INTERVIU Dan Badea, comediant: „În copilărie se făceau glume pe seama mea, aşa că am învăţat să mă apăr prin umor“

Comediant şi co-prezentator al show-ului „iUmor“ de la Antena 1, Dan Badea (43 de ani) a povestit cum şi-a descoperit latura amuzantă şi a dezvăluit care sunt poantele la care românii încă râd în hohote.

Dan Badea s-a născut în Bucureşti şi a copilărit în cartierul Tineretului. Vacanţele de vară nu le petrecea la bunici, ci în parcul cu acelaşi nume, alături de gaşca de prieteni, fără internet şi fără calculator. Şi-a dat seama devreme de puterea magică a râsului. Fiindcă avea probleme cu greutatea în copilărie, iar colegii mai făceau mişto de el, a „contraatacat“ cu umor, aşa cum se pricepea atunci, şi a devenit rapid „grăsuţul funny“ al grupului. Cotitura a fost atunci când şi-a dat seama că îi poate face şi pe cei mari să râdă. Că râsul e „universal“. „A existat o explozie în mintea mea“. Încurajat de părinţi, care au făcut mereu eforturi pentru a nu-i lipsi nimic, a terminat Facultatea de Teatru, unde a luat admiterea din prima, după ce a făcut pregătire cu actorul Petrică Gheorghiu. Al cincilea dintre băieţi. A doua zi după ce a aflat că avea să intre la clasa lui Dem Rădulescu, pe care l-a adorat, s-a dus să-şi ajute bunicii din Giurgiu la cules de porumb. Nu mai conta nimic, fericirea era prea mare. 

Dezamăgit că după facultate posturile în teatre erau puţine şi se „dădeau repede“, s-a îndreptat către muzică o perioadă. A fost DJ Star, a colaborat cu HQ şi cu Delia. Dar nu acela era locul lui. Când a apărut stand-up-ul în România a fost atras imediat. Încurajat de prieteni, primul show de comedie l-a susţinut într-o cafenea, cu un public format în mare parte din cunoştinţe. A fost remarcat ulterior de HBO România. A ajuns să facă 12 special-uri, apoi a plecat în SUA, hotărât să atingă succesul acolo. S-a întors însă în ţară „pentru că i-ar fi luat 10 ani să reuşească“, după reţeta clasică. 

Face haz de necaz, ca orice român şi crede că ăsta e filonul poporului nostru. Spune că în stand-up trebuie să fii îndrăzneţ, dar fără să deranjezi. Se bucură, însă, că presiunea corectitudinii politice, care a afectat semnificativ scena de stand-up de peste hotare, nu se simte încă la noi. „Încă mai putem să facem băşcălie de multe chestii fără să ne ofuscăm“. Nu are subiecte tabu, dar nu face glume despre politică pentru că însăşi politica de la noi i se pare o glumă, „un bâlci“. Dan Badea face şi stand-up la nunţi, iar recent  a fost surprins că a fost contactat pentru o cununie ce va avea loc în 2023. Se declară un om fericit şi împlinit. 

Dan Badea va susţine un show de stand-up la Sala Palatului, pe 29 noiembrie. 

„Adevărul“: Unde ai copilărit şi cum a fost copilăria ta?

Dan Badea: Am copilărit în Bucureşti, în cartierul Tineretului, care, oricât de ironic ar suna, este populat de foarte mulţi bătrâni. Petreceam mult timp în Parcul Tineretului, pentru că stăteam foarte aproape. În general, petreceam mult timp afară. Cumva, cred că a fost mai bine că nu am avut calculator, că n-am avut internet...

Aveai şi o gaşcă de prieteni?

Prin liceu mi-am format o gaşcă de prieteni, colegii de la Colegiul Naţional „Ion Creangă“. Mergeam pe la petreceri, se mai dădea câte un bairam acasă pe la cineva. Copilăria mea a fost ca orice copilărie de prin anii ‘80. Eram copii, nu resimţeam limitările regimului. Nu aveam comparaţie, nu ştiam cum e „altfel“. Nici pe vremea noastră nu zic că era bine, dar contează prea mult acum pentru un copil ce adidaşi are, câţi bani are în buzunar, ce telefon are. Uite, ca exemplu, aveam un coleg a cărui mamă lucra la o fabrică care făcea adidaşi pentru export. Şi primea foarte des câte o pereche nouă de încălţăminte, în condiţiile în care noi, ceilalţi, aveam câte o pereche de adiaşi pe care o purtam câte doi ani sau până când se rupea. Şi noi toţi eram «mamă, te-ai înnoit, dai un suc, o îngheţată». Şi omul ca să scape de noi, îi dădea prin praf, prin noroi, ca să nu se mai cunoască că erau noi. Sigur, îşi lua bătaie acasă, dar scăpa de gura noastră (râde). Cam asta însemna să aparţii unui grup de copii. Acum mi se pare că e totul invers. „Mamă, uite ce Balenciaga (n.r. - brand de lux) am eu şi tu n-ai şi e vai de capul tău“. Şi aşa îl faci pe un copil să se frustreze din nimic.

