50 de ani de la începutul mişcării feministe: schimbarea începe abia de-acum

Un grup de feministe care protestează în faţa reprezentanţei londoneze a „News International“ FOTO AFP

1963 este anul care a dat startul epocii moderne. În acest an s-a sinucis Sylvia Plath, iar Gloria Steinmen, pe atunci un jurnalist liber profesionist, a dat audiţie pentru un rol de iepuraş în revista „Playboy“, pentru a dezvălui salariile proaste, hărţuirea sexuală şi rasismul la care erau supuşi „iepuraşii“. Betty Friedan publica în acest an „The Feminine Mistique“, cartea care vorbea despre „problema fără nume“ a femeilor: nefericirea.

Această problemă avea numeroase simptome: oboseală cronică, dependenţă de pastile şi de alcool, inclusiv pustule pline de sânge care apăreau pe braţe, problemă care a fost pusă de doctori pe seama unei simple indispoziţii, şi nicidecum pe seama produselor chimice folosite în gospodărie, notează „The Guardian“.

În anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial, femeile s-au micşorat (magazinele de profil susţineau că s-au micşorat cu trei sau patru măsuri), au devenit mai feminine (30% din femei îşi vopseau părul blond) şi, se pare, au devenit mult mai triste. Icoana frumuseţii, Marilyn Monroe, se sinucisese în 1962, iar Sylvia Plath a dat drumul la gaze în 1963 pentru a-şi încheia şi ea socotelile cu viaţa, după ce, cu un an înainte fusese părăsită de soţ pentru scriitoarea Assia Wellvill.

Noi legi în favoarea femeilor

O dezbatere a guvernului american, care a început cu o tentativă a preşedintelui John F. Kennedy în 1961, despre regularizarea statutului femeii, dezvăluit de cartea lui Friedan, a continuat în 1966 cu înfiinţarea „Organizaţiei Naţionale pentru Femei“, pe care, iniţial, o conducea chiar Friedan. Aceste idei au început să influenţeze şi Marea Britanie. Istoricul feminist, Sheila Rowbotham, spune că a început să audă argumente în favoarea eliberării femeilor din SUA şi din Germania în jurul anului 1967. 

În Marea Britanie era o eră a căsătoriilor rapide (atunci vârsta medie era de 23 de ani pentru femei, comparativ cu 30 în zilele noastre) şi a copiilor mulţi (o femeie avea cam trei copii, iar acum abia dacă face doi, în medie).

Pilula contraceptivă a intrat în Anglia abia în 1961, dar era prescrisă, în special, femeilor măritate. Abia în 1974 a devenit disponibilă pentru toată lumea. În memoriile sale, Rowbotham scrie că o studentă din anii '60 „nu numai că era complet ignorantă în ceea ce priveşte contracepţia, dar nu avea nicio idee despre cui ar putea să-i ceară sfatul. Iar avortul, o oroare amorţită de alcool şi acoperită de urlete, era încă ilegal“. Acest lucru s-a schimbat în 1967, odată cu votarea Legii Avortului.

Femeile erau dependente de bărbaţi din punct de vedere economic, nu doar din cauză că aveau salarii mai mici (în anii '70, de exemplu, salariul unei femei era jumătate din cel al unui bărbat), ci şi pentru că, deseori, o femeie avea nevoie de semnătura tatălui sau a soţului pentru a se împrumuta de la bănci sau chiar pentru a cumpăra obiecte mai mari.

Greva femeilor de la fabrica Ford

Dezbaterea pe teme economice s-a înteţit în 1968, atunci când femeile de la fabrica de automobile Ford din Dagenham, Marea Britanie, au intrat în grevă pentru a obţine drepturi salariale egale. În acelaşi an, publicaţia „The Observer“ cita un studiu oficial care demonstra „o irosire dramatică a abilităţilor şi calificărilor femeilor“ şi faptul că „cel puţin patru milioane de femei sunt folosite, de fapt, ca sclave“.

Jumătate dintre femeile muncitoare ale Marii Britanii câştigau mai puţin de cinci şilingi pe oră. Greva de la Dagenham a condus la adoptarea Legii Salariului Egal în 1970, urmată de Lega Discriminării Sexuale din 1975. Dar, cu doar 4,6% femei din membrii parlamentului britanic, mare parte din aceste acţiuni de schimbare a statutului femeii au avut loc la scară foarte mică.

Primele succese

În 1970, femeile au organizat un protest la concursul anual de „Miss World“ din Londra. În acelaşi an, prima Conferinţă Naţională pentru Eliberarea Femeilor a formulat cereri pentru salarii egale, drepturi egale la educaţie şi la şanse, creşe cu program de 24 de ore, contracepţie gratuită şi dreptul la avort la cerere. 

Următorii ani au fost martorii primului marş pentru eliberarea femeii, ai primului refugiu pentru femeile abuzate, ale primelor centre de criză pentru cazurile de viol şi a grupurilor de campanie intitulate „Surorile Negre“. A urmat o literatură feministă bazată pe romanul „The Feminine Mistique“ a lui Friedan: „Sexual Politics“ (Politici sexuale) a lui Kate Millett, „The Female Eunuch“ (Femeia eunuc) a lui Germaine Greer şi memorii şi poeme ale scriitoarelor Maya Angelou, Audre Lorde şi Adrienne Rich.

Mai e drum lung

Lumea s-a deschis şi pentru femei, dar, la fel ca şi mişcarea sufragetelor de dinainte, triumful a fost extraordinar, dar parţial. La 50 de ani după, diferenţele salariale sunt mai mici, dar există. Părinţii sunt încă distruşi de cât de scumpă este îngrijirea medicală pentru copii şi, se estimează, că peste 69.000 de femei sunt violate în fiecare an în Anglia, două femei sunt ucise într-o săptămână în urma violenţei familiale şi numărul mic al femeilor din viaţa publică rămâne constant. Doar 22% din membrii parlamentului sunt femei şi doar 17,4% fac parte din Guvern. 

Anul 1963 a schimbat multe, dar următorii 50 de ani încep abia acum, conchide „The Guardian“.