Violoncelistul Gautier Capuçon: „E foarte important să rămâi curios şi modest"

Recunoscut drept unul dintre cei mai valoroşi violocelişti ai generaţiei sale, „o nouă stea pe firmamentul violoncelului” (Gramophone), Gautier Capuçon a fost numit „cel mai talentat nou artist” după ce a câştigat competiţia franceză Victoires de la Musique.

Interviu realizat de Irina Cristina Vasilescu

Anul acesta sunteţi pe scena de la Bucureşti în compania fratelui dumneavoastră, violonistul Renaud Capuçon. Vă mai amintiţi când aţi cântat prima dată împreună cu el şi ce anume?

Cântam mereu împreună când eram mici, dar primul concert oficial, serios, pe care l-am susţinut împreună a fost atunci când eu avem 13, 14 ani. Am prezentat un concert cu duo-uri de Ravel şi Kodaly, dar şi trio-uri. Am cântat apoi împreună vreme de 15 ani, dar de câteva stagiuni încoace ne întâlnim mult mai rar pe scenă, avem doar câteva concerte pe an în ceastă formulă, iar cel de la Bucureşti, cu Orchestra Simfonică din Londra şi Ion Marin, este unul dintre ele.       

Cum a evoluat în această perioadă relaţia personală şi profesională cu fratele dumneavoastră?

Este o mare şansă să putem face muzică împreună. Am cântat foarte mult, am realizat numeroase imprimări, am cântat foarte des dublul de Brahms. Iar acum am ajuns într-un punct în care fiecare are nevoie de mai mult spaţiu personal şi de aceea suntem mai rar pe scenă împreună. În plus cariera mea se concentrează acum mai mult pe partea solistică şi mai puţin pe cea camerală. Sigur că, mai ales vara, am şi proiecte camerale, în care colaborez cu violonişti ca Lisa Batiashvili şi Leonidas Kavakos, însă în cadrul stagiunilor concertez singur.

La Bucureşti cântaţi Dublul de Brahms. Într-un interviu, soţia dvs., ea însăşi violoncelistă, a declarat că sunteţi „de o exigenţă aproape bolnăvicioasă.” În acest context voiam să vă întreb: cât timp aţi dedicat studiului acestei partituri dificile?

Nu este vorba numai de studiul acestei partituri, ci de studiul de zi cu zi, cel de o viaţă. Învăţ încă multe despre Brahms, chiar dacă între timp am cântat întreaga sa creaţie camerală şi, în plus, şi simfoniile sale, în orchestrele de tineret – cum este Orchestra „Gustav Mahler", când eram mai tânăr. Toate aceste lucruri te ajută să progresezi şi să stăpâneşti o creaţie. Nu este vorba, deci, despre studiul unei singure partituri, ci despre tot ceea ce există pe lângă ea. Şi pentru a reveni la ideea de exigenţă: cred că, pe măsură ce capeţi mai multă experienţă şi eşti mai conştient de ceea ce vrei să faci şi de ce alegi o anume versiune muzicală, îţi asumi din ce în ce mai multe riscuri; însă există cu siguranţă mai puţină conştiinţă de sine la început, când interprezi lucrarea la 15 ani. În timp, magia muzicii, această parte infinită şi aproape impenetrabilă, este cea care contează – poţi căuta toată viaţa, găsind cele mai diverse răspunsuri, dar uneori ai îndoieli. De aceea cred că este foarte important să rămâi curios şi modest, atât în raport cu muzica, publicul, compozitorul, cât şi faţă de artiştii împreună cu care cânţi. Când apărem pe scenă suntem noi înşine, trebuie să fim sinceri şi umili în faţa muzicii pe care o interpretăm. Este vorba, deci, despre o serie de împrejurări.

Deşi interpretează opusuri dintre cele mai diverse, fiecare muzician are creaţiile sale favorite, compozitori pe care îi adoră. Cât de aproape vă simţiţi de muzica lui Brahms?

Brahms este un compozitor pe care îl iubesc încă de mic. I-am descoperit muzica atunci când aveam patru ani – ascultam mai ales muzică de cameră cu pian. Aşa că m-am simţit mereu aproape de limbajul său muzical. I-am şi cântat toată creaţia camerală şi ăsta e un aspect important, e ca atunci când iubeşti un scriitor şi ai mereu chef să-i citeşti cât mai multe cărţi. Acest concert de Brahms este legat de povestea reconcilierii cu violonistul Joachim, iar pentru noi, violonceliştii, e important, pentru că nu există un concert pentru violoncel solo de Brahms. Structura este şi ea fantastică – mai ales partea întâi, care începe cu o amplă cadenţă, lucru cu totul neobişnuit. În creaţia sa camerală, Brahms a folosit mereu violoncelul în expoziţiile trio-urilor şi cvartetelor sale cu pian; e adevărat că şi instrumentul se pretează acestui lirism, acestui romantism. Aşa că m-am simţit mereu foarte aproape de muzica lui. Sigur că munca de aprofundare şi studiul unei creaţii nu se încheie niciodată, pentru că fiecare partener, fiecare orchestră şi dirijor cu care cânţi sugerează idei diferite. Iar ăsta e un lucru minunat!