Stăteai la cozi? 

Da, stăteam la cozi, dar mi se părea absolut normal, pentru că nu exista altceva. Mai exista Casa de Comenzi şi aveai dreptul la o comandă la nu ştiu câte luni, ceva de genul ăsta, dar nu puteai să zici tu ce vrei. Ţi-aduceau ei ce voiau. Nu puteai să zici «mai vreau nişte ciocolată». Exista o ciocolată chinezească care cred că avea 0, 085% cacao. Era o melasă dulce. Ştiu că-mi plăcea. Nu o să uit niciodată prăjitura Cartoful de la cofetărie, care era făcută din toate resturile de prăjituri. Îmi plăcea la nebunie. În rest, eram în perioada copilăriei, banii nu contau, lipsurile nu contau, cum erai îmbrăcat nu conta neapărat. Am avut o bicicletă la un moment dat, dar târziu. Bine, şi ai mei s-au dat peste cap, au făcut tot ce puteau ca să nu-mi lipsească nimic.

Dan Badea, copil şi adolescent FOTO Arhivă personală

Dar cuminte erai? Le-ai făcut probleme părinţilor?

Nu, am fost un copil cuminte, din ce mi s-a povestit. Părinţii mei erau oameni simpli, aveam o relaţie bună cu ei, nu mă băteau niciodată, nu erau genul acela de părinţi. Mi-aş fi dorit, în alte cazuri, pentru că tatăl meu îmi ţinea o morală interminabilă când îl supăram cu ceva şi preferam în schimb două palme, scăpam mai repede şi gata, mă întorceam la joacă (râde). Am fost un copil rezonabil, la fel cum şi ei au fost nişte părinţi foarte echilibraţi. Nu pot să zic că am dus-o extraordinar, dar nici n-am fost vai de capul nostru. Că atunci când se întrerupea lumina, se întrerupea pentru toată lumea. În momentul în care nu aveai apă caldă, nu avea nimeni apă caldă. Ştiu că mă spăla maică-mea, la un moment dat, în maşina de spălat Albalux. Încălzea apă şi mă băga acolo şi asta era.

Eu am avut nişte probleme cu greutatea când eram mic. Pentru că nu prea mâncam, mama m-a dus la un medic care mi-a dat nişte multivitamine şi, după un an sau doi, am explodat pur şi simplu. Mi-au creat o poftă de mâncare… ţin minte că mâncam aproape o pâine întreagă cu cartofi, când se găsea. Mama, săraca, mă lăsa, era bucuroasă că mânânc în sfârşit şi că „m-am făcut bine“. Eram grăsuţ ca lumea.

Ai devenit complexat apoi? Râdeau copiii de tine la şcoală?

Da, se făceau şi glume pe seama mea şi cred că atunci a fost momentul când am contracarat cu umor. Am învăţat să mă apăr prin umor şi devenisem grăsuţul funny (n.r. - amuzant) din grup. OK, stăteam în poartă la fotbal, nu ştiam să înot, dar râdeam mult şi-i făceam şi pe colegii mei să râdă. În rest, eu mai mult băgam băţul prin gard, de fapt. Îi puneam pe ceilalţi să facă năzbâtii. Aşa că pe mine mă credeau un băiat foarte cuminte. Tactica mea era să înduioşez. Mi-a povestit maică-mea că atunci când eram mic, dacă îmi plăcea ceva dintr-o vitrină, ce putea să-ţi placă pe atunci într-o vitrină ceauşistă, nu mă dădeam cu fundul de podele că vreau acel ceva, dar o rugam pe mama, cu ochi mari, să-mi ia, dacă poate… la salariu. Aveam o abordare… (râde).

La televizor prindeai programul de două ore?

Da, dar nu mă interesa, pentru că în alea două ore desene erau doar cinci minute, „Mihaela“ şi ce mai era. Din punctul ăsta de vedere, acum că văd ce se întâmplă, sună foarte nasol că nu aveam la ce să ne uităm, dar pe de altă parte, ne refugiam în cărţi. Eu nu zic că citeam foarte mult, dar tot am citit mult mai mult decât orice copil de acum. Te refugiai într-o carte, mergeai la o piesă de teatru. Entertainment-ul pe vremea aia era limitat. Apoi au apărut casetele video şi în sensul ăsta s-a echilibrat cumva balanţa. Eram ca nişte bureţi, asimilam tot, iar asta s-a păstrat şi după anii ‘90, când a început să curgă informaţia, să apară televiziunile, etc.

La şcoală îţi plăcea? Îţi dădeai silinţa?

