră organizată? În orice caz, în aceeaşi clipă, câţiva jandarmi se arătaseră din mai multe părţi, gata să-şi facă loc prin mulţime cu paturile de armă. Bătaia începuse fără alte preambuluri, cuprinzând repede toată aria iarmarocului. O larmă asemănătoare grindinei, cu ţipete şi înjurături amestecate de-a valma, se ridicase asurzitoare în coasta târgului, care îşi oblonise îndată dughenele. Cine trăsese primele focuri? Greu de ştiut. La un moment dat, pe când se lupta să iasă din încleştarea unui grup de oameni, Rotaru văzuse în apropiere pe Andriţoiu, grămadă la pământ, cu celălalt camarad de la Teologie străduindu-se să-l ajute. Fusese împuşcat în burtă. Cu mare greutate, amândoi transportaseră apoi rănitul printre căruţe, ocolind locurile de încăierare, până la marginea oborului. Acolo, numai sub ameninţarea revolverului lui Rotaru un ţăran se lăsase hotărât să facă drumul cu ei”.

(Copyright Editura Humanitas)