Dacă aţi putea face o conexiune, o paralelă între muzica lui Brahms şi creaţia literară a unui scriitor – ce nume vă vine în minte?

Ne-am putea gândi la (Stefan) Zweig, de exemplu. Toată muzica lui Brahms – fie că vorbim despre simfoniile sale, creaţia camerală sau cea pentru pian, este caracterizată sonor şi componistic de o mare bogăţie şi generozitate, şi de un element aproape reconfortant. Sunt foarte bucuros să cânt din nou cu Orchestra Simfonică din Londra, împreună cu care am realizat anul trecut un turneu minunat, cu John Eliot Gardiner dirijor. Am cântat atunci Concertul de Schumann. 

Iar la Bucureşti, Ion Marin se va afla la pupitrul dirijoral, un muzician cu care aţi mai colaborat şi în trecut

Da, ne cunoaştem, dar a trecut foarte multă vreme de când am fost amândoi pe scenă împreună. Ion Marin e un muzician excepţional şi mă bucur că vom cânta împreună Concertul dublu de Brahms.

La ora actuală există foarte mulţi muzicieni care şi-au început drumul artistic în calitate de instrumentişti, însă au virat mai târziu spre pupitrul dirijoral. Sunteţi sau credeţi că veţi fi vreodată atras în această direcţie?

E adevărat că de câţiva ani asta e un soi de modă. Aş putea spune două lucruri: în primul nu trebuie să spunem niciodată „niciodată”, pentru că nu ştim cum va arăta în timp viaţa noastră. Peste câteva zile eu împlinesc 34 de ani şi cine ştie ce voi face peste 20 de ani! Ceea ce pot spune cu certitudine este că am avut ocazia să fac parte din diverse orchestre de tineret şi mi-ar plăcea, cândva, să pot simţi sunetul, energia unei orchestre din postura de dirijor. Acum sunt violoncelist şi vreau să merg cât de departe posibil cu instrumentul meu. Dirijatul nu este, deci, ceva ce mă priveşte acum, dar cine ştie cum va arăta viaţa mea peste 20 de ani? În orice caz în acest moment dirijatul nu se află pe lista proiectelor mele.

Vorbim despre mode ale momentului, iar una dintre ele este legată de tinereţea multor mari artişti ai prezentului. Din experienţa dumneavoastră de muzician tânăr, cu o carieră deja impresionantă, credeţi că o şansă ca aceasta, de a deveni celebru foarte devreme, poate fi periculoasă pentru un artist neexperimentat?

Aici sunt mai multe aspecte de care trebuie să ţinem cont. În primul rând nu cred că există reguli în muzică. Există muzicieni minunaţi care şi-au început cariera la 50 de ani, alţii au făcut asta deja de la 15. Nu cred deci că există reguli, ci doar fenomene de marketing şi comunicare. Sigur că mass-media poate ajuta la dezvoltarea unei cariere, însă publicul este cel care decide. Dacă publicul iubeşte un artist, indiferent de vârsta, ţara de provenienţă şi cultura acestuia – asta primează. În acelaşi timp e nevoie de multă atenţie şi grijă în cazul în care un artist este aruncat în lumina reflectoarelor foarte devreme. E adevărat că eu, la 34 de ani, am realizat deja multe, dar mă simt încă la început – sunt atât de multe lucruri pe care vreau să le învăţ sau să le aprofundez, sunt atâtea persoane pe care îmi doresc să le cunosc încât am senzaţia că o viaţă nu o să-mi ajungă. Vreau să spun că o viaţă de muzician se şi construieşte, lucrurile trebuie făcute progresiv, urmând propriul ritm, ceea ce simţi. Pentru unii totul se va derula foarte repede, alţii au nevoie de mai mult timp, mai este şi chestiunea rezistenţei fizice, a organizării timpului de studiu, de descoperire a unei creaţii. Intră în joc enorm de mulţi parametri şi cred că o viaţă de muzician trebuie văzută pe termen lung pentru că o astfel de existenţă este foarte lungă. Este un miracol să te poţi exprima prin muzică. Această chestiune trebuie tratată cu multă sinceritate, smerenie şi, nu în ultimul rând, cu răbdare.

Susţineţi tinerii violoncelişti şi prin intermediul unui proiect pe care l-aţi demarat anul trecut în colaborare cu Fundaţia „Louis Vuitton” din Paris. Care sunt cele mai mari satisfacţii pe care le obţineţi aici?