Nu, n-am fost un elev silitor, dar am fost un elev isteţ. N-am învăţat foarte mult, dar nici nu am avut probleme, am fost pe la mijloc. Am fost chiar şi premiant, dar nu mă pot lăuda că rupeam cartea. Erau şi materii care nu-mi plăceau. De exemplu, în liceu nu mi-a plăcut deloc chimia, ceea ce e de înţeles. Deşi acum mă uit la foarte multe documentare despre chimie. Cred că materia asta ar putea fi explicată altfel în şcoală, să te atragă să înţelegi, să te facă curios. Matematica, la fel. Mi-a fost foarte greu cu ea. Eu am fost doi ani la Mate-Fizică şi abia apoi m-am transferat la Uman, când mi-am dat seama prin clasa a X-a că nu-mi plac ştiinţele exacte şi oricum vreau să mă fac actor. 

FOTO Arhivă personală

Unde te-a prins Revoluţia?

Revoluţia m-a prins pe la 14 ani, mă duceam cu dirigul de matematică să-l ajut să mute ceva. Maică-mea fusese în Piaţă, iar când a ajuns acasă şi nu m-a găsit s-a panicat. Când am ajuns în sfârşit, i-am văzut chipul transfigurat. Apoi a început zarva, nebunia şi ţin minte că maica-mea a ieşit pe balcon şi a început să ţipe, cred că atunci era momentul când fugea Ceauşescu cu elicopterul. Şi toată lumea urla „îndepărtaţi-vă de la geamuri, că se trage!“. Într-adevăr, erau unii care trăgeau, nici nu ştiai ce se întâmplă. Dar îmi mai amintesc şi că în toată perioada aia agitată, eu o făceam pe maică-mea să râdă foarte mult, pentru că de fiecare dată când treceam prin faţa unui geam făceam mersul piticului. Şi cred că asta a fost o cotitură în viaţa mea. Când s-a râs pentru prima oară în cercul părinţilor mei la ceva ce am spus eu mi-am dat seama că umorul e o chestie universală şi că pot să-i fac şi pe cei mari să râdă. Pentru mine a fost wow, a existat o explozie în capul meu.

Deci, acela a fost momentul în care ţi-ai dat seama că ai umor. 

Că e ceva acolo, da. Şi nu pot să zic neapărat că aveam un model pe atunci. Sigur, i-am avut pe marii actori, ştiam tot ce avea Amza Pellea cu Nea Mărin, îi devoram pe casete. După, când a apărut Vacanţa Mare, Divertis, îi ştiam pe toţi. Ştiam fiecare replică. Şi acum eu mă mir că ştiu copiii numerele noastre. 

Ai urmat până la urmă Facultatea de Teatru.

Da, şi aici o să le mulţumesc părinţilor mei toată viaţa pentru că deşi nu aveam bani, nu o duceam extraordinar ca familie, ei m-au încurajat. «Ce vrei tu să te faci, actor? Bine». Eu m-am pregătit pentru facultate cu Petrică Gheorghiu, care a pregătit cam jumătate din teatrul românesc. Şi am dat o probă cu dânsul, a venit la noi acasă. Pe vremea aia eu vorbeam foarte, foarte gros aşa, nu ştiu de ce. Şi Gheorghiu credea că o să apară un mamut în faţa lui. Şi am apărut eu (râde). I-am cântat o piesă la chitară, i-am spus două poezii. Şi a zis «da, îmi place, dar trebuie să facem ceva cu vocea». Şi el a fost cel care mi-a potrivit vocea, ceva mai sus, pentru că într-adevăr ea nu se potrivea cu statura. Eu încercam probabil, fiind foarte micuţ, să compensez cumva cu vocea groasă. 

Şi după, am avut marele noroc să intru la clasa lui Dem Rădulescu. Şi-mi plăcea foarte mult. S-a întâmplat ca ăla să fie anul în care el să ia clasă şi să fie şi o dragoste la prima vedere, să mă placă foarte mult. Am făcut patru ani de zile cursuri cu Dem Rădulescu, zi de zi, până seara. Omul mustea de talent. Asimilai fără ca el să-ţi predea lecţii. Te uitai la el şi învăţai ceva, prin mimetism. Foarte mulţi elevi de-ai lui erau cunoscuţi drept „bibănei“. Adică el era bibanul şi toţi îl imitau. Că era inevitabil, aveai tendinţa asta. Atât de mare şi de fascinant era. 

Ai luat admiterea din prima?

Am luat admiterea din prima, aveam 18 ani, am intrat numărul cinci din băieţi. Am intrat cu 8 şi ceva. A doua zi după ce am aflat că am intrat, m-am dus să-mi ajut bunicii la cules de porumb. Deci, eu am intrat la actorie locul 5 din nu ştiu câte sute şi a doua zi, de dimineaţă, eram în lanul de porumb. Dar eu eram fericit, nu mai conta. Am avut colegi cu care am făcut pregătire şi care nu au intrat la facultate şi a doua zi au plecat la mare. Şi eu m-am dus la cules de porumb (râde). Dar, m-am dus să-mi ajut bunicii, nu mi s-a părut nimic anormal. 

De unde erau bunicii?

Giurgiu, Călugăreni, unde s-a bătut Mihai Viteazul.

Îţi aminteşti primul spectacol după ce ai terminat Facultatea?

