Nonconformista Yuja Wang

Pianista Yuja Wang, alături de Orchestra Simfonică din Pittsburgh, condusă de Manfred Honeck

Concertul nr. 1 în si bemol minor pentru pian şi orchestră, op. 23 de Piotr Ilici Ceaikovski este unul pentru bărbaţi sau pentru Yuja WangSummary

Cronică realizată de Ecaterina Stan

Aş spune acest lucru, după ce am ascultat-o/văzut-o pe uluitoarea chinezoaică de doar 25 de ani! Tehnica „extraterestră“, paleta tim-brală incredibilă sunt depăşite doar de stilistica perfectă! 

Menţionez că şi înainte de a merge la Sala Palatului, am accesat YouTube şi am ascultat-o – în Ceaikovski, precum şi în altele, printre care Zborul cărăbuşului de Rimsky-Korsakov, în care mâinile ei erau ca aripile unei păsări colibri... Yuja Wang îşi poate asuma şi temperamentul slav, demolând cu certitudine ideea cum că asiaticii nu pot cânta „europeneşte“! Pur şi simplu savurează monumentalul concert şi îi oferă un spaţiu „vital“ ideal! Revin cu admiraţie la tuşeul ei, prin care „pictează“ zeci de feluri de piano/pianissimo-uri până la maxime de intensitate, ce nu au însă nici urmă de brutalitate, ci numai energie bine gândită, titanică!

INVITAŢIE LA VALS, ÎN BIS

În timpul primei părţi, mă gândeam că voi fi tentată să aplaud, ştiind bine că nu se face... Yuja Wang m-a făcut s-o percep ca pe un solist într-o operă, căruia i se cuvin aplauze după o arie celebră... Şi cadenţa a fost desăvârşită, fină, iar finalul de parte a ocupat tot spaţiul pentru care a fost proiectat de Ceaikovski!

Eu susţin că Orchestra Simfonică din Pittsburgh, aşezată „americăneşte“, cu contrabaşii pe dreapta, celli pe centru etc., a susţinut-o pe Yuja Wang flexibil, maleabil, inteligent, atent. Este în acest moment cea mai bine cotată şi plătită orchestră americană, căreia îi prieşte colaborarea cu Manfred Honeck.

Dirijorul Manfred Honeck este vienez, a fost violonist la Opera de Stat, apoi asistent al lui Claudio Abbado la Orchestra de tineret „Gustav Mahler“. Cariera sa a con-tinuat la teatrele de operă din Zürich, Oslo şi Stuttgart. A lucrat mult cu Orchestra Radiodifuziunii din Leipzig, cu filarmonicile din Oslo, din Praga, cu Orchestra Filarmonică a Radiodifuziunii suedeze etc. Este din mai 2006 la Pittsburg, unde contractul i-a fost prelungit până în 2020. Gestica lui Manfred Honeck este elocventă, eficientă şi este urmărită cu permanentă atenţie şi solicitudine de instrumentişti.

Revin la Yuja Wang, care a fost cuvenit de romantică ori jucăuşă în partea secundă, iar în fina foc de artificii! Îmi pare că în acest Ceaikovski, semnat Yuja Wang, Pittsburgh, Manfred Honeck, nu am găsit nici cu „dinadinsul“ un cât de mic nod în papură!

Yuja Wang ne-a invitat şi la vals. A oferit la bis pe cel cu număr de opus 64 nr. 2 de Frederic Chopin.

TRISTEŢE ŞI NOSTALGIE

Prezenţa scenică a pianistei este, aş zice, nonconformistă pentru unii. Poate că este „vinovată“ că arată superb, ca un manechin mai puţin înalt, că rochia roşie ca de „discotecă“, pantofii cu tocuri enorme şi platformă nu sunt conforme cutumelor vestimentare ortodoxe. Yuja Wang este aşa cum este, fără ostentaţie! Treacă de la cei care o judecă pentru acest lucru, şi să rămână bucuria că Festivalul ne-a adus-o la Bucureşti pe magica chinezoaică, ce are mari premii, un contract cu Deutsche Grammophon şi care, la doar 19 ani, l-a înlocuit pe Radu Lupu la Ottawa într-un Beethoven, sub bagheta lui Pinchas Zukerman.

După pauză, Manfred Honeck oficiază Simfonia a

 V-a în re minor op. 47 de Dmitri Şostakovici, în acelaşi fel elocvent, precis, fără echivoc. Orchestra este promptă, bine lucrată. Este ştiut faptul că autorul a fost un orchestrator uriaş şi că de obicei dă din plin de lucru instrumentiştilor. Opusul este, precum se ştie, o frescă a timpurilor tulburi-agresive-staliniste-nemiloase din anii '30. Cele clasice patru mişcări sunt fiecare în sine ca nişte concerte pentru diverşi solişti, orchestranţii dându-şi măsura talentului cu aplomb. Au fost reliefate toate detaliile, variata geografie sonoră a fost plăsmuită aidoma celor cerute de Dmitri Şostakovici – şi, evident, de Manfred Honeck. Sunt manevrate inteligent sarcasmul, umorul acid, energiile, dramatismul, eroismul, tristeţea, nostalgia. Finalul este izbânda bătăliei câştigate de  muzică!

Ediţia aceasta a Festivalului Internaţional „George Enescu“ este şi una a pianiştilor coloşi ai lumii contemporane, dar şi a bisurilor de orchestră, care nu au lipsit nici de această dată. Orchestra Simfonică din Pittsburgh, cu Manfred Honeck, a cântat de două ori Şostakovici şi apoi Wagner, uvertura la Lohengrin. Nu vor uita cu siguranţă prea repede Bucureştiul magic, unde vor dori cu certitudine 

să revină!