E un proiect ce se adresează tinerilor aflaţi în perioadă de tranziţie: finalul studiilor superioare şi debutul carierei profesionale (indiferent că este vorba despre cântatul într-un grup cameral, într-o orchestră sau ca solist). Am vrut să creez acest proiect foarte special, în cadrul căruia mă întâlnesc o dată pe lună cu şase tineri violoncelişti din întrega lume; lucrăm împreună câte trei, patru zile în fiecare lună, foarte intens. Eu vreau să îi ajut cât de bine pot – fie că este vorba despre chestiuni muzicale, instrumentale, fie că vorbim despre problemele ce pot apărea în viaţa unui muzician profesionist; vorbim despre multe lucruri, ca: stress şi presiuni, sau felul în care se poate gestiona o situaţie în care ai de cântat mai multe programe diferite în aceeaşi lună, de exemplu. Şi ca să răspund întrebării dvs., aceşti tineri au în fiecare lună posibilitatea de a cânta în faţa publicului în minunatul Auditorium al Fundaţiei „Louis Vuitton”, conceput de Frank Gehry, iar ultimul concert, din luna iunie, m-a emoţionat profund. Aceasta este cea mai mare satisfacţie în ceea ce mă priveşte. Îi ascultam şi puteam observa evoluţia lor pe parcursul acestui an. Am văzut câţiva violoncelişti care la început erau timizi şi care acum se deschideau în faţa publicului, iar asta m-a bucurat, pentru că înseamnă că i-am putut ajuta. Sigur că un an nu e suficient, iar dezvoltarea lor va continua, dar cred că este o şansă pentru noi toţi ca să putem lucra împreună în acel spaţiu minunat al Fundaţiei, iar eu fac tot posibilul să ajut cât pot.

Pentru că vorbim despre tineri violoncelişti: aţi avut ocazia să urmăriţi ediţia din acest an a Concursului „Ceaikvski”? L-aţi ascultat deja pe câştigătorul de la categoria violoncel, Andrei Ioniţă?

Din păcate nu am avut cum să urmăresc concursul, nu eram liber, dar am auzit deja lucruri foarte bune despre el şi sunt convins că este un muzician minunat. 

Născut în Chambéry, Franţa, în 1981, Gautier Capuçon avea patru ani şi jumătate când a început să studieze violoncelul la Şcoala Naţională de Muzică din Chambéry. A studiat apoi la Paris, la Conservatorul Naţional Superior (cu Philippe Muller şi Annie Cochet-Zakine) şi la Viena, cu Heinrich Schiff.

A cântat cu Orchestra de Tineret a Uniunii Europene şi cu Gustav Mahler Jugendorchester. Recent a cântat alături de Orchestra din Philadephia, sub bagheta lui Charles Dutoit, National Symphony Orchestra din Washington, D.C. (Leonard Slatkin), Filarmonica Radio Franceză (Myung-Whun Chung), Orchestre de Paris (Paavo Järvi), cât şi alături de Filarmonica din Dresda. În august 2008, Capuçon a colaborat cu fratele său, Renaud, dar şi cu Martha Argerich şi Gustavo Dudamel, la Festivalul din Salzburg, interpretând Triplul Concert al lui Beethoven, care a fost înregistrat live pe DVD.

Capuçon a susţinut recitaluri în oraşe ca Berlin, Bruxelles, Londra, Paris şi Viena şi a fost invitat la numeroase festivaluri, precum cel din Salzburg, Lucerne, Mostly Mozart din Londra, Schwarzenberg, Montreux, Berlin, Verbier, Davos, Jerusalem, Lockenhaus. Este deseori invitat al Festivalului “Martha Argerich” din Lugano şi a concertat şi în cadrul festivalului La Côte Basque.

Pasionat de muzica de cameră, Capuçon interpretează alături de Nicholas Angelich, Martha Argerich, Daniel Barenboim, Yuri Bashmet, şi mulţi alţii. Ca solist al unor orchestre internaţionale, Capuçon a avut turnee în Franţa, Elveţia şi Germania alături de Orchestra de Cameră a Europei, dirijată de Myung-Whun Chung, Semyon Bychkov şi Bernard Haitink. El a cântat şi alături de Deutsches Symphonie-Orchester din Berlin, Orchestre Philharmonique de Radio France, Orchestre National de France, WDR Koln, City of Birmingham Orchestra, NHK Symphony, Royal Philharmonic, Bayerische Rundfunk Orchester, Monte Carlo Philharmonic, Academia St. Martin in the Fields, Orchestra Santa Cecilia din Roma, Orchestre de Paris şi Orchestra Philharmonia.

Capuçon înregistrează exclusiv pentru Virgin Classics. A înregistrat “Variaţiuni pe o temă rococo de Ceaikovski” şi “Sinfonia Concertante” de Prokofiev (2010), concertele pentru violoncel ale lui Dvořák şi Herbert (2009), “Sonatele” de Prokofiev şi Rahmaninov (2008).

Din 2007 este Ambasador pentru Proiectul Zegna & Music, activitate filantropică pentru promovarea muzicii şi a valorilor sale. A achiziţionat un arcuş Dominique Peccatte cu ajutorul Colas Group, co-producător al celei mai recente înregistrări a lui Capuçon