Eu am fost puţin supărat pe teatru, d-asta probabil nici n-am făcut nimic în teatru. Am fost dezamăgit. Am fost o generaţie foarte bună şi am avut două spectacole extraordinare la Studioul de Teatru Casandra, unde am strălucit. Atât eu, cât şi alţi colegi. Şi ţin minte că a venit Dan Vasiliu, directorul de la comedie, care mi-a spus: «băi, băiatule, eşti extraordinar, dar n-am unde să te iau». Înainte nu existau atâtea teatre independente, nu existau contracte de colaborare, totul era ca la fabrică. «Avem 15 posturi, s-au ocupat, când iese cineva la pensie, intri tu». Şi tocmai se ocupaseră cu un an înainte, pentru că şi înaintea noastră a fost o generaţie foarte bună, cu Vizante, cu Chirilă, cu Ifrim, cu mulţi. Şi erau ocupate şi el zicea: «ce să fac, cum să fac?!» Nu aveam de gând să plec în provincie. Apăruse televiziunea, trăgeau de noi actorii să venim în televiziune, dar noi eram instruiţi că televiziunea nu e ce trebuie, că actoria de teatru e baza. Îşi protejau investiţia. Dar eu am ştiut că televiziunea e viitorul şi am avut nişte contacte în televiziune pe atunci, nişte deziluzii, după care am intrat în industria muzicală mulţi ani.

Ai fost DJ. Ce te-a atras spre muzică?

Eu am încercat să supravieţuiesc, pentru că dacă actorie nu, teatru nu, cu televiziunea nu s-a legat atunci, cumva trebuia să supravieţuiesc. Şi eu făcând multe alte activităţi, căci un actor face la facultate balet, scrimă, canto, multe lucruri, din multitudinea asta de talente poţi să faci ceva până îţi găseşti rostul, eu am făcut asta cu muzica. A fost o experienţă interesantă, am acumulat multe, am cunoscut o grămadă de oameni. Am lucrat cu HQ, am devenit prieteni. A fost drăguţ. Deşi era puţin frustrant că nu făceam ce-mi plăcea neapărat. Adică era drăguţ, nu era ca şi cum m-aş fi dus într-o mină. Dar nu era acela locul meu.

Şi apoi ce a urmat? Că ai renunţat şi la muzică.

Păi, atunci a început fenomenul ăsta al stand-up-ului la Cafe Deko, cu Teo, Vio, Costel, Micuţu şi Bobonete. Mi-a plăcut foarte mult. M-a atras imediat. Am fost încurajat de prieteni să încerc. Dar era cam vulgar stand-up-ul pe vremea aia. Pentru că eu consider că stand-up-ul larg a început cu cuvintele vulgare ale lui Teo. Pe vremea aia, Teo a făcut un million de vizualizări şi a rupt tot. Materialul este brici, funcţionează şi acum şi este senzaţional. Dar a impus un standard. Şi standardul era: mergem la stand-up că se vorbeşte cu p***a. Şi atunci, dacă veneai cu ceva „fără“, oamenii erau dezamăgiţi. Eu totuşi am zis hai să fac. Şi am făcut două spectacole, iar oamenii au văzut potenţialul. Acolo m-au văzut şi cei de la HBO, care începuseră proiectul ăsta nou, Stand-up Café, şi voiau umor nevulgar. Le-am trimis textele şi am hotărât să facem trei show-uri, filmate la Cluj. În final am făcut vreo 12 episoade a câte 20 de minute fiecare. Eram la început, se vedea că n-am experienţă, dar potenţialul se vedea, glumele erau nevulgare, erau în cerinţele lor. Şi au ieşit nişte chestii de care nu  mi-e ruşine, mai ales că eram la început.

Am plecat apoi în America, la Hollywood, unde am vrut să rămân, era prin 2010-2011. Când le ziceam celor de acolo că eu am 12 special-uri la HBO, erau oamenii «Whaat? Cum frate?» Eh, printr-o conjuctură. Să ne înţelegem, dacă aveai 12 special-uri la HBO însemna pentru ei că erai şmecher deja.

De ce nu ai rămas acolo să faci stand-up?

M-au trimis acasă, efectiv. Sistemul era altfel, eu aveam 38 de ani şi cam 10 ani îţi ia să reuşeşti în America. Şi m-am văzut eu aşa pe la aproape 50 de ani reuşind şi am zis: «băi, ştii ce…» Şi cel mai grav a fost nu că nu aş fi reuşit, cred că aş fi reuşit până la urmă cumva, chiar dacă nu la nivelul ăsta de aici, dar nu aveam referinţe, asta nu mi-a plăcut deloc. Adică nu aveam cum să le explic americanilor ce s-a întâmplat aici şi cum era aici. La un moment dat, oamenii se plictisesc să tot audă glume că eşti din România şi cât de nasol ţi-a fost să creşti în comunism. Hai şi altceva. Şi comunitatea românească e foarte mare, dar nu atât de vehementă. Şi stăteam la ţigară cu comedianţi de acolo şi mi-au zis «du-te acasă, frate, eşti nebun la cap? Eşti bine, pierzi mulţi ani ca să ajungi la un nivel mult prea mic aici şi nu are rost». Şi atunci am decis că e timpul să mă întorc. Am încercat, am avut şi succes, a fost drăguţ. Gata.

