Ecrane versus cărţi. Cum s-a schimbat felul în care citim odată cu avansul tehnologic

Faptul că citim din cărţi sau de pe ecranele laptopurile influenţează procesul de lectură     FOTO: Adevărul

Spre deosebire de vorbit, cititul şi scrisul reprezintă obiceiuri artificiale, iar de când ne răspundem la întrebări accesând Google, procesul de lectură a suferit modificări, astfel că ne pierdem abilitatea de a citi cărţi şi ne specializăm în „scanarea” ecranelor, în slalomul printre informaţiile de pe internet, ajungând uneori şi la aşa-numita „supraîncărcare informaţională”.

În toamna anului trecut, când urca pe scena Teatrului „Vasile Alecsandri” din Iaşi, alături de scriitoarea poloneză Olga Tokarczuk, Mircea Cărtărescu spunea că trăim într-o „bravă lume nouă la care ne adaptăm sau murim”. Trebuie să fim conştienţi, spunea acesta, să observăm, schimbările din jurul nostru, revoluţia pe care au adus-o ecranele, tehnologia, în vieţile tuturor. 

„Se schimbă psihologiile, se schimbă ideile despre educaţie, se schimbă ideea despre om, se schimbă ideea despre cultură, se schimbă ideea despre literatură”, spunea atunci Cărtărescu. 

Că ideile se schimbă- şi felul în care se schimbă- putem observa mai uşor privind la diverse mărturii din trecut, de la literatură la memorialistică. O bună parte a adaptării la această lume ţine de raportul nostru cu tehnologia, care şi-a lăsat amprenta în diverse caracteristici pe care le avem, inclusiv în felul în care am ajuns să citim. Dar „suntem atât de aproape de miezul lucrurilor, încât noi nu simţim”, după cum mai spunea scriitorul. 

Începuturile. Cititul, rezultat al exaptării

Evoluţionist vorbind, cititul nu reprezintă una dintre activităţile înnăscute ale creierului, dar a ajuns să ocupe o parte însemnată în ceea ce înseamnă rutina noastră zilnică. Citim pentru a ne informa în vederea luării unor decizii optime, dar şi pentru a ne sustrage realităţii, pentru a ne amuza sau pentru a fi mişcaţi din punct de vedere emoţional. 

Într-o lucrare realizată de Morten L. Kringelbach, Peter Vuust şi John Geake, despre plăcerea de a citi, aceştia notează că „deşi cel mai probabil, cititul nu este prototipul utilizării limbajului natural, acesta acţionează ca un pasaj spre procesele <<naturale>> ale utilizării limbajului”. 

Astăzi, cercetătorii au ajuns la concluzia că cititul este rezultatul unei exaptări, „adică o funcţie biologică mai veche- în acest caz capacitatea corticală evoluată pentru identificarea vizuală a obiectelor- care este adaptată pentru a servi unui scop diferit decât acela pentru care a evoluat iniţial”, după cum explică Philip Davis în „Cititul şi cititorul: agenda literară”. 

Vânătorii primitivi „citeau” mediul, descifrând urmele lăsate de animale, de la ramuri rupte la urmele în pământ, fiind capabili să îşi dea seama de caracteristicile animalului: specia, mărimea şi direcţia în care acesta o lua. 

„În această specializare corticală evoluată pentru surprinderea urmelor vizibile lăsate de animale este înrădăcinată dezvoltarea ulterioară a unui sistem de citire mai artificial pentru decodarea înţelesului”, mai scrie Davis în acelaşi volum.

De aceea, ne este mai simplu să învăţăm cuvinte nu prin intermediul unor liste, ci mai degrabă printr-un efort similar vânătorii, una după înţelesul lucrurilor. Apariţia alfabetului fonetic a fost dovada cea mai clară. Mintea a început să „decodeze”, după cum spune acelaşi autor, „nu dintr-o simplă versiune transcrisă a unei percepţii directe”- aşa cum era în cazul scrierii hieroglifice, de exemplu- „ci folosind procese mentale complexe de traducere”. Davis asemănă cititorul cu un traducător, unul nu doar al semnelor, ci şi între semne şi a ceea ce referă ele în lume.

Ecran versus carte 

De când informaţia a devenit accesibilă prin câteva cuvinte-cheie şi click-uri, felul în care citim a suferit modificări. Într-o oarecare măsură, după cum se exprima scriitorul Michael Harris, într-un articol din The Globe and Mail, am uitat cum să citim.  „Cărţile erau odată refugiul meu...Să citesc însemna să dispar, să mă învelesc în ceva dincolo de ego-ul meu agitat. Să citesc însemna să mă închid şi, făcând asta, să descoper o experienţă mai largă”.

„Cred că stilurile vechi de a citi, <<orientate>> spre cărţi mi-au deschis lumea- închizând-o. Şi stilurile noi, <<orientate>> spre ecran pare să aibă efectul opus: îmi închid lumea, deschizându-mi-o”- Michael Harris 

Nu mai internalizăm informaţia 

Eric Schmidt, director executiv al Google între 2001 şi 2015, declara la un moment dat, într-un interviu, că se teme că am pierdut ceva similar cu ce descria Harris în articolul său, punctând elementele care duc la această pierdere, printre ele viteza şi întreruperea.

„Mă tem că nivelul de întrerupere, tipul de viteză copleşitoare a informaţiei... afectează cogniţia. Afectează gândirea profundă. Încă sunt de părere că a sta jos şi a citi o carte e cea mai bună modalitate de a învăţa într-adevăr ceva. Şi mi-e teamă că pierdem acest lucru”. 

Astfel, ajungem la una dintre cele mai importante distincţii, cea dintre informare şi cunoaştere. Pe lângă avantajele adesea invocate, accesul facil şi rapid la informaţie prezintă şi marele dezavantaj că tindem să cultivăm mai degrabă abilitatea de a căuta şi accesa informaţia decât pe cea de a ne-o însuşi, prin memorie, deci de a dobândi cunoştiinţe. The Guardian scria în urmă cu câţiva ani că într-un fel, web-ul a devenit proteza globală pentru memoria noastră colectivă. 

În volumul „From the Garden to the City: The Redeeming and Corrupting Power of Technology”, John Dyer face referire la viteza diferită cu care citim în funcţie de suport. Astfel, când citim dintr-o carte, „citim textul cuvânt cu cuvânt şi rând cu rând. Odată ce o avem în mâinile noastre, într-o oarcare măsură ne-am dedicat ei...” Când vine vorba de lectura pe un ecran însă, acea dedicare dispare şi, brusc, ne aflăm într-un context în care căutăm informaţie. 

Dyer vorbeşte şi de „o supraîncărcare informaţională”, un efect al naivgării printre informaţii. Acesta aduce în discuţie şi un studiu realizat de la cercetătorii de la Universitatea Temple care arăta că atunci când accesăm „diferite informaţii”, cortexul prefrontal, partea creierului responsabilă pentru decizii, se închide. „Cu prea multă informaţie...deciziile oamenilor au din ce în ce mai puţin sens”, precizează acelaşi autor. Ajungem să cultivăm abilitatea de a „scana” ecranele, pentru mulţi devenind ulterior mult mai dificil să citească rând cu rând, o carte.