Viaţa în teatrele de operaţiuni. Povestea hocheistului român devenit comandant în Armata americană

Cristian Rădulescu, un nume de care România n-a auzit până acum, are o poveste de viaţă ce pare potrivită pentru un scenariu de film.

Nimeni nu şi-ar fi putut imagina în urmă cu câţiva ani că tânărul Cristi, plecat după Revoluţie în SUA, împreună cu părinţii, va deveni unul dintre cei mai apreciaţi şi respectaţi militari din Armata americană. El a progresat într-un ritm uimitor şi a ajuns în scurt timp la rangul de comandat, după ce, în adolescenţă, fusese hocheist amator.

A terminat liceul şi şcoala generală în Los Angeles şi a jucat hochei la echipe din SUA. După liceu a venit în România, unde a evoluat la Steaua, Dinamo şi echipa naţională timp de doi ani. Ulterior s-a întors în SUA, dar o accidentare teribilă i-a pus capăt carierei de sportiv. Viaţa lui Cristi a luat o turnură inimaginabilă după acel moment de cumpănă, el fiind recrutat în Armata SUA. Aşa a început povestea de succes a acestui român, care, la 33 de ani, este o emblemă a americanilor în teatrele de operaţiuni. George Rădulescu, tatăl lui Cristi, a povestit câteva amănunte inedite din viaţa fiului său, de care este atât de mândru: “În timpul vacanţelor de vară lucra intens pentru a-şi câştiga proprii bani. Avea două joburi, unul la Guvern şi unul la Whole Foods Market, un lanţ de magazine de mâncare organică. Patru zile pe săptămână era la Guvern, iar alte trei zile la magazinul alimentar. La ambele joburi a fost lăudat şi apreciat. Eu, ca tata, l-am întrebat ce doreşte el să facă în viitor. Nu a vrut să rămână nici la Guvern, nici la magazin, a ales Armata.

Cristi, cum a fost copilăria ta?

M-am născut în Bucureşti, în 1981, am crescut în Berceni, după care părinţii mei s-au mutat la Tineretului. Am stat în România până la vârsta de 9 ani şi ceva, am prins şi Revoluţia. După Revoluţie, la câteva luni, am plecat cu mama mea în America să vedem cum este; tatăl meu se stabilise acolo anterior. Apoi, ne-am întors în ţară şi după încă un an de stat în România, am vândut majoritatea lucrurilor pe care le aveam şi am plecat defintiv în SUA. Aveam un unchi care se stabilise în America de pe timpul comuniştilor (nu ştiu dacă avusese probleme cu partidul comunist). El i-a chemat pe părinţii mei acolo şi i-a ajutat foarte mult la început, au avut o persoană la care să tragă. Fratele meu, care era mai mare, a plecat cu tatăl meu înainte, pentru a se stabili, pentru a-şi găsi slujbe, locuinţă. Au stat câteva luni la unchiul meu până s-au pus pe picioare, după care am venit şi eu cu mama mea, în 1991.

Părinţii mei au crezut că e o oportunitate bună pentru ei să plece în SUA; visul lor de o viaţă era să-şi deschidă o afacere încă din timpul comunismului. Deşi au plecat de atâţia ani, au păstrat legătura cu ţara, ei se consideră români. Acum s-au pensionat şi s-au mutat la Atlanta, Georgia, unde stă şi fratele meu mai mare. Au vrut să fie aproape de unul dintre copii la bătrâneţe.

Citiţi interviul complet aici