Îţi aminteşti cum a fost primul show de comedie din România? Cum a fost pe scenă prima dată?

De primul-primul nu mai ştiu, îmi amintesc că am început să scriu glume pe un site de-al lui Florin Grozea, prietenul meu de la HQ, acolo am început un fel de stand-up. Întâi am tras glumele audio, iar atunci când s-a transformat în video, am făcut nişte mici pastile. Şi atunci a intervenit Teo şi el mi-a zis: «Ăsta nu-i stand-up, vino la club să faci stand-up». Şi de acolo s-a legat treaba asta cu Urban Café şi de acolo cred că am ajuns să am primul show, dar tot aşa, ca între prieteni. Adică am fost puţin privilegiat, recunosc. Că mi-au venit mai mult prieteni, nu public care nu mă cunoştea şi atunci m-am simţit confortabil. Dar ţin minte la un moment dat că, după vreo şase spectacole, au zis: «bă, mai schimbi şi tu?» Deşi eu chiar nu pot să fac un show identic cu celălalt. Adică eu nu pot să învăţ pe de rost glumele. Ştiu în mare despre ce vreau să vorbesc, ştiu cuvintele, dar nici unul nu va semăna cu celălalt. Ca structură e acelaşi. Şi mi-au spus oameni că au fost la mai multe show-uri de-ale mele şi au râs  deşi cunoşteau glumele. Şi nu caut treaba asta. Eu, de exemplu, nu ţin minte versurile pe care le făceam.

Te bazezi mai mult pe improvizaţie, deci.

E un fel de improvizaţie. Dar cred că sunt mult mai viu pe scenă şi-mi place treaba asta şi se pare că le place şi oamenilor mai mult aşa.

Ai avut şi failuri? Ţi-au plecat oamenii din sală?

Nu am avut failuri de genul ăsta. Nu mi-au plecat oameni din sală, doar în mod răutăcios, poate. Dacă vedeam că audienţa nu e ce trebuie, făceam cumva să mă adaptez, mă lăsam eu mai jos şi tot îi cuceream cumva. Nu-i lăsam să mă domine. Eu mă împrietenesc cu oamenii şi nu-i las fără să râdă.  Am foarte multe evenimente private, pe la companii, şi acolo sunt oameni diferiţi, cu experienţe şi gusturi diferite. Şi acolo trebuie să te mulezi cumva, să te iei după ei. Îmi place la nebunie să fac show-uri private, sunt printre preferatele mele.

Îţi scrii glumele în funcţie de public?

Nu le scriu, le dau în funcţie de public. Aşa, am foarte multe în cap, le scriu pe toate.

Ce te inspiră?

Orice. Şi asta e minunat la meseria asta. Dar nu fac glume despre ce e la modă acum, despre 5Gang sau diete, de exemplu. Dacă am ceva şi-mi vine să zic despre asta, bine, dacă nu, nu. Mă bazez foarte mult pe observaţie, pe mici detalii. Pentru că sunt chestii pe care toată lumea le vede, dar există acolo un mic detaliu care face diferenţa, pe care tu îl spui şi-l evidenţiezi. Şi felul în care-l spui. Că asta spuneau despre Dem Rădulescu. În asta consta şi genialitatea lui. Dacă, de exemplu, se împiedica o persoană şi toţi vedeam asta, numai când ţi-o povestea el mureai de râs. Eh, cred că aici e secretul. Să reuşeşti să povesteşti altfel un lucru banal. Că nu toate lucrurile sunt senzaţionale.

Cât de mult te ajută pe tine în sesnul ăsta faptul că eşti actor?

Mă ajută mult cu siguranţă. Dar asta nu înseamnă că nu poţi să fii bun şi fără să fii actor, că fără actorie nu se poate. Există comedianţi care sunt actori şi alţii care nu sunt, nu e o problemă. Ei au o chemare, s-au dezvoltat în timp. Dar te ajută acea improvizaţie pe care am făcut-o în primul an de studenţie, te ajută dicţia, mă ajută tot ce am învăţat.

Ce calităţi nu ar trebui să-i lipsească unui comediant bun?

Spiritul de observaţie, umorul, evident, şi urechea muzicală. Comedia e ritm, alternanţă de ritmuri, asta tehnic vorbind. Dar majoritatea o fac instinctual. Şi-ţi mai trebuie multă experienţă de viaţă. Asta le lipseşte celor care se apucă acum şi sunt şi tineri. OK, povesteşti, dar trebuie să te cred. Că mulţi inventează şi e perfect normal. Dar trebuie să fii şi credibil.

Faci şi show-uri de stand-up la nunţi?

