#PastiladeMotivaţie INTERVIU VIDEO Horia Brenciu: Am crezut că sunt buricul pământului şi după aceea televiziunile nu au mai avut nevoie de mine

Cântăreţul Horia Brenciu (45 de ani) a vorbit despre greşeli şi regrete şi a povestit cum a trecut peste perioada în care simţea că nu mai e iubit de public şi că televiziunile nu-l mai doresc

Horia Brenciu a acceptat provocarea de a fi invitat la a treia ediţie a Pastilei de motivaţie. A păşit pe uşă cu ochelarii la ochi, cântând şi întrebând ce este cu liniştea din redacţie. Deşi era ora 8.30, iar repetiţiile pentru musicalul „Mamma Mia“ îl ţin pe scenă până la ora 23.00, energia lui Horia a reuşit să ne molipsească.

După ce a încercat să mă convingă să cântăm împreună, am trecut la lucruri mai serioase. Am vorbit despre timiditatea din adolescenţă, când nu avea curajul să-şi declare dragostea fetelor, pentru că nu credea că poate fi iubit, cum a trecut peste pierderea mamei la 11 ani, când a simţit că nu mai este iubit de public şi cum a reacţionat când televiziunile nu l-au mai vrut şi care sunt lecţiile pe care le învaţă de la copiii lui.

„Adevărul“: Cum trece Horia Brenciu peste frici?

Horia Brenciu: Cu toţii suntem fericiţi că suntem aici, dar trebuie să muncim pentru ceea ce ni s-a dat. Fricile sunt normale. Şi nu doar atât, sunt inerente, e bine să ai frică. E un sentiment care combinat, cu adrenalina, poate face minuni. 

Fricile şi emoţiile apar pentru că ne este teamă că nu vom fim iubiţi şi acceptaţi?

Acceptarea este o problemă. Îţi e frică şi eşti complexat de cum arăţi, de ce vorbeşti, în capul tău orice defect este Pompei acoperit de lavă, când, de fapt, lumii nu-i prea pasă de tine. Ne facem probleme degeaba pentru că singurătatea asta are nişte laturi macabre. În sensul în care noi facem din ţânţar armăsar. Am fost şi eu mai tânăr, am avut şi eu probleme, mai ales când venea vorba de fetele cu care mă întâlneam. În adolescenţă, ţin minte că eu nu aveam blugi şi mă duceam la şcoală cu tot felul de pantaloni din pânză. Am avut de multe ori sentimentul că nu sunt acceptat. Dar, ţin minte, de fiecare dată când credeam că o fată nu mă place, nu aşteptam să mă bată cineva pe umeri şi să-mi spună că o să găsesc alta. În sufletul meu era o dramă cumplită, dar pe faţa mea era un zâmbet. 

Ce-ţi spuneai atunci?

Sufeream, cu singuranţă. Au fost fete pe care le-am iubit. Era o iubire adolescentină, dar nu aveam curajul să le spun pentru că nu credeam că pot fi iubit. Credeam că nu se uită nimeni la mine. Vreo trei fete am iubit pe ascuns în adolescenţa mea, dar le-am spus la 20 de ani după ce am terminat şcoala. 

Te-a afectat în dezvoltarea ta de adolescent şi adult faptul că ai pierdut-o pe mama ta foarte devreme?

Cu cât eşti mai mare în vârstă, cu atât amintirile te învăluie şi te doboară. La 11 ani nu aveam prea multe amintiri cu mama. Simţeam că pierd ceva important, dar nu am avut timp să o jelesc. Pe mine mă încarcă de fiecare dată când văd familii, copii şi mame, unii lângă alţii. De fiecare dată îmi place imaginea asta, probabil e o repercusiune a copilăriei. 

Părinţii vor să le transmită copiilor din experienţele lor, să nu repete greşelile. Care au fost greşelile din care a învăţat Hora Brenciu?

Pentru mine, experienţa de părinte a soţiei mele a fost un lucru extrem de important. Am avut o traiectorie specială a relaţiei noastre profesionale şi sentimentale. După ce mi-a fost producător la două emisii, ne-am întâlnit în 2006 şi ne-am unit sentimental destinele. Asta îmi arată mie că fiecare dintre noi are ceasul lui. Şi ţin mine că, după ce ne-am mutat împreună, de fiecare dată când le vedeam pe Andreea şi Maria, fetele noastre mai mari, le făceam observaţie: nu-ţi stă bine haina, nu mai face aşa. Şi, brusc, consecinţa a fost firească: au început să-l evite pe Brenciu. Atunci mi-am dat sema că trebuie să-mi retrag observaţiile, să fiu susţinătorul celui din faţa mea, nu să-l corijez. 