Da. Am fost şi la cumetrii, şi la botezuri. Mă cheamă lumea şi la nunţi. E ceva inedit pentru invitaţi şi oamenii ţin minte momentul. Stand-up-ul de nunţi nu e de acum, numai că s-au ferit mulţi să facă pentru că e mai dificil, nu e un cadru propice. Că-ţi mai trece un ospătar prin faţă, mai ţipă un copil etc. Cele mai multe glume sunt despre obiceiuri de nuntă, relaţii, e un show obişnuit. Uite, am o cerere de eveniment pentru 2 septembrie 2023 la o nuntă. Am crezut că e la mişto iniţial, dar nu. Am vorbit cu oamenii şi probabil o să semnăm şi contractul în curând. 2023! Eu n-am pomenit aşa ceva. Da, aici s-a născut o glumă, că nu ştiu în ce monedă o să negociem contractul, că nu se ştie până atunci. Poate ne cuceresc ruşii (râde).  

La înmormântări?

Încă nu, dar nu se ştie. În America se poartă, mai ales dacă i-a plăcut şi răposatului. E o nebunie, îţi dai seama (râde).

Crezi că există un umor tipic românesc?

Da. Nu în sensul tipic, dar noi încă nu avem politically correctness-ul ăla american, ceea ce într-un fel e bine. Noi încă mai putem să facem băşcălie de multe chestii fără să ne ofuscăm. În stand-up trebuie să fii puţin îndrăzneţ, dar fără să deranjezi. În momentul în care îi faci să râdă şi i-ai cucerit, oamenii sunt cu tine, i-ai luat cu tine într-o călătorie, foarte greu îi faci să se mai simtă jigniţi. Indiferent dacă tu poate zici nişte chestii care îi privesc. Mie oricum nu-mi place să încep să mă iau de oameni. Mult timp se astepta treaba asta. «Mamă, hai să nu stăm în faţă că se ia ăla de noi». Nu, doar dacă tu ca spectator încerci să ieşi în evidenţă, începi să ţipi sau cine ştie ce. Atunci da. Românii încă râd cel mai mult la glume despre ei, despre mâncarea de sărbători, despre traficul de la noi, despre cum era în comunism sau de ce facem într-un fel anumite lucruri. La „românisme“ cum ar veni.

Există limite în stand-up? Despre ce nu ai voie să glumeşti, lăsând la o parte corectitudinea politică?

Mie nu-mi place să mă bag în zona asta politică, nu că n-am voie, ci pentru că oamenii sunt oricum dezamăgiţi şi când aud de politică sunt „aoleu!“. Şi e şi la prima mână să zicem de nu ştiu ce politician. Nu-mi place să intru nici în zona religioasă, pentru că fiecare om e cu credinţa lui. În rest, nu prea am „restricţii“. Am început şi să ţin foarte mult la intimitate. Şi să nu dau din casă foarte mult. Oamenii trebuie să facă distincţia între ce se spune pe scenă şi ce se întâmplă la el acasă. 

Au existat momente când poate s-a supărat soţia ta că ai dat ceva din casă?

Nu. Pentru că ea înţelege exact care e treaba. Din contră, mă încurajează. Şi ea este o persoană cu mult umor. Dar şi eu sunt destul de atent, nu fac nimic de dragul unei glume. 

Ai şi prieteni care se mai feresc de tine, de teamă să nu faci mişto de ei în show-uri?

Dimpotrivă, se folosesc de treaba asta şi abia aşteaptă să-mi povestească câte ceva şi, într-adevăr, au unii nişte poveşti de zici că nu-i adevărat. Una dintre probleme este că după atâţia ani de showbiz am foarte mulţi prieteni pe care îi ştie lumea. Şi aceia îmi povestesc sau cu aceia am păţit cele mai tari chestii. Ar fi aur să pot să spun cine sunt când povestesc, dar o bag pe aia cu «am un prieten care...».

Există foarte puţine femei care fac stand-up. 

Şi totuşi, cele mai multe sezoane „iUmor“ au fost câştigate de femei. Până acum, niciun bărbat nu a câştigat „iUmor“, deşi 99% sunt numai băieţi în industria asta. Pentru mine asta e wow. Noi încă nu suntem destui şi nici fetele încă nu sunt destule, dar e în creştere treaba. Există un show acum făcut numai cu fete, de exemplu. E în dezvoltare, suntem la început. E mult mai greu pentru o femeie să vină să facă stand-up, mi se pare mai greu pentru că eşti expusă efectiv, mai strigă unul nu ştiu ce. Trebuie să ai un fel de chemare.

Există vreun comediant care ţi-a influenţat în vreun fel stilul?

Da, Seinfeld. Ştiu că pare aşa, foarte clasic, dar m-a influenţat foarte mult. Sunt mai mulţi, dar Seinfeld e primul care mi-a schimbat percepţia asupra acestei chestii. Erau glume inteligente, neporcoase. Şi am fost în Las Vegas şi l-am văzut pe scenă, era la fel de elegant, atât ca îmbrăcăminte, cât şi ca stil. Şi are o grămadă de bani din treaba asta. Este un exemplu. 

Prin ce crezi că te diferenţiezi  de ceilalţi comedianţi?

În primul rând, prin experienţă. Şi a durat mult până mi-am asumat treaba asta, că era o asumare să poţi să povesteşti într-un show ce ai păţit, să poţi să povesteşţi cum a fost în Afganistan, în America, sau mai ştiu eu pe unde. Şi în momentul în care mi-am asumat într-adevăr şi m-am apucat să povestesc, lumea a apreciat. Lumea simte dacă o glumă e gândită, inventată sau dacă e pe bază de realitate. Şi faptul că am stat lângă Dem Rădulescu atâta timp are o influenţă, cumva mi-a dat aşa un fel de a privi comedia şi viaţa.

Revenind la „iUmor“. Cum ai ajuns să fii coprezentator?

Am fost la casting şi am dat o probă cu Şerban Copoţ, el m-a ajutat foarte mult, a fost foarte deschis şi foarte OK. Îl mai întâlnisem înainte, eu mai fusesem invitat în show, dar nu ne cunoşteam prea bine. Şi am avut surpriza să avem o chimie incredibilă din prima, de când s-a dat REC. Avem o chimie care trece dincolo de ecran şi cred că aşa a fost să fie. E bine. 

Te-a ajutat „iUmor“ să fii mai popular în stand-up?

Da, cu siguranţă. În România, televizorul e foarte important şi încă o să mai fie mult timp. Oamenii încă se uită la televizor, pentru noi e bine (râde) şi, într-adevăr, îţi dă un statut. Adică, eu fac aceleaşi show-uri, dar oamenii te văd altfel probabil, se raportează altfel la tine. Şi la muzică e la fel. Sunt oameni care îl ştiu pe Ed Sheeran de când cânta pe stradă. El cântă la fel acum. El nu s-a schimbat. Nu dansează acum, nu e Michael Jackson. E acelaşi om cu o chitară. Popularitatea asta se adună şi oamenii sunt mai deschişi, mai doritori.

Cum a afectat „iUmor“ scena de stand-up? 

„iUmor“ a pus cumva pe hartă stand-up-ul, l-a făcut mult mai popular pentru publicul larg şi i-a dat şi un statut aparte. Pentru că înainte eram cunoscuţi, aveam show-uri, nu zic că stand-up-ul s-a născut acum, dar i-a dat un boost de popularitate şi ca statut. Şi nu numai nouă. Şi celorlalţi. Publicul larg ne-a descoperit, eu am acum în public oameni de la 15 la 60 de ani. Acum au văzut că există şi o altă abordare, există şi stand-up nevulgar, au râs la TV, au venit şi la spectacole. Şi prin străinătate e la fel. Îţi dai seama cum e pentru românii plecaţi. Au existat oameni care mi-au spus «frate, acum râdeam, acum plângeam». Îşi aminteau, le era dor, apoi iar râdeau. E foarte bine. Cumva, iau o bucăţică de acasă. La stand-up îi cam nimereşti pe toţi, mai ales cu genul de abordare pe care îl am eu, cu show-uri despre copilărie, comunism. Toţi au avut o copilărie, toţi au avut probleme cu părinţii sau cu soţia, cu drumurile din România, le aminteşti tot felul de chestii. Şi atunci râd toţi, e o chestie universală.

Crezi că umorul se poate învăţa? Sau e, din contră, ceva nativ? Îl ai sau nu.  

Cred că şi, şi. Poţi să-l ai nativ, dar e degeaba dacă nu îl cizelezi, dacă nu munceşti. Rămâi la un anumit nivel. Eşti amuzant la o petrecere, la un bairam sau în grupul tău de prieteni. De exemplu, eu am în grupul meu de prieteni un tip care este incredibil de amuzant, dar care nu poate vorbi în faţa altor oameni pe care nu-i cunoaşte. Vorbitul în public este foarte important. Este frica numărul unu a omenirii, după frica de moarte. Să fii amuzant în faţa unor oameni pe care nu-i cunoşti, nu ai vorbit cu ei niciodată, acolo e bătălia.

Ce te face pe tine să râzi?

Costel (n.r. comediant român) mă face să râd extraordinar de mult. Am râs foarte mult la filmări la „iUmor“, încă mai râd la „Friends“ (n.r. serial de comedie), de o mie de ori dacă l-aş vedea, tot m-ar face să râd. „Seinfeld“ a fost puţin atipic în lumea sitcomurilor, dar „Friends“ este un fenomen extraordinar. Mă uit şi la la show-uri de stand-up foarte mult. Eu râd la tot ce mă înconjoară şi e amuzant.

Eşti un om care face haz de necaz?