De obicei, oamenii critici cu cei din jur tind să fie critici şi cu ei. Cu tine eşti critic?

Eu sunt cel mai mare critic al meu. Nu am fost aşa dintotdeauna. Cred despre mine că am foarte multe de învăţat, sunt convins că pot fi un tată şi mai bun, un cântăreţ şi mai bun, un actor şi mai bun. Am multe de învăţat de la viaţă. Eu pot să învăţ de la un om de 80 de ani, dar şi de la un copil de 4 ani, cum este fiul meu Toma. Să ştii că sunt oameni care au patru sau şase clase care au sufletul mai mare decât alţii cu patru facultăţi. 

Pastila de motivaţie cu Horia Brenciu

Te-ai simţit vreodată singur? 

Lucrul ăsta mi s-a întâmplat şi în urmă cu 15 ani, când credeam că sunt buricul pământului, când credeam că sunt, efectiv, adulat. Eu nu-mi mai dădeam seama de nimic şi, brusc, tălpile mele se desprindeau de pământ. După aceea, când televiziunile nu au mai avut nevoie de mine, în urmă cu 14-15 ani, m-am întrebat de ce nu am preţuit clipa, de ce mi-am bătut joc de ea. Au existat multe momente când nu mai voiam să mă întâlnesc cu reporterii, eram obosit. Dar n-ai dreptul, ţi-ai asumat viaţa publică, asumă-ţi faptul că reporterii sunt interesaţi de tine şi că oamenii vor să ştie ce face Brenciu. Atunci nu vedeam lucrurile din perspectiva asta. Conţinutul pe care tu trebuie să-l livrezi oamenilor trebuie să se ridice la aşteptările lor. În mâna lor este telecomanda. Trebuie să fii cât mai real pentru ca oamenii să se regăsească în ceea ce zici. Am rezistat 25 de ani pentru că am vrut să fac ceva eu, nu am fost legat de televiziune. Dacă eşti legat de televiziune o să pici, pentru că televiziunea, la un moment dat, o să-ţi spună că are pe cineva mai fresh, mai interesant. Atunci intri în depresie. Pe vremea mea, când prezentam „Robingo“, în fiecare săptămână, timp de cinci ani, primeam saci de scrisori. Asta este marea problemă de destabilizare emoţională. Îţi spui: „Sunt iubit!“. Oamenii din faţa ta te şlefuiesc să fii din ce în ce mai bun. 

În scrisori primeai şi critici. Ai fost tentat să te schimbi ca să placi publicului?

La început, criticile mă inhibau. Ţin minte că în 1994 a fost un moment crucial pentru mine. Redactorul şef de atunci, Doru Dumitrescu, prezenta un fel de album duminical, şi zice: „Doamnelor şi domnilor, daţi-mi voie să vă arăt ce n-aţi văzut niciodată la «Robingo».“ Eram şi noi în platou, ne întrebam ce urmează. Şi când a dat play la beta şi am văzut, atunci mi-am dat seama că lumea este altfel decât am văzut-o. Când mi-am văzut bâlbele strânse timp de un an de zile, iar lumea din jurul meu se rupea de râs. Eu mă făceam din ce în ce mai mic.  A fost prima lecţie că trebuie să fiu mai bun. Şi asta m-a urmărit în toţi anii.

Dacă ar fi să te uiţi în urmă, regreţi că nu ai făcut ceva anume până la 45 de ani?

Am regrete. Dar şi regretele mă animă, mă fac să devin un om mai bun în viitor. Dacă am regrete, ele nu fac decât să devină fermentul următoarelor mele aventuri. Regret că nu am învăţat bine ungureşte. Bunica mea, Berta, s-a născut în Miercurea Ciuc. Mama ştia ungureşte. Uneori îmi vin din când în când nişte cuvinte, pe care probabil le-am auzit în copilărie, şi nu îmi dau seama de unde le ştiu. Regret că nu am învăţat mai multe limbi străine, că nu am studiat mai multe instrumente şi regret că nu am fost mai deschis şi tranşant cu oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul vremii. 

Ai făcut ce ţi-a spus inima, era în concordanţă cu ce îţi spunea şi raţiunea?

Mie îmi place să ascult când de una, când de alta. Chiar dacă am regrete după aceea, faptul că mi-am urmat raţiunea uneori, sau inima câteodată, şi în mai puţine cazuri pe amândouă, m-a făcut mai mult să trăiesc. Să nu încapă îndoială, în viaţă există şi frici şi dureri, dar toate sunt făcute ca să simţim viaţa la adevăratul nivel.