Da, sunt român şi noi românii suntem caracterizaţi de treaba asta. Cred că ăsta e filonul nostru ca popor, noi facem haz de necaz. Problema e că am şi avut necazuri multe noi ca popor şi încă mai avem. Şi ce să facem? Hai să râdem de ele. O naţiune care are drumuri, şcoli, de toate, ca Finlanda, normal că se preocupă de situaţia balenelor sau a nu ştiu cărei frunze de copac pe cale de dispariţie. Noi avem probleme mari de rezolvat în România. Şi, în acelaşi timp, mă întreba cineva mai demult „Ce faci dacă vine criza, dacă nu mai au românii bani şi nu mai vin la show-uri?“ şi mi-am dat seama că noi, românii, suntem un popor atipic. De exemplu, neamţul, dacă a venit criza, nu se mai duce la nu ştiu ce concert, pune banii deoparte pentru alte lucruri. În schimb, românul dacă nu mai are bani, se duce şi se împrumută la un prieten, cumpără un bilet la un show din ăsta, ca să râdă, îşi mai ia şi o bere şi vede el cum se descurcă mai departe. Şi asta ne avantajează. Şi cred că hazul de necaz nu o să dispară niciodată. Iar eu mă văd făcând meseria asta toată viaţa, asta e frumuseţea. Nu o să zic gata, am 50 de ani, o să-i las pe ăi mai tineri s-o facă. 

Care e cea mai plăcută parte din stand-up? Dar neplăcută?

Cea mai plăcută e clar când eşti pe scenă. Şi cea mai neplăcută e drumul către scenă. Îţi mănâncă foarte mult timp şi nervi şi energie când eşti în trafic. Mai ales că ne ajută enorm şi infrastructura... conduc opt ore până la Cluj sau Timişoara. Te consumă psihic statul în coloană, sărit căruţa etc. Aşteptăm maşinile alea care zboară şi am rezolvat, nu mai facem nici autostrăzi.

Eşti un om fericit?

Sunt un om foarte fericit. Familia mă face fericit, mă simt împlinit, mi se pare că am o viaţă absolut minunată. Vezi într-adevăr altfel viaţa când ţi se naşte un copil, mi se pare că am un scop. Treci prin multe stări, e greu, mai ales dacă îţi asumi şi vrei să fac o treabă bună şi eşti total implicat. E solicitant să creşti un copil, dar e o solicitare plăcută. E o asumare, o solicitare pe viaţă, o grijă permanentă, nu mai eşti doar tu şi iubita ta. S-a întregit tabloul. Altfel simt cele opt ore de condus până la Timişoara, ştii? 

Ce viitor crezi că au tinerii în România, dacă te gândeşti la propriul copil?

E un subiect dificil de tranşat în trei cuvinte. Eu cred că poate să crească şi în România şi să facă ce trebuie, să-i fie bine, să fie OK. Problema noastră e că nu vrem să ne civilizăm, să avem şi noi o infrastructură, şcoli... sigur, tu poţi să-ţi dai copilul la cele mai bune şcoli dacă-ţi permiţi, la şcoli private, dar până acolo, drumul e tot ăla cu gropi, ştii? Nu poţi să-l ţii ca într-o bulă de cristal. Important e să faci ce-ţi place, că degeaba pleci în altă ţară dacă nici acolo nu eşti fericit. Ştiu că e greu. Dar puterea magică a omului este obişnuinţa. Te obişnuieşti cu orice, chiar şi cu faptul că nu încapi în primul metrou dimineaţa şi că faci două ore pe drum spre serviciu. 

Mergi la vot? Eşti interesat de ce se întâmplă pe scena politică?

Da, merg la vot. Sunt la curent cu ce se întâmplă, în mare măsură. Eu nu prea vorbesc despre politică pentru că mi se pare că e o glumă politica noastră. Mi se pare că e un bâlci şi cred că o să mai treacă ceva ani până să vină nişte oameni chiar capabili, care să ştie, să-şi asume ce fac acolo sau să aibă un pic de discernământ. Măcar de ruşine. E un sistem atât de mare care te înghite. Uite, la un moment dat, eu chiar aş vrea să întru în treaba asta, problema e că deocamdată nu eşti lăsat să faci acest lucru. Adică intri într-o gaşcă unde ţi se spune de la început: «Treaba e aşa, vrei sau nu vrei? Păi nu, la revedere». Uite, aşa s-a întâmplat cu fostul meu coleg Mihai de la HQ. A intrat, a încercat, a fost eliminat. La revedere. Te elimină sistemul. Încă sunt ăia vechi proveniţi din partidul comunist, au o vârstă, sunt o şleahtă, ei între ei fac chestii. O să mai dureze până o să se schimbe cu adevărat ceva. Dacă aş putea să fac lucuri şi nu doar să fie o treabă care să-mi ocupe timpul aiurea, aş vrea să fac. Dar m-aş băga alături de nişte oameni capabil, într-un anumit context.

Ce ai schimbă mai întâi? Care e cea mai gravă problemă?

Problema e că avem atâtea probleme că nici nu ai şti de unde şi cu ce să începi. Şi nasol e că nimeni nu începe cu nimic. Toţi zic, băi e prea nasol, nu ne băgăm. De undeva trebuie să începem. Cred că educaţia e foarte importantă. Educaţia şi sănătatea, după vedem noi cu autostrăzile. În astea aş investi.